sâmbătă, 11 septembrie 2021

Unind puncte pe hârtia memoriei.

 

Când ești in zona Varna este recomandabil sa vizitezi Balcicul. Un motiv ar fi ca in zona nu ai multe locuri demne de vizita (in afara orașului Varna). Al doilea este pentru a ne întări supărarea ca, niște politicieni nepricepuți, au cedat jumătate din Dobrogea Bulgariei. Poate cel mai des întâlnit motiv este vizitarea castelului de la Balcic. Comandat de regina Maria din fondurile Casei Regale. Adică din impozitele noastre. Nu e bai. Acum ne iau bulgarii taxe peste taxe de acces la ceva ce noi am construit. Sa le fie de bine.

Multi vizitatori dar, judecând după numerele de înmatriculare ale mașinilor din parcare, majoritatea romani. Si asta e de bine. Ne cunoaștem cultura si vestigiile casei regale.

Desigur grădinile sunt multe mai impresionante decât castelul ca atare. Castele avem mai frumoase si, judecând după dimensiuni, cu greu îl putem încadra in cuvântul „castel”. Poate in „domeniul” de retragere-exil al Reginei Maria.

Grădinile, impresionante artistic, ascund un mic secret puțin cunoscut: sunt o erezie. Grădinile Balcic sunt grădini Baha’i. Conform Wikipedia:

“[…] Credința Bahá'í sau religia bahaistă este o religie monoteistă întemeiată de Mírzá Husayn-'Alí Núrí poreclit Bahá'u'lláh (în limba arabă „Slava Domnului”) în secolul al XIX-lea în Persia. Numărul bahaiștilor în lume este de aproximativ 6 milioane, fiind răspândiți în peste 200 de țări. În multe din orașele mari ale lumii se află așezăminte, uneori și chiar temple bahaiste. În București există o casă bahaistă în zona pieței Romane.

Conform învățăturilor bahaiste, evenimentele religioase din istorie sunt văzute ca un formând un proces educațional evolutiv pentru omenire, prin intermediul mesagerilor lui Dumnezeu (marii profeți) socotiți ca „Manifestări ale lui Dumnezeu”, printre ei numărându-se Moise, Buddha, Isus Christos, Mahomed... Bahá'u'lláh este văzut ca cel mai recent, dar nu ultimul dintre aceștia. El s-a prezentat ca fiind Mesia-al Mahdi, așteptatul Salvator al lumii și Învățătorul prevestit în Creștinism, Islamism, Hinduism, Budism, și în alte religii, cu misiunea de a stabili o bază fermă pentru unitatea religiilor din întreaga lume pentru a inaugura o eră de pace și dreptate, care inevitabil va veni conform credinței Bahá'í. […]”

Adică o erezie moderna, cea din care a apărut curentul „New Age”. Erezie in care credea Regina Maria. Cum cred si astăzi proprietarii lanțului medical „Regina Maria”. Unde Mahomed este profet.

Doream doar sa va fac curioși asupra ereziilor moderne si contemporane si cum se insinuează ele in viața cotidiana. Vremea luptei cu ereziile nu s-au sfârșit niciodată. In definitiv un acord de ridicare a anatemei asupra monofiziților a provocat o mica disputa in interiorul ortodoxiei.

Frumoasa gradina. Sa rămânem la frumusețea naturala.

 

 

sâmbătă, 21 august 2021

„Cancel honor”

"Răzbunarea nu poate avea înțeles; rânind nu ți se duce rana din suflet."

Nicolae Iorga

Pe 15.08.2021, președintele (prost)ales al Statelor Unite ale Americii susține un discurs despre situația retragerii din Afganistan. Nu doresc să fac o analiză a ceea ce s-a întâmplat după dezastruoasa acțiune. Nu am să evidențiez evidentul sau să învinovățesc vinovatul de facto. Acestea sunt atât de evidente încât nu merită a fi subliniate. Altceva însă m-a frapat si, deși a trecut o săptămână, mi-a rămas in minte. Motivul explicat al intervenției NATO in Afganistan: 

"Am mers în Afganistan pentru a ne răzbuna pe cei care ne-au atacat. Nu există un acord care să susțină protejarea forțelor noastre după 1 mai. Misiunea noastră nu a fost să construim națiunea" Joe Biden.

Aflăm cu stupoare că misiunea NATO ( voi scrie că o moară stricată „NATO” pentru a se înțelege faptul că nu doar SUA a avut trupe in Afganistan ci NATO) si războiul de 20 de ani au avut ca scop răzbunarea. Nu pentru a proteja sau crea spațiul in care se poate dezvolta o tară independentă ci pentru Răzbunare. Nu pentru a preveni extinderea terorismului in zonă ci pentru Răzbunare. Nu pentru a opri proliferarea violentelor sau a producției de heroină ci pentru Răzbunare. Nimic din toate aceste idei ale civilizației europene ci.. Răzbunarea animalică. Cum ar spune un copil de grădiniță, folosind arma prostului. 

Dar si al Doilea Război Mondial a fost pornit din dorința de răzbunare a Germaniei după pierderea primului Război Mondial. Atâtea războaie condamnate de omenire au pornit din răzbunări. Si toate au fost condamnate (de istorie sau chiar de către Tribunalele Internaționale nou create). 

In această situaţie apare președintele SUA si ne explică că miile de morți (si romani, francezi, germani etc.) au murit pentru Răzbunarea Americii. Declarație care poate sta la baza unei simple si clari condamnări in fata Tribunalului de la Haga. 

Totul in jur pare a se prăbuși sub presiunea acestei corupte(intrinsec) pseudo-intelighențe cu accente ale unui marxism (corupt si el). Cancel Culture. Cancel Nationality. Cancel Nation. Cancel gender. Cancel Normality. Cancel.. honor? 

Țările membre ale NATO ar trebui să fie jignite, să se simtă păcălite si umilite de aceasta afirmație tranșantă. 

Dacă afirmația este adevărată, SUA merită condamnată formal. Dacă ea nu este adevărată, președintele SUA minte sau este iresponsabil. Din păcate nu este singurul iresponsabil. 

Corabia merge spre stânci, pe punte se cântă (manele culto-țiganizante), se dansează si se mănâncă (comanda online cu livrare), lumea crede că la cârmă este un căpitan dar timona este părăsită. 

Ce va urma? Tot Iorga ne spune:

„După răzbunare, ura trece la celălalt."- Nicolae Iorga


Imbecilul discurs, aici : https://youtu.be/ocupl4q7En4








duminică, 18 iulie 2021

Radio Erevan

Întrebare: Care este diferența dintre teoria conspirației și realitate? 

Răspuns: Cam 6 luni, maxim 1 an





sâmbătă, 3 iulie 2021

Sfaturi de la un maestru..

 „Nu sunteţi Proust. Nu faceţi fraze lungi. Dacă vă survin, scrieţi-le, dar, apoi, scurtaţi-le... Scrieţi tot ce vă trece prin cap, dar numai la prima redactare. După aceea vă veţi da seama că emfaza v-a forţat mâna şi v-a îndepărtat de centrul subiectului vostru. Atunci îndepărtaţi părţile din paranteze, divagaţiile şi puneţi-le în notă sau în apendice. 

Teza foloseşte la a demonstra o ipoteză pe care aţi elaborat-o la început, nu a arăta că ştiţi totul... Nu vă încăpăţânaţi să începeţi cu primul capitol. Poate sunteţi mai pregătiţi şi mai documentaţi pentru capitolul al patrulea. Începeţi de acolo, cu dezinvoltura celui care a pus la punct capitolele precedente. Faceţi-vă curaj. Fireşte, trebuie să aveţi o ancoră, iar aceasta e dată de sumar ca ipoteză ce vă conduce încă de la început ... 

Nu folosiţi punctele de suspensie, exclamaţiile, nu explicaţi ironiile. Se poate vorbi în limbaj absolut referenţial sau în limbaj figurat.... Un studiu critic, un text ştiinţific ar trebui să fie de preferinţă scrise într-un limbaj referenţial (cu toţi termenii bine definiţi şi univoci), dar poate şi să fie util a folosi o metaforă, o ironie, o litotă... figurile retorice se folosesc ori nu se folosesc. Dacă se folosesc este pentru că se presupune că cititorul nostru este în măsură să le primească şi fiindcă se consideră că subiectul apare în acest fel mai incisiv şi convingător. Atunci, nu trebuie să ne fie ruşine în a le folosi şi nu trebuie să le explicăm. Dacă se consideră că cititorul nostru ar fi un idiot, nu se folosesc figuri retorice, iar a le folosi explicându-le ar însemna să-l iei pe cititor drept idiot; care se răzbună luându-l drept idiot pe autor.... 

Definiţi totdeauna un termen atunci când îl introduceţi pentru prima oară. Dacă nu ştiţi să-l definiţi, evitaţi-l. Dacă este unul din termenii principali ai tezei voastre şi nu reuşiţi să-l definiţi, lăsaţi totul baltă.... Nu explicaţi unde se află Roma fără a explica apoi unde este Timbuctu... Nu atribuiţi unui autor o idee pe care el o reia ca idee a altcuiva... Mulţumiri – Este un bun obicei ca atunci când cineva, ... fiind ajutat cu sfaturi orale, împrumuturi de cărţi, ajutoare de alt fel, inserează, la sfârşitul sau la începutul tezei, o notă de mulţumire. Slujeşte şi în a arăta că aţi consultat persoane de peste tot."


Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă. Disciplinele umaniste, <Craiova>, 2000, p.159-166 si 194-197



vineri, 2 iulie 2021

Considerații asupra războiului dacic al împăratului Traian.

Premisele războiului dacic al împăratului Traian. 

Ocupația Balcanilor de către Imperiul Roman a început la sfârșitului secolului III iChr (războaiele illirice) si înaintarea Romei spre Dacia. Un imperiu se menține si prosperă prin cuceriri succesive si împărații Romei au înțeles, din vreme, această necesitate intrinseca existentei unui imperiu. Rare au fost momentele in care Roma să nu se afle in războaie de cucerire. Chiar si un împărat pacifist ( Marcus Aurelius) înțelesese obligativitatea expansiunii continue. 

