„Reforma monetară” a legilor lui Lycurg din perspectiva conceptului de Lege a Spartei.

     Ploutarkhos, istoric, scriitor si moralist grec, exponent al curentului aticist, personalitate de seamă a culturii Greciei Antice este autorul pe al cărui text îmi argumentez aceasta digresiune. In lunga-i viață (81 de ani – 46 d.Hr| 127 d.Hr), a creat o vastă operă, reunită in anul 1296 de către Maximos Planudes in două mari culegeri: Moralia si Bioi Paralleloi.  Asupra unui pasaj din această ultimă culegere îmi voi îndrepta atenția, mai exact asupra Vieții lui Lycurg. A fost folosită traducerea in limba română: Plutarh, Vieți Paralele, traducere, notă introductivă, notițe introductive și note de prof.univ. N.I.Barbu, Editura Științifică, București. 

            Fiind unul dintre istoricii cei mai cunoscuți ai Greciei Antice este inutil a insista asupra personalității acestuia sau a „încadrării in contextul istoric” a autorului, iar vastele efecte in timp a scrierilor sale au făcut subiectul multor lucrări de specialitate (dar si a multor deviații care exagerează impactul său asupra scriitorilor perioadei Renașterii si Iluminismului).

Textul vizat este :

„IX. Astfel, mai întâi a scos în afara legii orice monedă de aur și de argint, orânduind să se folosească doar cea din fier, dar și acestei monede, care cântărea greu și era mare, i-a dat o valoare atât de mică, încât echivalentul a zece mine avea nevoie de o mare încăpere în casă, ca s-o depună, și de un car tras de doi boi ca să o transporte. (...)

După aceasta, a izgonit și meșteșugurile nefolositoare și ușuratice. De altfel, și fără să le izgonească cineva, multe dintre aceste meșteșuguri se prăbușeau o dată cu noua monedă de vreme ce lucrurile nu-și mai găseau posibilități de vânzare, căci moneda de fier nu circula în celelalte cetăți grecești, și, luată în râs, nici nu avea preț, astfel că nici nu era cu putință să cumpere lucruri străine și ieftine, și în porturile Laconiei nu intra nici o încărcătură de marfa și în Sparta și Laconia nu se aducea nici un sofist, meșter la vorbe deșarte, nici un prezicător şarlatan, nici un întreținător de hetaire, nici un lucrător de podoabe de aur sau de argint de vreme ce nu exista monedă.

X. Dar plănuind să dea lovituri și mai puternice luxului și să nimicească pofta de bogăție, a pus în ființă o a treia și foarte frumoasă treabă politică, și anume a orânduit sisitiile. Sisitiile erau mese în comun, la care [spartanii] se ospătau cu mâncăruri și alimente anume statornicite, iar acasă nu mai obișnuiau să mănânce întinși pe paturi scumpe și luând bucate de pe mese de mare preț, fiind îngrășați la întuneric- întocmai ca niște animale lacome- de mâinile slujitorilor și bucătarilor, stricându-și o dată cu trupurile și moravurile...”

            Despre Sparta știm puține lucruri. Puține vestigii, puține date nemediate, puține scrieri si informații directe. Despre Sparta știm de la Ceilalți. Iar acești Ceilalți (in special Atenienii) sunt singurii care încearcă să ne definească Sparta si concepția de viață a Spartei. Atena este însă dușmana de moarte a Spartei. Atena a fost umilită in nenumărate rânduri de Sparta. Atena si-a văzut magnificele ziduri doborâte de Sparta. Cetatea Atenei a urât si respectat Sparta.