Din acest punct de vedere, era doar o problema de „când” nu un „dacă” se va ajunge la războiul deschis in Imperiul Roman si Dacia. Din anii 148-146 îChr vedem înglobarea Greciei in Imperiul Roman. După o perioadă de tulburări interne, următorul pas spre războaiele dacice este crearea provinciei Moesia ( anul 6 d.Hr). Existenta si organizarea provinciilor Moesia Superior si Moesia Inferior aduce celor două puteri fată in fată si războiul este iminent. De altfel acțiunile Romei de pregătire ale războiului dacic sunt evidente: construirea castrelor, strămutarea legiunilor, pregătirea infrastructurilor de transport militar, întărirea flotelor dunărene, consolidare sistemelor de apărare/atac din zona Dobrogei si o masivă fortificare a graniței temporare dată de linia Dunării. 

In paralel există o agresiune continuă dinspre Dacia si Geția asupra frontierelor Imperiului Roman, desfășurate atât de triburile migratoare cat si de Daci. Starea de tensiune nu putea să nu ducă decât la un război fățiș. 

Un prim declanșator al războaielor dacice este atacul desfășurat de daci in iarna anului 85-86 asupra provinciei Moesia, campanie de succes pentru daci. Reacția împăratului Domițian nu s-a lăsat așteptată, el reorganizând provinciile Moesice si declanșând acțiuni de pregătire militară a unui război de cucerire a întregii Dacii. Din fericire, campaniile duse de Cornelius Fuscus (anul 87) eșuează. Domițian însă obține o victorie anul următor la Tapae si, din cauza amenințărilor marcomane, încheie o pace avantajoasă (unii o considera „umilitoare”) dacilor in anul 89. 

Atât pacea din anul 89 cat si perioada ce urmează sunt caracterizate ca fiind o perioadă de pregătire a unui război final. Nici Imperiul Roman si nici Dacii nu se pot împacă cu situația creată si iminenta unui nou război este clară. Atât Roma cat si Dacia desfășoară in această perioadă masive lucrări de fortificare, 

Războiul dacic al lui Traian. Prima si a doua expediție. 

In anul 98, după moartea împăratului Nerva, Traian devine împărat al Romei. Iubit de legiuni, dorit de popor, admirat de Senat, Traian are ca scop militar cucerirea Daciei. Este primul lucru pe care îl face si ceea ce el își dorește să fie renumele său ca împărat- Dacicus Maximus. Pentru a începe un război de o asemenea amplitudine este necesar un motiv, Traian invocând nerespectarea obligațiilor tratatului de pace de către Decebal. Si astfel, in anul 101 începe războiul dacic ( bellum Dacicum Traiani). 

Forțele pregătite de Traian sunt impresionante: 14 legiuni principale, alae, cohorte si auxiliari. Traian adună astfel o armată de circa 80.000-150.000 de oameni care stă fată in fată cu armata dacă estimată a având circa 50.000 de oameni. Pregătirile flotelor dunărene din anii precedenți dau roade, Traiana având astfel si capacitatea rapidă de transport si debarcare a trupelor pe malul nordic al Dunării. 

Liniile de atac ale romanilor converg spre Sarmizegetusa dar prima lupta se desfășoară la (deja cunoscutul) Tapae unde victoria este a Romei. In replică, dacii alături de sarmați, triburi germanice si roxolani atacă pe linia dobrogeană încercând să abată atenția armatei romane de la linia de atac Sarmizegetusa (aidoma lui Scipio Africanul in fata asedierii Romei de către Hannibal). Capabilitatea sporită de transport a legiunilor romane (atât pe uscat cat si pe Dunăre) face ca si aceste atacuri să fie respinse de către romani, aceștia înregistrând două noi mari victorii: la Tropaeum Traiani si Nicolopis ad Istrum. 

Războiul este clar in defavoarea dacilor si Decebal cere o pace (102). Prevederile tratatului sunt grele pentru daci dar starea războiului face ca acesta să accepte. Uneori este mai bine să supraviețuiești încă o zi pentru a putea avea o nouă luptă. Prevederile tratatului includ: renunțarea la politica externă proprie, cedarea de teritorii, stabilizarea garnizoanelor romane in Tara Hațegului, distrugerea fortificațiilor de apărare ale Sarmizegetusei, păstrarea intactă a castrelor de marș (deja construite in timpul războiului), returnarea mașinilor de război, a prizonierilor si însemnelor militare capturate. Intr-o situaţie militară gravă, Decebal acceptă si Senatul, informat de către Traian, consfințește pacea umilitoare pentru daci. 

Pacea este însă provizorie, fragilă, si ambele tabere o știu. In perioada următoare (103-105) pregătiri pentru războiul final sunt duse de ambele părți: romanii construiesc podul peste Dunăre pentru a-si deplasa rapid trupele, întăresc garnizoanele, refac legiunile si stocurile de provizii. 

Dacii încercă să își refacă armata, își întăresc cetățile, încearcă să submineze poziția politică a lui Traian, să îl asasineze s.a.m.d, si încearcă (fără succes) să facă o mare alianță ani-romană. 

In anul 105 Traian consideră că este pregătit de etapa finală a războiului (istoriografii romani nu au considerat ca au existat două războaie ci un singur război cu două expediții) si, invocând nerespectarea condițiilor tratatului din anul 102 repornește ofensiva. Cu o excelentă pregătire militară, utilizând avanposturile create si capacitatea de mutare rapidă a trupelor. A doua expediție a lui Traian este un sir de lung victorii in ciuda opoziției masive si curajoase ale armatelor dacilor. Ofensiva duce rapid la asedierea cetății Sarmizegetusa si, la scurt timp, la cucerirea acesteia. Decebal încearcă să scape din încercuire dar, înconjurat fiind, se sinucide pentru a nu fi dezonorat in cadrul festivităților ce urmează a fi organizate. 

La 11 august 106 avem atestarea încheierii războiului dacic si constituirea provinciei romane Dacia. Aceasta includea Transilvania, Banatul, vestul Olteniei iar sudul Moldovei, S-E Transilvaniei si Muntenia sunt înglobate in Moesia Inferioară. Zonele dacilor liberi rămân nordul Moldovei, Maramureșul si Crișana. Guvernator este numit Iulius Sabinus si capitală va deveni Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. 

Considerații asupra războaielor dacice. 

Victoriile romane au fost clare si evidente. Situația geopolitică a Imperiului Roman a fost prost utilizată de către daci in perioada împăratului Domițian când ar fi avut șansa să continue atacurile asupra provinciilor romane ( Moesia si, de ce nu Macedonia) in paralel cu atacurile germanice. Pacea „de compromis” semnată de Domițian a fost salvatoare pentru Imperiul Roman si o greșeală de geo-strategie a dacilor. 

Imperiul Roman nu putea tolera prezenta la frontiera sa nordică a unui stat puternic si care arăta semne de agresivitate crescută. Războiul dacic a lui Traian nu este un eveniment punctual ci este sfârșitul unei perioade extrem de lungi de agresiuni, de victorii si înfrângeri de ambele părți. Traian a moștenit un conflict in stare avansată si, in fata unei alte mari amenințări, Regatul Partic de la care Decebal cere ajutor si alianță înaintea celei de a doua expediții romane, dorește să pune capăt amenințării dacilor. 

Războaiele dacice sunt bine-cunoscute atât prin scrierile istoricilor romani ( in special Cassius Dio), prin frescele Columnei lui Traian si cele de la Tropaeum Traiani, prin izvoarele epigrafice si arheologice bine prezervate.

Imperiul dacic al lui Burebista se fragmentase de multă vreme dar Imperiul Roman trăia constant sub amenințarea refacerii acestuia. Documentele romane arată eforturile depuse de Decebal de a reface imperiul predecesorului său, din păcate nefinalizate. 

Mai mult de atât, societate dacică a viitoarei provincii romane era „pervertită” de cultura si civilizația romană, in special prin intermediul tinerilor care erau trimisi spre educare, in Roma. Cultura si civilizația romană părea mai plăcută, mai liniștită si profitabilă in comparație cu societatea dacică. Acest lucru a dus atât la o desolidarizare a populației dacice si a popoarelor tracice de nord din exteriorul arealului Sarmizegetusei ( acuzându-i pe daci de abandonarea vechilor obiceiuri) dar si la trădări interne care segmentează societatea dacă. Războaiele  de cucerire încep de foarte multe ori prin cultură, lux, obiceiuri, prosperitate promisă si dorințe personale. Si Roma avea ce să promită: Pax Romana si prosperitatea personală. 

Imperiul roman nu dorea să cucerească Dacia. Imperiul Roman era forțat să cucerească Dacia dacă dorea să își continue existenta. Din aceasta cauza războaiele au fost atât de sângeroase si de încrâncenate, ambele părți jucându-si însăși existenta lor. 

Ceea ce a urmat războiului de cucerire este cunoscut: Dacia devine provincie, prosperă, apare etnogeneza poporului român, dacii îmbrățișează limba, obiceiurile si cultura romană si le păstrează si după retragerea aureliană. Am putea spune că Dacia a păstrat latinitatea după ce Roma si-o uitase. 



The premises of the Dacian war of Emperor Trajan.


The occupation of the Balkans by the Roman Empire began at the end of the 3rd century BC (the Illyrian wars) and the advance of Rome towards Dacia. An empire is maintained and prosperous through successive conquests and the emperors of Rome understood, from time to time, this intrinsic need for the existence of an empire. Rare were the moments when Rome was not in wars of conquest. Even a pacifist emperor (Marcus Aurelius) had understood the obligation of continuous expansion.

From this point of view, it was only a matter of "when" not an "if" to reach the open war in the Roman Empire and Dacia. From the years 148-146 BC we see the incorporation of Greece into the Roman Empire. After a period of internal unrest, the next step towards the Dacian wars was the creation of the province of Moesia (6 AD). The existence and organization of the provinces of Upper Moesia and Lower Moesia brings the two powers face to face and war is imminent. Moreover, Rome's actions in preparation for the Dacian war are obvious: building camps, relocating legions, preparing military transport infrastructure, strengthening Danube fleets, strengthening defense / attack systems in the Dobrogea area and a massive fortification of the temporary border given by the Danube line.

In parallel, there is a continuous aggression from Dacia and Gethia on the borders of the Roman Empire, carried out by both the migratory tribes and the Dacians. The state of tension could only lead to an open war.

A first trigger of the Dacian wars is the attack carried out by the Dacians in the winter of 85-86 on the province of Moesia, a successful campaign for the Dacians. The reaction of the emperor Domitian was not long in coming, he reorganized the Moesic provinces and started actions of military preparation for a war to conquer the whole of Dacia. Fortunately, the campaigns of Cornelius Fuscus (87) failed. However, Domitian gained a victory the following year at Tapae and, due to the Marcomanni threats, concluded an advantageous peace (some considered it "humiliating") to the Dacians in 89.

Both the peace of 89 and the following period are characterized as a period of preparation for a final war. Neither the Roman Empire nor the Dacians can reconcile with the created situation and the imminence of a new war is clear. Both Rome and Dacia are carrying out massive fortification works during this period,

Trajan's Dacian war. First and second expedition.

In 98, after the death of Emperor Nerva, Trajan became emperor of Rome. Loved by the legions, wanted by the people, admired by the Senate, Trajan has as military purpose the conquest of Dacia. It is the first thing he does and what he wants to be his reputation as emperor - Dacicus Maximus. In order to start a war of such magnitude, a reason is necessary, Trajan invoking Decebalus' non-compliance with the obligations of the peace treaty. And so, in the year 101, the Dacian war begins (bellum Dacicum Traiani).

The forces prepared by Trajan are impressive: 14 main legions, alae, cohorts and auxiliaries. Trajan thus gathers an army of about 80,000-150,000 men who stand face to face with the army if estimated to have about 50,000 men. The preparations of the Danube fleets from the previous years bear fruit, Traiana thus having the fast capacity to transport and disembark the troops on the northern bank of the Danube.

The Roman lines of attack converge on Sarmizegetusa but the first battle takes place at the (already known) Tapae where the victory belongs to Rome. In reply, the Dacians, together with the Sarmatians, Germanic tribes and Roxolani, attacked the Dobrogea line, trying to divert the attention of the Roman army from the Sarmizegetusa line of attack (like Scipio the Africanus before the siege of Rome by Hannibal). The increased transport capacity of the Roman legions (both on land and on the Danube) causes these attacks to be repulsed by the Romans, who recorded two new great victories: at the Tropaeum Traiani and Nicolopis ad Istrum.

The war is clearly against the Dacians and Decebalus demands peace (102). The provisions of the treaty are difficult for the Dacians, but the state of the war makes it acceptable. Sometimes it's better to survive another day so you can have a new fight. The provisions of the treaty include: renouncing its own foreign policy, ceding territories, stabilizing the Roman garrisons in Tara Hațeg, destroying the defense fortifications of Sarmizegetusa, keeping intact the marching camps (already built during the war), returning the war machines and captures, captured military insignia. In a serious military situation, Decebalus accepts and the Senate, informed by Trajan, enshrines the humiliating peace for the Dacians.

But peace is temporary, fragile, and both sides know it. In the following period (103-105) preparations for the final war are carried out by both sides: the Romans build the bridge over the Danube to move their troops quickly, strengthen garrisons, rebuild legions and stockpiles.

The Dacians try to rebuild their army, strengthen their fortresses, try to undermine Trajan's political position, assassinate him s.a.m.d, and try (unsuccessfully) to make a great year-Roman alliance.

In 105 Trajan considers that he is ready for the final stage of the war (Roman historians did not consider that there were two wars but one war with two expeditions) and, invoking the non-observance of the conditions of the treaty of 102 restarts the offensive. With excellent military training, using the outposts created and the ability to move troops quickly. Trajan's second expedition is a long series of victories despite the massive and courageous opposition of the Dacian armies. The offensive quickly led to the siege of the fortress of Sarmizegetusa and, in a short time, to its conquest. Decebalus tries to escape the siege but, being surrounded, he commits suicide so as not to be dishonored during the festivities to be organized.

On August 11, 106 we have the attestation of the end of the Dacian war and the establishment of the Roman province of Dacia. This included Transylvania, Banat, western Oltenia and southern Moldova, SE Transylvania and Muntenia are included in Lower Moesia. The areas of the free Dacians remain in the north of Moldavia, Maramureș and Crișana. The governor is named Iulius Sabinus and the capital will become the Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.


Considerations on the Dacian wars.

The Roman victories were clear and obvious. The geopolitical situation of the Roman Empire was misused by the Dacians during the reign of the emperor Domitian when he had the chance to continue the attacks on the Roman provinces (Moesia and, why not Macedonia) in parallel with the Germanic attacks. The "compromise" peace signed by Domitian was a savior for the Roman Empire and a mistake of geo-strategy of the Dacians.

The Roman Empire could not tolerate the presence on its northern border of a strong state that showed signs of increased aggression. Trajan's Dacian war is not a one-time event but the end of an extremely long period of aggression, victories and defeats on both sides. Trajan inherited a conflict in an advanced state and, in the face of another great threat, the Parthian Kingdom from which Decebalus asks for help and alliance before the second Roman expedition, wants to put an end to the threat of the Dacians.

The Dacian wars are well-known both through the writings of Roman historians (especially Cassius Dio), through the frescoes of Trajan's Column and those from Tropaeum Traiani, through well-preserved epigraphic and archaeological sources.

Burebista's Dacian empire had been fragmented for a long time, but the Roman Empire was constantly living under the threat of its restoration. Roman documents show Decebalus' efforts to rebuild the empire of his predecessor, unfortunately unfinished.

Moreover, the Dacian society of the future Roman province was "perverted" by Roman culture and civilization, especially through young people who were sent for education to Rome. Roman culture and civilization seemed more pleasant, quieter and more profitable compared to Dacian society. This led both to a detachment of the Dacian population and the northern Thracian peoples outside the Sarmizegetusa area (accusing the Dacians of abandoning old customs) but also to internal betrayals that segment society if. Wars of conquest often begin with culture, luxury, customs, promised prosperity and personal desires. And Rome had something to promise: Pax Romana and personal prosperity.

The Roman Empire did not want to conquer Dacia. The Roman Empire was forced to conquer Dacia if it wanted to continue its existence. This is why the wars were so bloody and fierce, both sides playing their very existence.

What followed the war of conquest is known: Dacia becomes a province, prosperous, the ethnogenesis of the Romanian people appears, the Dacians embrace the Roman language, customs and culture and keep them even after the Aurelian retreat. We could say that Dacia kept its Latinity after Rome had forgotten it.


luni, 21 iunie 2021

Mierea

Un călugăr a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus:
- Părinte, de câte ori vin la tine, mă mărturisesc şi îmi plâng păcatele, primesc de la tine sfaturi pentru îndreptare, dar nu mă pot schimba. Ce folos mai pot avea că vin la tine, dacă oricum cad în aceleași păcate?

Părintele i-a răspuns:
- Fiul meu, ia două urciorașe de lut – unul cu miere, iar celălalt să fie gol.
Călugărul așa făcu.
- Și acum, – i-a spus părintele său, -toarnă de mai multe ori mierea din unul în altul.
Ucenicul  din nou l-a ascultat.
- Acum, fiul meu, uită-te la vasul gol și miroase-l. 

Călugărul l-a mirosit și a spus:
- Părinte, vasul gol miroase a miere, și acolo, la fundul său a rămas un pic de miere.
- Uite așa şi învățăturile mele sunt depozitate în sufletul tău. Dacă vei dobândi de dragul lui Hristos cel puțin o parte din virtuți, Dumnezeu prin mila Sa va umple ceea ce-ţi lipsește și va salva sufletul tău pentru viața veșnică. Cum o gospodină nu ține boabe de piper într-o oală care miroase a miere, aşa şi Dumnezeu nu te va îndepărta dacă vei sădi în sufletul tău un început bun.

vineri, 18 iunie 2021

Ereziile Coranului


După moartea lui Muhammad în 632, un număr de tovarăși ai săi care știau Coranul pe de rost au fost uciși în bătălia de la Yamama de către Musaylimah. Primul calif, Abu Bakr, a decis ulterior să adune cartea într-un singur volum, astfel încât să poată fi păstrată. Zayd ibn Thabit  a fost persoana care a colectat Coranul, deoarece „obișnuia să scrie Inspirația Divină pentru Apostolul lui Allah”. Astfel, un grup de cărturari, cel mai important Zayd, a strâns versurile și a produs un manuscris al cărții complete. Manuscrisul potrivit lui Zayd a rămas la Abu Bakr până când a murit. Reacția lui Zayd la sarcină și dificultățile de colectare a materialului coranic din pergamente, tulpini de frunze de palmier, pietre subțiri (denumite în mod colectiv sub numele de suhuf) și de la bărbați care îl știau pe de rost este consemnată în narațiunile anterioare. După Abu Bakr, în 644, lui Hafsa bint Umar, văduva lui Muhammad, i s-a încredințat manuscrisul până când al treilea calif, Uthman ibn Affan, a solicitat copia standard de la Hafsa bint Umar în aproximativ 650.

În aproximativ 650, al treilea calif Uthman ibn Affan  a început să observe mici diferențe în pronunția Coranului, pe măsură ce Islamul s-a extins dincolo de Peninsula Arabică în Persia, Levantul și Africa de Nord. Pentru a păstra sfințenia textului, el a ordonat unui comitet condus de Zayd să folosească copia lui Abu Bakr și să pregătească o copie standard a Coranului. Astfel, în decurs de 20 de ani de la moartea lui Mahomed, Coranul a fost angajat în formă scrisă. Acest text a devenit modelul din care au fost făcute și promulgate copii în toate centrele urbane ale lumii musulmane, iar alte versiuni sunt considerate a fi distruse. Forma actuală a textului Coranului este acceptată de savanții musulmani ca fiind versiunea originală compilată de Abu Bakr.

Stratul A (care se apropie de cele 86 de sure (capitole) „dezvăluite înainte de Hijra”, deși există unele amestecuri) este o lucrare teologică fin scrisă, de înaltă abilitate retorică. Are o anvergură generală, o mare parte din aceasta fiind dedicată relatării poveștilor biblice (și apocrife) (în special cele ale lui Adam, Noe, Avraam și Moise) ca încurajări și avertismente și referindu-se la evenimentele din ele ca Semne și cei implicați în aducerea Cuvântul lui Dumnezeu ca mesageri. Arată un interes intens în reconcilierea tradițiilor biblice cu propria sa narațiune teologică și conține foarte puține prescripții etice detaliate.