            Nu același lucru îl putem spune despre intelectualitatea Atenei. In imensa lor majoritate, filosofii antici (indiferent de școala cărora le aparțineau) au lăudat modul de viață si spiritul spartan. A judeca Sparta pe baza scrierilor ateniene este o întreprindere ce trebuie făcută cu atenție.  Înfruntarea celor două orașe-stat nu este doar o problemă politică sau o problemă generată de nevoia de expansiune a acestor state. Ele sunt intrinsec opuse, ele reprezintă două moduri antagonice de a exista, de a defini o cetate aici Jos si acolo- Sus, de a defini modul de viață al omului in cadrul societății ideale. A face o enumerare a ceea ce le deosebește pe cele două ar fi obositor atâta timp cat ceea ce le aseamănă s-ar rezuma la enumerarea lucrurilor de bază. Zidul Atenei, discursul atenian, mâncarea ateniană, concepția asupra morții, asupra valorii individului, asupra „democrației”, a maternității, educației, totul le pune in poziții antagonice. Dar aici ne referim la modul de a privi „averea”, „bogăția” si expunerea acesteia.

            Spartanul este parte a cetății fără ziduri, cărămidă a zidului viu al Spartei, celulă valoroasă a organismului viu al Ideii-Sparta. Căci Sparta nu este o cetate, ea este un modus vivendi, este o Idee. Si ideile sunt veșnice. Spartanul este Egalul Spartanului. Nu amândoi la fel de mici, ci amândoi la fel de mari. Nu săraci, nu bogați. Spartani. Nevalorizând aurul, metal sclipitor dar neavând o utilitate practică, ci recunoscând valoarea si importanta Fierului, metal al plugului si al kopis-ului. Dar daca ai un plug, un kopis si educația Spartei, ce îți mai trebuie?! Statul al cărei celula vie ești, a cărei existenta o propagi si o aperi, îți asigură restul nevoilor vieții. Si cu cat ai nevoie de mai puțin, cu atât vei fi mai mulțumit cu cat de mult ai.

            Lycurg nu a adus Spartei legile. Lycurg a revelat Spartei un mod de viață, o filosofie de viață care, o data acceptata, a devenit „trăirea” ideii de spartan. Spartanul nu respectă legile, el este Legea. Legea Spartei este clara, simpla, democratica (in adevăratul sens al cuvântului), este zidul de apărare al cetății, este unitatea falangei spartane, este politică demografica si politica externa, este relația economica cu sclavul, cu restul Eladei si lumii. Mai presus de religie sta legea Spartei. Legea devine religie introiectata prin educația spartana in fiecare egal de la vârste fragede. Legea este eugenia practicata, respingerea prostituției, a împodobirii cu lucruri, a mâncării ne-esențiale, a excesului sau al dependentei de Altul. Sparta si-a redus nevoile devenind, așa cum predica stoicismul ulterior, eliberata prin legea „necesarului”.

            Sparta își este ea însăși suficientă. Deși Sparta practicase expansiunea (coloniile si expansiunile lui Menelau, Liga Peloponesiaca etc), niciodată nu a făcut-o din rațiunea păguboasă a lăcomiei sau luxului, ci din rațiunile impuse de legea ei.

            Sparta a existat, a prosperat, a modificat umanitatea, a cucerit, a plâns, s-a dezvoltat si s-a prăbușit in uitare. Ideea pură nu poate supraviețui. Prăbușirea Sparte nu a fost generata de relațiile geo-politice sau economice ale acelei perioade. Prăbușirea Spartei (aidoma insuccesului Falansterelor ulterioare) a stat in incapacitatea ulterioară a spartanului de a respecta Legea Spartei. Respectarea legii Spartei a adus-o la nivelul canturilor eroice si nerespectarea acesteia a adus-o in colbul uitării. Omul nou -căutat si de comunism mai demult, dar si mai de curând- este greu de creat. Exteriorul nu va suporta existenta unui Ideal Utopic funcțional.

            „Utopia Spartană” (distopie a Atenei si a restului lumii) a fost susținută si creată de Legea Spartei, lege asumată intim de fiecare celulă a corpului Spartei. Din aceasta cauză, povestea Spartei este intangibilă, nedegradată si prezervată pentru generațiile ce i-au urmat ca „epoca de aur” a unui model de „laconism” (este impropriu chiar a folosi „stoicismul” atenian când discutam despre Sparta) exemplar.    

            Sic transit gloria mundi.