Stratul B (aproximativ la 28 'după Hijra') este complet diferit: are un stil retoric mult mai ciudat (în cea mai mare parte, deși cu unele pasaje mai fine), versuri mai lungi și are mult mai puține referințe biblice, folosește intens a celei de-a doua persoane (adresându-se direct ascultătorului) și include multe referințe la Mesager (singular) care recită Coranul ca profet, subliniind necesitatea de a-l asculta. Include diverse referințe locale specifice la Mahomed, Mecca, Moscheea și Yathrib (Medina), o serie de prescripții morale și legale detaliate, câteva îndrumări personale pentru profet și dispensații speciale pentru el (în special despre soțiile sale), numeroase anti- Polemici creștine și antievreiești și multe îndemnuri pentru a lupta împotriva inamicului și necredinciosului.

Inconsistentele si erezia Islamului (si implicit lipsa lui de valoare teologica) a fost demonstrata de către Sfântul Ioan Damaschinul(cca 655-750), ultimul dintre Sfinții Părinți.

Ioan Damaschinul cunoștea bine lumea musulmana, a lucrat in administrația califului, cunoștea limba si obiceiurilor. In acest sens voi prezenta câteva aspecte din viața Sfântului Ioan Damaschin.

-          I. Relația sa cu comunitatea musulmana

-          II. Analiza subiectului despre islam

I.                    Sinodul iconoclast de la Calcedon (754) - întrunit pentru a condamna venerarea icoanelor. La finalul întrunirii, acest sinod a condamnat prin anatemizare pe cei trei apărători ai icoanelor: patriarhul Constantinopolului, Gherman; patriarhul Constantei, Gheorghe si pe preotul si monahul din Mânăstirea „Sfântul Sava”, Ioan Damaschinul: „… Anatema lui Mansur, cel cu nume rău si cu cuget sarazin.”  Sinodul nu a menționat numele de creștin al lui Ioan Damaschinul (așa cum se obișnuiește in tradiția ortodoxa, pentru ca atunci când își îmbrăca hainele monahale, își părăsește numele de familie si își ia alt nume), ci a folosit numele Mansur pe care îl moștenise de la bunicul sau, Sargun b. Mansur.

Mansur, care însemna „biruitor”, era un nume bine-cunoscut in rândul musulmanilor. Sintagma: „cel cu cuget sarazin” a mai fost folosit de Sinodul VII Ecumenic atunci când Beser, un creștin apostat a îmbrățișat Islamul. Aceasta expresie a fost folosita pe de o parte pentru a blama iconodulii si pe de alta parte pentru a eticheta pe opozanții icoanelor. Însă Ioan Damaschin a fost etichetat așa pentru a scoate in evidenta afinitatea lui cu lumea musulmana.

Bunicul lui Ioan Damaschinul pare sa fi jucat un rol important in capitularea Damascului in fata oștirilor lui Khalid b. al-Walid. Damascul a fost asediat începând cu data de 13 martie 635 si s-a predat după șase luni. Heraclie se afla in Antiohia, însă creștinii au așteptat in zadar ca armata acestuia sa intervină in ajutorul cetății. In anul următor va reveni bizantinilor, dar pentru o scurta perioada. Bătălia de la Yarmuk, 20 august 636, a marcat sfârșitul prezentei bizantine in Siria.

La început, musulmanii erau toleranți fata de sirieni, nu au fost forțați sa se convertească la Islam. Toleranta primilor califi umayyazi a fost exprimata si prin decizia lor de a păstra sistemul administrativ existent. Bunicul lui Ioan Damaschin, Mansur a deținut o poziție înalta de autoritate publica. După moartea tatălui sau, Ioan Damaschinul a devenit secretar, având o poziție chiar mai înaltă decât tatăl sau in administrația califului.

II.                 Ioan Damaschinul a fost in primul rând teolog, iar scrierile sale devin mijloace de exprimare a opiniilor teologice.

„Erezia ismaelitilor” apare in corpul principal „De Haeresibus”, care face parte din lucrarea „Izvorul cunoștinței” .

Capitolul 100 este o apologie istorica si o scriere polemica. Discuția ia forma unui dialog.

1.      „Există și religia rătăcitoare de norod a ismailiților care până în ziua de astăzi are putere și care este înaintemergătoare lui Antihrist.”

-          Acest „si” ne arata ca aceasta religie este o erezie, fiind pusa alături de alte erezii si nu este o scriere special scrisa împotriva ismaelitilor

-          Expresia „ înaintemergătoare lui Antihrist”- Ioan Damaschinul a mai folosit-o intr-un capitol special din „De Fide Orthodoxa” in care considera ca Antihrist este nu doar Satan, ci si orice om care nu mărturisește ca Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca este Dumnezeu desăvârșit si a devenit om desăvârșit, rămânând in același timp Dumnezeu. El a aplicat acest nume si lui Nestorie.

2.      Ea își trage obârșia de la Ismail, care s-a născut lui Avraam din Agar: de aceea ismailiții se mai numesc și agareni. Ei sunt numiți și „saracini" de la spusa ,,Σάρρα κενούς", că Agar i-ar fi zis îngerului: „Sarra m-a slobozit pe mine deșartă (Σάρρα κενήν με άπέλυσεν)".

-          Sfântul Ioan Damaschinul folosește trei nume pentru musulmani: ismaeliti, agareni si sarazini.

-          Coranul afirma ca Avram si Ismael au pus temeliile casei :”Si când sădiră Avram si Ismael temeliile casei” SII, 121

-          Ii numește agareni, un nume derivat de la Agar, mama lui Ismael.

-          Sarazini, se refera la Vechiul Testament,  Facerea , cap 16.8 :” și i-a zis îngerul Domnului: "Agar, slujnica Sarei, de unde vii și unde te duci?" Iar ea a răspuns: "Fug de la fața Sarai, stăpâna mea”

3.      Ei bine, până în vremurile lui Heraclie au fost vădit închinători la idoli, dar între timp a apărut la ei un proroc mincinos pe nume Mamed, care, după ce a dat peste Vechiul și Noul Testament și a vorbit cu un călugăr - chipurile - arian, a alcătuit un eres al său - și băgându-se sub pielea poporului prin părută cucernicie, a dat sfară în țară că s-a pogorât asupra lui carte din cer, și după ce a scris în cartea sa niște alcătuiri caraghioase, așa le-a predat închinarea.

-          Adică din Vechiul Testament a luat monoteismul, de la arieni, afirmația ca Duhul Sfânt si Isus sunt fapturi, mai mult ca Hristos a fost un simplu om.

4.      Zice că Dumnezeul tuturor este unul singur, nici născut, nici născător.

-          Acesta este conținutul Surei Curățirii sau Sura Unității si este îndreptată împotriva creștinilor, adică a celor care atribuie „asociații” lui Dumnezeu.  In teologia lui Ioan Damaschin :”cunoaștem un singur Dumnezeu, in trei ipostasuri”

5.       Zice că Hristos este cuvântul lui Dumnezeu și duhul Lui, zidit însă și rob, și că din Maria, sora lui Moise și Aaron, s-a născut fără de sămânță, deoarece „cuvântul și duhul lui Dumnezeu", zice, „a intrat în Maria și a născut pe Iisus, care a fost proroc și rob al lui Dumnezeu ". Mai zice că iudeii, săvârșind călcare de lege, au vrut să-L răstignească și, punând mâna pe El, au răstignit numai umbra Lui, dar Hristos însuși nu a fost răstignit, nici nu a murit, fiindcă Dumnezeu L-a luat pe El la Sine în cer, fiindcă îl iubea. Zice și că după ce S-a înălțat Hristos la ceruri L-a întrebat Dumnezeu, zicând: „O, Iisuse, ai zis tu: «Sunt Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu?»", la care Iisus a răspuns: «Fie-Ți milă de mine, Doamne; Tu știi că nu am zis [așa ceva], nici nu mă simt înjosit a fi rob al Tău, însă oamenii cei călcători de lege au scris că am zis cuvântul acesta, și au mințit împotriva mea, și sunt rătăciți». Și I-a răspuns Lui Dumnezeu", zice: „«Știu că tu n-ai zis cuvântul acesta»".

-          Ioan Damaschin cunoștea Coranul si toate cele cate sunt expuse apar in Coran.

6.      „Și cine dă mărturie că Dumnezeu i-a dat lui scrierea [aceasta], sau care dintre proroci a prezis că se va scula asemenea proroc?"

-Inca de la începutul capitolului Ioan Damaschin îl numește pe Mohamed „fals profet”, iar acum analizează autenticitatea calității de profet. Acesta apelează la exemplul lui Moise care a avut ca martori pe poporul sau care privea la muntele fumegând, pe când Mohamed dormea când s-a pogorât cartea asupra lui.

- Deși aceasta parte nu apare in Coran, ea apare in tradiția musulmana in care se spune ca Gabriel i-a adus porunca lui Dumnezeu.

Un alt argument la aprecierea de fals profet, este aceea ca accepta o scriptura fără martori care sa adeverească de unde si cum a venit aceasta. Scriptura lor nu le permite sa se căsătoreasca, sa cumpere sau sa facă ceva fără sa aibă martori. Ioan Damaschin le reproșează musulmanilor ca nu i-au cerut lui Mohamed sa le dea dovezi, sa aducă martori, așa cum le cere legea lor: „nu i-ați cerut: «Mai întâi arată-ne tu cu martori că ești proroc, și că de la Dumnezeu ai ieșit, și care Scriptură dă mărturie despre tine»”.

7.      Musulmanii ii acuza pe creștini ca sunt asociatori/ intovarasitori. In Coran apare „Dumnezeu nu are un fiu” (Sura 4.169). Ioan Damaschin rămâne fidel Treimii si ii numește  ciuntitori : „Așa încât voi în chip mincinos ne spuneți „întovărășitori", iar noi vă numim „ciuntitori" ai lui Dumnezeu.”

8.      Musulmanii ii învinuiesc pe creștini de idolatrie fiindcă venerează crucea, iar creștinii ii învinuiesc ca venerează Ka’ba: „Ne mai clevetesc că suntem idolatri, fiindcă ne închinăm la Cruce”

-deși in Coran creștinii nu sunt acuzați de idolatrie in mod direct, ca venerează crucea, totuși o fac in mod indirect întrucât neaga ca Hristos a fost răstignit pe cruce: ”Ei însă nu l-au omorât si nu l-au răstignit”(Sura IV)

        9. In următoarea parte se refera la titlurile surelor si la conținutul lor.

- In sura „Femeii” se rezuma la aspectul căsătoriei si al divorțului, scoțând in evidenta poligamia si practica muhallil sau repudierea femeii.

- Sura „Masa” - zice [Mâmed], i-a spus: „Ți-am dat Ție și alor Tăi masă nestricăcioasă". In Coran apare :” O, Allah< Stăpâne al nostru! Coboară-ne noua masa din cer care sa ne fie noua sărbătoare” (Sura Masa.114) „ O voi cobori vouă, dar pe acela care nu va crede nici după aceasta îl voi osândi cu un chin cu care nu voi mai pedepsi  pe nimeni din toate lumile” (115).

-Ioan Damaschin scoate in evidenta aspectul eretic al musulmanilor, încercând o aluzie la Cina cea de taina, musulmanii cred ca aceasta este chiar consumarea de alimente in cadrul unei mese.

In ultima parte sunt consemnate aspecte ale practicilor musulmane: circumcizia, despre interzicerea anumitor alimente, interzicerea băuturii si renunțarea la Sabat.

Capitolul „De Haeresibus” trebuie văzut ca o scriere cu scopul de a informa despre conținutul religiei ismaelitilor, folosind versetele Coranului, dar si de a combate erezia, apelând la argumente teologice din Vechiul si Noul Testament.

Eliza Matica | Madalin Matica

duminică, 6 iunie 2021

Predică la Duminica a VI-a după Paști (a Orbului din naștere) – Sfântul Nicolae Velimirovici

 Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76, 13-14). Nu sunt ochi care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte care să le înțeleagă.


Ochii au văzut; ei au văzut și au sfârșit în moarte. Limba a numărat și și-a pierdut graiul. Mintea a cugetat și a fost cuprinsă de uitare. Cine poate cunoaște minunile, fără să cunoască pe Făcătorul de minuni? Și cine poate să-L vadă pe Făcătorul de minuni și să rămână viu?


Tot focul de pe pământ a venit și vine de la soare, ne spun cei care se ocupă de cercetarea acestor lucruri. De ce nu a coborât soarele pe pământ, în loc să se întruchipeze în parte în pământ, în parte în apă, în parte în aer, în parte în lemn și cărbune, în parte în animale? De ce, în fiecare dintre întruchipările împuținate, soarele s-a ascuns sub o perdea groasă și răcoroasă? De ce nu a venit pe pământ în toată întregimea lui, împlinită de focul și lumina lui, înveșmântat în trup și înfrânat de trup? Pentru că dacă ar trebui să se apropie foarte mult de pământ, pământul s-ar topi și s-ar risipi ca aburul și nu ar mai exista de loc.


Care dintre muritori ar putea sta lângă soare și să rămână viu? Și soarele este numai o zidire a lui Dumnezeu; este precum întunericul înaintea luminii lui Dumnezeu. Atunci, cine L-ar putea privi pe Dumnezeu care face minuni și să fie viu?


Nu-ți este limpede de ce Domnul Iisus a trebuit să ascundă strălucirea luminoasă a Dumnezeirii Sale sub învelișul gros , întunecat al trupului omenesc? Pentru că cine dintre oameni ar putea să rămână viu înaintea Lui?


Mai mult decât aceasta: dacă nu ar fi fost stăvilit în dezvăluirea Dumnezeirii Sale, care dintre oameni s-ar mai mântui prin voia sa proprie, și nu prin puterea Dumnezeirii Sale? Este foarte adevărat că dacă ceva ar fi greu pentru Domnul Iisus, fără îndoială că ar fi mai greu pentru El să Se înfrâneze și să Se stăpânească de la arătarea Dumnezeirii Sale decât să o descopere.


Aceasta este lămurit pentru că El Se înfrâna cu preamare înțelepciune să-Și arate puterea Sa Dumnezeiască, viața Sa pe pământ se afla în armonie desăvârșită cu Dumnezeu și cu omul.


Frații mei, Hristos ca om nu este o minune mai mică decât Hristos ca Dumnezeu. Și unul și altul sunt minuni, și ei sunt împreună Minunea minunilor. Dar aceasta nu este minune lucrată prin magie, vrăjitorie sau îndemânare a mâinii; este minunea înțelepciunii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.


Domnul nu a făcut minuni pentru a primi laudă de la oameni. Merge vreunul dintre noi la spital, printre nebuni, surzi și muți și leproși, ca să primească laudă? Își vindecă păstorul oile pentru ca acestea să behăie laude pentru el? Domnul a săvârșit minuni numai pentru a da ajutorul Său milostiv celor care se află în nevoi și sunt neajutorați, și ca să arate oamenilor că Dumnezeu, în mila și iubirea Sa, S-a arătat printre oameni.


Pericopa Evanghelică de astăzi istorisește una dintre nenumăratele minuni săvârșite de Dumnezeu, prin care se arată iubirea lui Hristos pentru oamenii în suferință, și Dumnezeirea Sa sunt descoperite încă odată.


La vremea aceea, trecând Iisus, a văzut un om orb din naștere. Înainte de aceasta, se spune că iudeii au luat pietre ca să arunce în Domnul chiar în Templu, pentru că El vorbise adevărul. Dar în timp ce iudeii cei răi se gândeau doar cum ar putea să se poarte cu răutate față de Domnul, El Se gândea doar cum să le facă bine oamenilor. În fața Templului ședea un om orb din naștere care cerea milă. Nici unul dintre opresorii cei răi ai lui Hristos, cârmuitorii rușinați și bătrânii poporului, nu era pregătit să se gândească la acest om sărman. Chiar dacă vreunul dintre ei îi arunca câțiva bănuți pe genunchi, făcea aceasta numai ca să se arate înaintea oamenilor, iar nu din iubire și milă pentru om. Pe vremea lui Moise, Domnul zicea despre acești oameni: „Căci neam ticălos sunt ei și copii în care nu este credincioșie” (Deuteronom 32:20). Domnul cel milostiv S-a oprit lângă acest om, gata să-i fie de un ajutor adevărat.


Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Înainte de aceasta, Domnul vindecase paraliticul de la Scăldătoarea Oilor, și îi spusese: „De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14), de unde este limpede că omul acela, care fusese bolnav ani îndelungați, își adusese suferința prin păcatele sale. Dar situația cu omul care s-a născut orb este neclară, și ucenicii au întrebat ca să se lumineze: „Cine a păcătuit?” Faptul că adesea copiii suferă pentru păcatele părinților lor, s-a făcut lămurit încă de la începuturi. Faptul că Dumnezeu îngăduie ca suferința să vină asupra copiilor pentru păcatele părinților este de asemenea lămurit din Sfânta Scriptură (I Regi 11, 12; 21;29). Acest lucru poate să pară nedrept numai celor care s-au obișnuit să privească oamenii ca pe persoane separate, cu totul despărțite una de alta. Dar celui care privește omenirea ca un organism întreg, aceasta nu i se va părea nici nedrept nici nefiresc. Când un om păcătos se rănește, ceilalți, care nu au păcătuit, suferă. Este mult mai greu de lămurit cum și când putea să fi păcătuit omul cel născut orb, și de a lămuri pricinile orbirii sale. Ca oameni simpli, ucenicii iau în socotință cea de a doua posibilitate, fără să se gândească îndelung la aceasta, sau să creadă că ar putea exista și o a treia posibilitate. În acest caz, pentru ei era cel mai probabil că părinții orbului păcătuiseră. Dar amintindu-ne cuvintele lui Hristos adresate slăbănogului: “Să nu mai păcătuiești” – ei au făcut o legătură între o împrejurare și cealaltă, ca și cum ar spune: Ne este lămurit din cuvintele Tale că cel ce suferă își pricinuise suferința sa: dar este adevărat aceasta și pentru împrejurarea de față? A păcătuit orbul, ori – dacă nu el – atunci părinții lui? Dacă Domnul Și-ar fi întrebat atunci ucenicii: „Cum credeți voi că a putut păcătui acesta, ca să se nască orb?”, ucenicii s-ar fi aflat în încurcătură, și, ca o ultimă rezolvare, poate că ar fi invocat păcatul comun întregii omeniri prin păcatul lui Adam, după cum spune psalmistul: “Că iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50, 6).


Este foarte puțin probabil ca ucenicii să fi vorbit și despre ceea ce socoteau anumiți cărturari și farisei – gândind că nu era de la ei, ci venea din orientul îndepărtat – că sufletul omenesc mai trăise în vreun alt trup înainte de nașterea sa, a trăit într-un chip ce merita răsplată sau pedeapsă în această viață prezentă. Aceasta este o presupunere filozofică care nu era ușor de cunoscut pescarilor acelora simpli și cu gândire dreaptă, din Galileea.


Cel mai înțelept rabi a răspuns la întrebarea ucenicilor: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, așa cum spune Ioan Gură de Aur: „pricina orbirii lui nu se află nici în păcatul lui, nici în cel al părinților lui.” Despre Iov nu se spune nici că a păcătuit el, nici că părinții lui păcătuiseră, ci faptul că el a fost lovit de o boală cumplită, a fost astfel silit să strige: „Trupul meu e plin de păduchi … pielea mea crapă și se zbârcește” (Iov 7, 5). Pe lângă păcatul părinților și cel propriu, trebuie să mai existe și alte pricini ale suferinței oamenilor pe pământ. În cazul omului născut orb, pricina stătea în aceea ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Binecuvântați sunt cei în care se arată lucrările lui Dumnezeu; care le simt, și le folosesc pentru mântuirea sufletului lor. Binecuvântat este omul cel sărac pe care mila lui Dumnezeu îl face bogat și vestit, și el simte această milă a lui Dumnezeu cu recunoștință. Binecuvântat este deznădăjduitul neputincios căruia Dumnezeu îi dă înapoi sănătatea, și el își înalță inima la Dumnezeu ca spre singurul și neașteptatul său Binefăcător. O, cum se văd lucrările lui Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare dintre noi! Bucurați-vă pentru toți cei cărora, prin aceste lucrări, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovnicești, ca să vadă vedenia lui Dumnezeu! Amar de toți cei care, cu mâinile îmbelșugate de darurile lui Dumnezeu, Îi întorc spatele și merg orbește, urmând căile lor întunecate și pline de slavă deșartă. Lucrările lui Dumnezeu se arată în noi toți în fiecare zi, fiindcă Dumnezeu este cu noi toți în toate zilele vieții noastre pe pământ. Lucrările lui Dumnezeu în noi sunt pentru mântuirea fiecăruia dintre noi în parte. Dar lucrările lui Dumnezeu în omul care s-a născut orb sunt spre mântuirea multora. Prin lucrările acestea, se vădește cu adevărat faptul că Dumnezeu coborâse cu adevărat între oameni. Prin lucrările acestea, se arată că printre oameni se află cu mult mai mulți orbi în duh decât în trup. Mai mult, se arată prin acestea cum cel înțelept, dându-i-se lui un dar trupesc de la Dumnezeu, îl va folosi ca să-și sporească sufletul cu dreaptă credință. Văzând mai dinainte toate aceste roade ale tămăduirii omului născut orb, Domnul spune ucenicilor Săi cu bucurie mare: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Ca și cum ar spune: lasă acum întrebarea despre cine a păcătuit: el sau altul. Nu are asta însemnătate acum. Dacă el și părinții săi au păcătuit, aș putea în clipa aceasta să le iert păcatele luându-le asupra Mea, asigurându-i că sunt iertați. Toate astea au acum o însemnătate mai mică pentru ceea ce trebuie să se lucreze. Și lucrările lui Dumnezeu – nu una, ci multe – trebuie să fie lucrătoare în el, și se va spune în Evanghelie că sunt spre mântuirea multora. Cu adevărat, anii de suferință ai omului născut orb vor fi răsplătiți însutit. Cu adevărat, răsplata pentru cei care suferă pentru Dumnezeu, măcar și o zi, este nepieritoare. Un înțelept tălmăcitor al Evangheliei, Nichifor, spune despre omul acesta care s-a născut orb: „Omul care s-a născut orb, care nu știuse niciodată ce putea să însemne vederea, va simți o mâhnire cu mai mică decât omul care văzuse odinioară, și apoi și-a pierdut vederea. Acesta fusese orb, și a primit mai târziu răsplata pentru această stare de jale aproape nesimțită. Căci el a primit vederea de două ori: vederea trupească, prin care el a văzut lumea din jurul lui; și vederea duhovnicească, prin care el L-a recunoscut pe Ziditorul lumii.”


„Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, nimeni nu poate să lucreze.” Astfel a vorbit Domnul ucenicilor. Cu aceste cuvinte, El le-a deslușit pricinile pentru care El urma să săvârșească minunea asupra orbului. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului”, El a vrut să spună, „și lucrările lui Dumnezeu sunt ziditoare și minunate, ale Celui care M-a trimis pe Mine”, El a vorbit cu smerenie și iubire pentru Tatăl – „El săvârșește lucrările acestea pentru Mine, Fiul Său Cel Unul Născut, săvârșește de asemenea numai astfel de lucrări. Folosirea puterii ține de obișnuința omenească; aceasta nu este de la Mine. Oamenii sunt încurajați de pizmă și răzbunare, dar Eu sunt încurajat de milă și adevăr. Oamenii pot arunca cu pietre în Mine, dar Eu voi continua să le dau lor pâinea vieții.” Dar pentru câtă vreme? Până este ziuă: altfel spus, cât ține viața. Vine noaptea: adică, moartea, când nimeni nu poate să lucreze. Aceasta se spune ca o problemă generală, și nu este adevărat și pentru Domnul, căci El a săvârșit lucrări și în moarte, pogorându-Se în iad, biruindu-l și eliberând pe strămoșii noștri cei drepți și pe cei plăcuți lui Dumnezeu; și după Înviere, din lumea cea nevăzută, El a continuat să facă minuni până în ziua de astăzi, și va mai face aceasta până la sfârșitul veacurilor. Pentru El, nu poate veni niciodată noaptea ca să-L oprească pe El din lucrare. Ziua Lui cuprinde veacurile în toată întregimea lor, și depășește capătul lor până în veșnicie. Cu adevărat, atâta timp cât este ziua Lui, El lucrează fără încetare. Și astfel oamenii, urmând pilda Său, trebuie să fie lucrători în toată vremea zilelor lor; de la naștere până la moarte. Căci pentru oameni va veni noaptea – moartea – și atunci nimeni nu va mai putea lucra după cum dorește. Este adevărat că sfinții sunt lucrători după moartea lor, lucrând prin Biserica lui Dumnezeu de pe pământ în felurite chipuri, și ajutând-o; dar ei nu mai lucrează după voia lor, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu lucrează Voia Lui prin ei, din iubirea Sa de oameni, fiindcă aceștia L-au iubit pe Dumnezeu în timpul zilelor lor de pe pământ. După moarte, nimeni nu poate să mai săvârșească nici o lucrare care să-i fie de folos lui în lumea aceea sau, cu nici un chip, nu poate să-și mai îmbunătățească soarta în lumea aceea. După moarte, nimeni nu poate să câștige vreun fel de prețuire de la Dumnezeu; nici măcar un sfânt nu poate dobândi prețuire mai mare decât aceea pe care o are deja, căci meritul se dobândește numai în această viață. Bogăția duhovnicească, ori pierzarea duhovnicească se dobândește numai aici pe pământ. Așadar aceste cuvinte ale Mântuitorului: “vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”, nu trebuie tălmăcite ca o expresie a stării Sale la moarte sau după moarte, ci ca o atenționare grea și potrivită a lumii.


„Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, spune Domnul Însuși. Prin El, prin Cuvântul lui Dumnezeu Cel veșnic, a fost zidit tot ceea ce există. Prin El, a fost dată vederea heruvimilor celor cu mulți ochi și orbilor și țărânei celei stricăcioase din care și-au luat chip toate ființele zidite. El a dat lumină soarelui; El a dat vedere tuturor celor ce văd. Dar, așa cum a dat vederea trupească, El a dat omului darul vederii lăuntrice, vederea înțelegerii. Prin lumina Lui soarele strălucește; prin vederea Lui ochii văd; prin vederea Lui mintea omului vede. El este adevărata lumină a lumii întregi – de la începuturi până la sfârșit. Ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu întrupat, El a venit ca o lumină nouă pentru lume, să sfărâme întunericul care s-a adunat în lume, să lumineze înțelegerea întunecată a oamenilor, să refacă vederea celor orbiți din pricina păcatului; altfel spus, ca să fie lumină oamenilor în viață și în mormânt, pe pământ și în cer, în trup și în minte. “Atât cât sunt în lume” – a spus El celor ce erau pe vremea Lui pe pământ, ca ei să-L cunoască pe El ca lumina spre care năzuiseră ei, și să nu rămână în întuneric. “Umblați cât aveți lumină, ca să nu vă prindă întunericul” (Ioan 12, 35)!


Vai de cei care L-au văzut pe El față către față, și nu L-au cunoscut pe El, dar nu L-au primit și au rămas în întunericul lor aducător de moarte. Dar acest răspuns al Lui ni se spune și nouă; noi suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru veșnicie. Și astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: „Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.” Câtă vreme El este în sufletul omului, El este lumina acelui om. Câtă vreme El se află în mijlocul unui popor, El este lumina acelui popor. Câtă vreme El se află într-o școală, El este lumina acelei școli. Câtă vreme El este într-un atelier, El este lumina muncii și muncitorilor. Oricare este locul de unde El pleacă, se așează întunericul desăvârșit: sufletul omului fără Dumnezeu se face iad; poporul fără de Dumnezeu se face o haită de lupi înfometați și răpitori; școala fără de Dumnezeu se face o fabrică-otravă a prostiei; atelierul fără de Dumnezeu se face un loc al nemulțumirii și urii. Și gândiți-vă la spitalele și temnițele fără de Dumnezeu – ele se fac peșteri întunecate ale disperării! Într-adevăr, cine se gândește la zilele vieții lui, la zilele fără Hristos și zilele cu El, acest om are în el un mărturisitor al adevărului acelor cuvinte ale Domnului: „Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”


Acestea zicând, a scuipat jos și a făcut tină din scuipat și a uns cu tină ochii orbului. Și i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuiește: trimis). De aceea el a mers pe cale, și s-a spălat și a văzut. Tot ceea ce spusese Domnul ucenicilor Săi până atunci, se petrecuse în fața orbului, cu scopul precis ca orbul să audă cuvintele Lui, căci Domnul dăduse întâietate deschiderii ochilor duhovnicești ai orbului. Este mai greu de deschis ochii duhovnicești decât cei trupești; mai greu și de mai mare preț. Pentru a arăta că este mai ușor de dat vederea trupească, și că aceasta este de mai mică însemnătate, Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat și a uns cu tină ochii orbului, ca și cum ar spune: „Iată că din scuipat batjocorit și din țărână, din tină batjocorită, el își va primi vederea trupească și va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiți-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veșmântul și arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din țărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din țărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui, nu numai prin cuvintele Sale, prin care El a înviat morți și a dat vederea multor orbi; nici numai prin mâinile Sale, pe care le punea peste bolnavi ca să-i tămăduiască; nici numai prin atingerea veșmântului Său, prin care, femeia cu scurgere de sânge numai s-a atins de veșmântul lui, s-a vindecat de îndată – dar chiar și prin scuipatul Său.


Dar de ce Domnul îl trimite pe orb la scăldătoarea Siloamului? De ce nu i-a redat vederea de îndată, ci l-a trimis la apă, cu ochii unși cu tină, ca să se spele? Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se folosește de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită. Poate fi bine pentru oameni, să caute ajutor pentru bolile lor folosind leacuri naturale și ape minerale. Dar oamenii trebuie să știe că toate leacurile naturale și toate apele minerale sunt slujitori ai puterii lui Dumnezeu. Fără puterea lui Dumnezeu, toate leacurile sunt nimic, și toate izvoarele de ape minerale sunt apă moartă. Câți orbi se spălaseră în scăldătoarea Siloamului până atunci, fără să primească tămăduirea nădăjduită? De câte ori trebuie să se fi spălat orbul în scăldătoarea aceea fără nici o izbândă? Puterea lui Hristos a tămăduit pe acest orb, iar nu Scăldătoarea Siloamului; fără această putere, orbul s-ar fi putut spăla în fiecare zi în acea scăldătoare, și să se fi întors acasă tot orb. „Siloamul, care se tâlcuiește: trimis”, lămurește Evanghelistul. Numele tainic al acestei ape vindecătoare nu este simbolic al Vestitorului și Doctorului făcător de minuni din cer, Domnul Hristos? Dacă s-ar socoti înțelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, și Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfințirea Botezului.


Cât de blând și ascultător era orbul! El nu numai că a îngăduit Domnului să ungă cu tină ochii lui, dar apoi, a și ascultat îndată porunca de a merge la Scăldătoarea Siloamului ca să se spele. Spunând când omul acela era de față că El este lumina lumii, Domnul răspunde duhului orbului, ca să se nască credința în duhul lui. Acum, El îl învață ascultarea, trimițându-l la Scăldătoarea Siloamului, căci credința este nedespărțită de ascultare. Omul care crede în Dumnezeu ascultă Voia lui Dumnezeu îndată și de bună voie. O, frații mei, credința ne ajută foarte puțin dacă facem Voia lui Dumnezeu fără ascultare și cu cârteală! Uitați-vă la orbul acesta: el, cu credință și ascultare, a mers îndată la Siloam, s-a spălat și a văzut! Ioan Gură de Aur spune: „Dacă cineva întreabă: Cum a văzut el, spălându-se de tină?, acela nu va auzi de la noi nimic altceva, decât că noi nu știm cum s-a întâmplat. Și cel fel de minune este aceasta dacă noi nu știm?„ Evanghelistul nu știa, și nici omul cel tămăduit.” Cu toate acestea, de ce se pune această întrebare numai în acest caz? Dacă așa stau lucrurile, fraților, să se cerceteze și sutele și sutele de împrejurări ale vindecărilor săvârșite de Hristos. Să întrebe lumea întreagă, toate epocile istoriei omenești cum s-au întâmplat toate – și nu vor primi nici un răspuns. Lucrarea cui a fost, rămâne taina cunoscută numai de El. Nici măcar Apostolul Pavel, care era cu mult mai înțelept și mai învățat decât acest orb, nu ar putea spune cum el, ca și Saul, a orbit, sau cum și-a recăpătat vederea când Anania, în numele lui Hristos, și-a pus mâinile pe el (Fapte 9:10­18), schimbându-l în Paul.


Și de fapt, chiar omul care s-a născut orb nu cunoștea cum primise vederea ceea ce se vede din cuvintele sale. Când s-a întors de la apa Siloamului văzând, mulți se întrebau dacă era el sau altul care semăna cu el. Și când el a spus “Eu sunt”, ei l-au întrebat cum s-au deschis ochii lui. Ca răspuns, el a povestit pe scurt toată întâmplarea, dar nu a putut spune cum văzuse. “Ducându-mă și spălându-mă, am văzut.” Când l-au dus pe el înaintea fariseilor, și ei l-au întrebat cum a văzut, el le-a răspuns: „El (Iisus) a făcut tină și a uns ochii mei, … și spălându-mă am văzut.” Asta a fost tot ce a putut spune el, dând o descriere amănunțită și fără frică a împrejurării care a avut loc.


Lumina lui Hristos, prin care El luminează lumea și dă pricepere oamenilor, se arată înaintea ochilor noștri în adevărata ei strălucire, numai atunci când noi o privim prin împotrivirea față de întunericul oamenilor. Și ce a urmat după vindecarea minunată a orbului reprezintă, cu adevărat, întunericul cel mai gros și mai înghețat al inimii și al minții omenești; un întuneric care, în Evanghelia de astăzi, stă ca o umbră adâncă sub lumina aprinsă a Soarelui Hristos. Acesta este întunericul cumplit al inimilor și minților oarbe ale fariseilor. Fariseii, nu numai că nu s-au bucurat că cerșetorul orb din fața Templului putea acum să vadă, ci ei se simțeau chiar batjocoriți și amărâți. Templul lor fusese deja schimbat într-un păzitor al zilei de sâmbătă, în același chip în care întreaga lor credință se schimbase în slăvirea zilei de sâmbătă precum un zeu. Ei nu au întrebat orbul cu duioșie, cum trăise el atât de mulți ani în întuneric, ci l-au lovit cu îmbufnare cu întrebarea iscoditoare: cum de ai cutezat să-ți capeți vederea în zi de sâmbătă? Și cum de a cutezat cel ce te-a vindecat să facă aceasta în zi de sâmbătă? Au zis ei: “Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ține sâmbăta.”


Pentru ei, omul este “de la Dumnezeu” dacă se odihnește în ziua de sâmbătă, fără să-și lase cămara lui, ca să nu încalce ziua sâmbetei umblând, lucrând ori văzând cu ochii; iar nu acest om care, în ziua de sâmbătă, dă vedere orbului! Și, potrivit judecății lor întunecate, cei dintâi țineau ziua de sâmbătă așa cum trebuia, iar cei din urmă nu!


Dar când s-a iscat între ei o neînțelegere despre Hristos, ei l-au întrebat pe orb ce credea el: Iar el a zis că prooroc este. Este puțin probabil ca ei să-l fi întrebat ca să audă de la el adevărul, ci ca să dobândească de la el o osândire a lui Hristos ca încălcător al zilei de sâmbătă. Dar orbul a mărturisit cu îndrăzneală despre Hristos, folosind cuvintele după cum a priceput el, ca să grăiască cel mai bine și cu cea mai mare tărie din lume. Cei mai buni și cu cea mai mare tari între oameni erau proorocii, despre care el trebuie să fi auzit și știut. Și el a cugetat în chipul acesta și a răspuns: „Prooroc este.”


Primind un răspuns atât de neașteptat și nedorit, nu le-a mai rămas nimic iudeilor mânioși în neajutorarea lor, decât să nu mărturisească minunea și să susțină că ei nu credeau că omul fusese vreodată orb și și-a căpătat vederea: Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb și a văzut. Adică: ei nu puteau să nu creadă într-o asemenea lucrare săvârșită în mijlocul mulțimii, dar se făceau că nu pricep nimic, pentru a nu da nici un preț întâmplării, și astfel să oprească într-un fel răspândirea bunului renume al Făcătorului de Minuni Hristos. Și ei au pretins cu fățărnicie că nu credeau ce vedeau și au mers la părinții orbului să-i întrebe pe ei. Dar ei nu au făcut aceasta ca să lămurească situația și să afle adevărul cel adevărat, ci nădăjduind ca părinții lui să nu întărească minunea ori să aducă îndoiala sau să-i micșoreze însemnătatea. Dar părinții lui, fiind cu mare grijă, din frica de bătrâni, au adeverit că el era fiul lor, și că fusese orb, Dar cum vede el acum, noi nu știm; sau cine i-a deschis ochii lui, nou nu știm. Întrebați-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Iată încă o dezamăgire pentru bătrânii iudei urâtori de Dumnezeu! Ce pot face ei acum? Dacă omul insistă să umble în întunericul din adâncul pământului, fără să aibă nici o dorință de a ieși la lumina soarelui, cum se poate aștepta el să treacă de pe o cale întunecată pe alta?


Primind un răspuns atât de neașteptat și de nedorit și din partea părinților aceluia, fariseii cei răi își găsesc acum scăparea în mijloacele cele mai aspre și cele mai însemnate: pieirea conștiinței omului. Ei au întrebat orbul din nou și i-au dat o părere josnică și necinstită: “Dă slavă lui Dumnezeu. Noi știm că omul acesta e păcătos.” Cu alte cuvinte: noi am cercetat problema în întregime, și am aflat că noi toți avem dreptate: și tu și noi. Tu ai spus adevărul când ai zis că fuseseși orb și ți-ai căpătat vederea. Dar am avut dreptate și noi când ne-am îndoit că acest păcătos ți-a deschis ție ochii. Noi știm că el este păcătos, și că el nu ar fi putut face aceasta. Dar cu privire la chipul în care s-a făcut aceasta, noi am ajuns la credința că numai lui Dumnezeu Îi stătea în putință să facă aceasta. Așadar dă slavă lui Dumnezeu, și leapădă-te de acest păcătos, neavând nici o legătură cu el.


O, iudei bolnavi! În orbirea lor, ei nu puteau să vadă că lepădându-se de Hristos, ei Îl recunoșteau, de fapt, pe El ca Dumnezeu. Dă slavă lui Dumnezeu! – căci numai Dumnezeu putea face aceasta. Dar Domnul Iisus a făcut aceasta – și aceasta înseamnă că Domnul Iisus este Dumnezeu! „Cădea-vor în mreaja lor păcătoșii …” (Psalm 140, 10).


Orbul a dat un răspuns înțelept fariseilor fățarnici: A răspuns deci acela: Dacă este păcătos nu știu. Un lucru știu: că fiind orb acum văd. El vrea să spună: Eu sunt om simplu, fără școală, și voi sunteți învățați și cu îndemânare în vorbiri despre păcătuire și nepăcătuire. Voi Îl prețuiți pe Tămăduitorul meu după ziua de sâmbătă, iar eu după minunea pe care a făcut-o. Dacă este păcătos, și în ce măsură, potrivit prețuirii voastre, eu nu știu. Eu știu numai că El a făcut o minune cu mine și asta înseamnă pentru mine cât întreaga zidire a lumii. Până când El mi-a deschis ochii, lumea era pentru mine ca și cum nu ar fi existat.


Călătorind pe toate căile întunecate de sub pământ, fariseii nu aveau unde merge în altă parte, ci stăteau pe loc și întrebau orbul: „Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii? Ei au pus această întrebare cu șiretenie iscusită, nădăjduind să audă ceva nou de la om, care putea sluji pentru a da o însemnătate mai mică minunii sau pentru a-L osândi pe Hristos. Dar acest om simplu și cinstit în judecata sa, a căpătat scârbă mare de mânuirea aceasta a bătrânilor poporului, față de care, până atunci, simțise un respect oarecare, necunoscându-i pe ei bine. De aceea el le-a răspuns scurt: „V-am spus acum și n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui?” El nu le putea da un răspuns mai răstit și mai potrivit. După asemenea răspuns, împotrivitorii lui au luat o poziție de apărare:


Și l-au ocărât și i-au zis: Tu ești ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L știm de unde este. Ei s-au folosit de Moise ca să se îndreptățească; ei s-au folosit de Moise ca să se laude. Ei l-au recunoscut ca învățător al lor, și că ei îi erau ucenici. Dar Domnul Își făcuse deja lămurită credința cu privire la această problemă: „Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise … și le place să stea în capul mesei la ospețe și în băncile dintâi, în sinagogi … că mâncați casele văduvelor și cu fățărnicie vă rugați îndelung (Matei 23, 2, 6, 14; cf. Luca 20, 47). Ce fel de ucenici ai lui Moise sunt aceștia? Iar Domnul le-a spus: „Oare nu Moise v-a dat Legea? Și nimeni dintre voi nu ține Legea.” (Ioan 7, 19). Neîmplinind Legea lui Moise, și încălcând-o prin fățărnicia și lăcomia lor, ei nu numai că au încetat de a fi ucenici ai lui Moise, dar și față de Moise s-au făcut trădători și încălcători de lege. Moise a încetat de a fi învățătorul lor, și s-a făcut osânditorul lor înaintea lui Dumnezeu. „Să nu socotiți că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuiește este Moise, în care voi ați nădăjduit” (Ioan 5, 45). Nădăjduirea voastră în Moise este deșartă, căci voi ați tăiat Legea lui din rădăcini. Nădejdea voastră în Moise este mincinoasă, căci voi vă încredeți numai în puterea și bogăția voastră și în nimic altceva. Că dacă ați fi crezut lui Moise, ați fi crezut și Mie, căci despre Mine a scris acela (Ioan 5, 46; cf. Deuteronom 18, 15-19). Dar, cum sufletele fariseilor, legate de cele pământești, nu mai puteau crede în Moise, și mai puțin decât atât erau în stare să creadă în Domnul Iisus. Vedeți cum acești farisei, așa numiții ucenici ai lui Moise, se folosesc de minciuni? Cerșetorului celui simplu, neștiutor, ei îi spun despre Domnul: “… iar pe Acesta nu-L știm de unde este.” Ei știau foarte bine de unde este Domnul. Acești prigonitori ai Lui, acești împărați și cârmuitori ai poporului, ar fi trebuit să știe foarte bine. Locuitorii Ierusalimului au zis: “Pe Acesta Îl știm de unde este. Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu știe de unde este” (Ioan 7, 27). Poate că fariseii știau de unde este Domnul, poate că nu știau. Dacă știau – așa cum știau alți locuitori ai Ierusalimului – atunci ei au mințit pe omul născut orb când au spus: „Nu știm de unde este.” Dacă nu știau și, după atâta iscodire, sfădire, prigonire și zarvă despre El, după pogorârea Lui, cuvintele Lui și lucrările Lui, ei se făceau că nu știu de unde este El, atunci asta înseamnă că El este Hristosul. Căci crescuse credința: „Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu știe de unde este.” Iată cum aceasta întărește încă odată cuvintele proorocului: “Cădea-vor în mreaja lor păcătoșii” (Psalm 140, 10).


Totuși, toate astea au slujit ca să arate cerșetorului slăbiciunea morală deznădăjduită și nimicnicia acestor bătrâni ticăloși ai poporului. De aceea, acesta îi judeca tot mai tare, și tot mai deschis mărturisindu-L pe Domnul. Ultimelor cuvinte ale lor, el le-a răspuns în chipul acesta:


„Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este și El mi-a deschis ochii.” Adică: „Ce fel de cârmuitori și bătrâni ai poporului sunteți voi, că știți toate mărunțișurile neînsemnate ale tipicului, și nu știți despre omul care mi-a făcut o asemenea minune? Cine ar trebui să știe, dacă nu voi care stați în jilțul lui Moise? Cine poate desluși toate cele despre acest om oamenilor dacă nu voi, care în fiecare sâmbătă îl tălmăciți pe sfântul Moise și pe prooroci?” Și omul acesta simplu continuă grăirile lui despre învățătorii mincinoși ai poporului, zicând: „Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acesta îl ascultă.” Cu aceste cuvinte răspunde omul cel simplu, cuvintelor fariseilor: „Noi știm că Omul acesta e păcătos.” Acum omul spune: “… Noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși.” În Sfânta Scriptură nu se află nici o mărturisire când Dumnezeu ascultă pe vreun păcătos și, la cererea păcătosului, să facă cea mai mică minune. „Când ridicați mâinile voastre către Mine”, vorbește Dumnezeu prin proorocul, “Eu Îmi întorc ochii aiurea, și când înmulțiți rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge” (Isaia 1, 15). Și Saul s-a rugat lui Dumnezeu în deșert pe când era păcătos: Dumnezeu nu-l asculta. Dumnezeu nu-l ascultă pe păcătos, și cu atât mai puțin să săvârșească vreo minune printr-un păcătos, decât numai dacă păcătosul se pocăiește cu adevărat, își spală păcatele sale cu lacrimi, ajungând să-și urască păcatele sale, hotărându-se să facă Voia lui Dumnezeu și, pocăit fiind și hotărât, cade în rugăciune din toată inima lui, înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iartă pe el, așa cum a iertat pe păcătoasa, și pe Zaheu vameșul, și pe tâlharul de pe cruce – și după aceea ei nu mai sunt păcătoși. Atunci când ei nu sunt păcătoși, Dumnezeu îi ascultă pe ei ca pe cei pocăiți pentru păcatele lor. Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoșii care se roagă Lui și rămân în păcatul lor. „Domnul se ține departe de cei nelegiuiți, dar ascultă rugăciunea celor drepți” (Pilde 15, 29).


Acest om simplu, învățându-i pe învățătorii cei mincinoși, care sunt cei pe care îi ascultă Dumnezeu și care sunt cei pe care nu-i ascultă El, strigă acum cu glas mare că Hristos este cel mai mare făcător de minuni din toată istoria lumii.


„Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” Așa Îl proslăvea omul pe Tămăduitorul său. Prin aceasta, se face deslușit că acesta era următor al Lui. Și prin aceasta el le arată fariseilor că toate încercările lor de manevrare pentru a nu recunoaște nici cea mai mică minune sau de a o suci după judecata lor, ca și cum Domnul ar fi un păcătos, sunt deșarte.


Auzind aceste ultime cuvinte de la săracul care fusese vindecat, fariseii i-au spus lui: „În păcate te- ai născut tot, și tu ne înveți pe noi?” Și l-au dat afară. Fățarnicii și mincinoșii, în deznădejdea lor mânioasă, întotdeauna ajung la război în cele din urmă. Fariseii, văzând că au fost izgoniți cu toate socotelile lor, și că toate mașinațiunile lor se dovediseră zadarnice, atunci – mânioși și rușinați – au mustrat acest om simplu, cinstit, numindu-l păcătos înrăit și l-au dat afară.


Până aici, Evanghelistul înfățișează norul gros, întunecat, care s-a arătat degrabă pe fețele fariseilor după descoperirea luminii minunate a Mântuitorului Hristos și a lucrării Sale Dumnezeiești. Lumina este adevărul; întunericul este minciuna. Lumina este iubire; întunericul este ură. Lumina este tărie; întunericul este lipsa de tărie.


Începând Evanghelia de astăzi cu lumină, Evanghelistul o sfârșește cu lumină: lumină, nu întuneric. După săvârșirea minunii, Domnul Iisus S-a îndepărtat, lăsându-l pe omul pe care îl vindecase singur o vreme, ca să țină piept ispitelor fariseilor și să se ridice pentru adevăr asupra minciunii, apoi S-a arătat din nou și a mers ca să întâmpine pe cel pe care El dorea să-l mântuiască.


Și a auzit Iisus că l-au dat afară. Și, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Orbul care fusese tămăduit trecuse de prima încercare: el se arătase blând și ascultător când Domnul l-a trimis cu tină pe ochi ca să se spele la Scăldătoarea Siloamului. Aceasta a fost proba de ascultare. Apoi a trecut a doua probă: el s-a arătat stăruitor pe când se afla în ispită, și nu L-a vândut pe Domnul fariseilor mincinoși. Aceasta este proba ispitei. Apoi Domnul a încercat proba a treia și cea din urmă; proba cea mai mare: aceea a credinței adevărate. „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”


El a răspuns și a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? El Îl cunoscuse pe Hristos ca pe un făcător de minuni. El Îl numise prooroc față de farisei, dar el nu cunoștea nume mai mare cu care să-L numească. El încă nu era în stare să-L numească Fiul lui Dumnezeu. Ascultător întru toate către Domnul, ca cel mai mare binefăcător care Se afla sub soare, acesta dorea să audă de la El cine era Fiul lui Dumnezeu, ca să creadă în El.


Și a zis Iisus: L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a zis: „Cred, Doamne”, și s­a închinat Lui. Domnul vorbește cu blândețe și duioșie cu cei pe care El îi mântuiește, ca doctorul cel bun cu bolnavii pe care îi vindecă. Așadar El nu-i poruncește: „Crezi în Mine!”, și nici nu-l silește cu cuvintele: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”, ci îi spune: „L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este.” Ființei omenești libere și cu judecată, Domnul îi dă locul unde să cugete și să hotărască pentru sine. De îndată ce omul care fusese tămăduit, a auzit cât de mare este Vindecătorul, cu mult mai mare decât proorocul, el a strigat îndată cu bucurie: „Cred, Doamne!” El a strigat nu numai cu buzele, ci I s-a închinat Lui, ca o mărturie mai mare pentru credința lui. (Ioan Gură de Aur spune: „Prin aceasta el a mărturisit puterea Lui Dumnezeiască; și că nu trebuie să se creadă că era numai vorbă simplă, mai era și fapta.”) Așa cum ochii lui trupești fuseseră deschiși mai înainte, tot așa erau acum deschiși ochii lui duhovnicești. Și el privea atât cu ochii săi trupești cât și cu cei duhovnicești, și a văzut înaintea lui pe Omul-Dumnezeu, Dumnezeu în trup omenesc.


Dumnezeul nostru este cu adevărat mare, și face minuni; și minunile Lui nu au sfârșit. Noi credem că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul nostru; noi credem că Tu ești Fiul lui Dumnezeu și Lumina lumii. Noi, dimpreună cu cetele îngerilor și ale sfinților din ceruri, și cu întreagă Biserica Ta de pe pământ, Te slăvim pe Tine, Preasfinte Doamne: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.

Unind puncte pe hârtia memoriei.

  Când ești in zona Varna este recomandabil sa vizitezi Balcicul. Un motiv ar fi ca in zona nu ai multe locuri demne de vizita (in afara ora...