Trăirea vieții
cu conștiința morții în Roma și Grecia antică
Eliza M.
In
lucrarea de față am încercat să descriu spațiul funerar, cu ritul aferent, apelând
la poezie și ajutându-mă de obiectele și
monumentele funerare. Relația dintre om și divinitate este zugrăvită pe monumentele
funerare atât la greci, cât și la romani. Prin intermediul lor, putem să participăm
la ritualurile și credințele lor. Templele, lucrările de artă, erau închinate
exclusiv divinităților. Prin prelungire, mormintele erau privite și ele ca
edificii sacre. Prin intermediul inscripțiilor de pe morminte sau cu ajutorul
unor stele, putem să intrăm in intimitatea religioasă a grecilor și romanilor.
Am
ales să prezint întâi spațiul roman, pentru ca am vrut să scot în evidența
dorința și teama romanilor de uitare, implicit, de ștergerea lor din istorie.
Mausoleul lui Augustus este un exemplu în acest sens: locul ales în Câmpul lui
Marte are scopul de a fi reamintit de către
soldații romani, în timp ce așteptau să fie primiți în oraș; dimensiunea
Mausoleului se apropie de construcțiile destinate zeilor si, prin aceasta, se zărește
dorința de a fi divinizat, de a căpăta un loc veșnic în memoria lumii.
Grecii
urmează lecția dată de Homer: să profiți de ceea ce îți da prezentul, dar să trăiești
nobil în prezent. Moartea nu aducea decât o existența fără amintiri, fără forța,
o trăire ca o umbra, într-o lume a umbrelor. Această perspectiva a vieții l-a făcut
pe grec să aspire la perfecțiune în timpul vieții. Grecul îi împrumută zeului,
în reprezentările statuare ale zeilor, perfecțiunea corpului omenesc. Viața nu
este banala, ea trebuie să fie trăită în înțelepciune. Dacă ne gândim la eroii
greci, care nu erau nemuritori precum zeii, ci doar influențau viată oamenilor după
moarte, putem să concluzionam ca grecii ne-au dat eroi pe care îi admiram și care
ne influențează viața prin operele lor, fie ca vorbim de filosofie, poezie sau
arta.
ROMA
“Spune-mi, fecioară, rostește, ce-înseamnă năvala spre
fluviu,
Umbrele ce vor acestea? și din ce cauza tărmii
Unii îi lasă și alții cu vâsle-apa vanata-o matur?”
“Fiu din Anchises născut, a zeilor singura mlada,
Balta adâncă-a Cocytului vezi și-ale Styxului mlaștini,
Zeii pe-a cărui să jure se tem și să-nsele putere.
Toată aceasta ce vezi, e lipsită de groapa mulțime;
Charon luntrașul e-acela; cei duși peste mal, îngropați.
Nu-i peste tărmii permis fioroși și pe ape muginde-a-i
Trec înainte ca oasele lor s-odihnească-n lăcașuri.
Astfel o sută de ani rătăcesc, zboară-n jurul de țărmuri;
Numai atuncea primiți, ei revăd jinduitele smârcuri.”
(Publius Vergilius
Maro, Eneida)
Romanii acordau o importantă deosebită înmormântării. Eneida
lui Virgil, scrisă în vremea lui Augustus, este un exemplu în acest sens.
Nimeni nu dorea să rătăcească o sută de ani.
Concepțiile romanilor despre lumea de dincolo au fost influențate
atât de credințele etruscilor, cat și de cele ale grecilor. Ritualul îngropării
este zugrăvit de Virgilius la înmormântarea lui Polydorus: “Deci îi gătim îngroparea
lui Polydorus și multă / Strânge-se într-o movila țărâna;”
https://iconographic.warburg.sas.ac.uk/vpc/VPC_search/record.php?record=71681
Acum este momentul în care se face masca de ceară. O
ramură de brad sau de cipressă era pusă la ușă, pentru a-i avertiza pe ceilalți
că în casă este o persoană decedată, prin urmare casa este impură. Funeraliile
începeau de la casa decedatului, de unde mortul era acompaniat de cortegiu
(pompa funebris).
Theodor Mommsen ne descrie ritual funerar al romanilor,
astfel: procesiunea era deschisă de bocitoare, muzicanți și dansatori. Unul era
îmbrăcat și mascat precum defunctul si era urmat de ceilalți actori într-o
procesiune a strămoșilor. O trăsătură semnificativă era parada cu măștile
ancestorilor, făcute din ceara. Măștile erau ținute în cabinetele din atriumul
caselor. Acești actori cu măști mergeau cu pompă și stăteau pe rostra în timpul
ceremoniei elogiului. Măștile reprezentau genele și strămoșii decedatului, prin
aceasta se arată moștenirea ereditară.
https://www.metmuseum.org/art/collection/search/547853
Pe lângă măști, actorii purtau și vesmintele oficiale, corespunzătoare,
ale strămoșilor. Defunctul era așezat pe catafalcul acoperit cu paturi de
purpură cusute cu fir de au și cu pânzeturi imaculate. Decedatul purta toate însemnele
deținute în viață și era înconjurat de armurile
inamicilor uciși de el și de coroanele pe care le câștigase. In urma
catafalcului mergeau îndoliații, toți în vesminte negre și fără podoabe. In
acest fel ajungeau în for unde era depus corpul (sau o efigie de ceară a
decedatului) pe Rostra, iar aici i se aducea o elegie.
Strămoșii coborau de pe care și se așezau pe scaune; cel
mai apropiat membru din gintă urca pe tribuna Rostra, pentru a relata mulțimii
adunate, numele și faptele fiecăruia dintre bărbații așezați în cerc și numele
celui decedat. Persoana cea mai importantă din familie îi dădea ultimul sărut,
îi închidea ochii si-l striga pe nume pe cel decedat, ca să confirme moartea
(conclamatio).
https://www.britishmuseum.org/collection/image/1506120001
După ceremonia din forum, corpul era purtat către situl
de crematoriu. După ardere, rămășitele erau adunate și depozitate în mormânt.
Mircea Eliade ne prezintă cu ce se continuau riturile
funerare în cultul regulat al “strămoșilor morții” sau Manilor. Două sărbători
le erau consacrate: Parentalia, care
se ținea în februarie și Lemuria în
mai. De Parentalia, morții se întorceau pe pământ si se hrăneau cu ofranda de
pe morminte. In timpul celor trei zile de Lemuria, morții se întorceau și vizitau
casele urmașilor lor. Ca să nu răpească viii, capul familiei lua semințe de bob
negru în gură, apoi, azvârlindu-le rostea formula de răscumpărare și făcând
zgomot cu un obiect, repeta de nouă ori: ”mania părinților mei, plecați!”
Titus Livius- în descrierea ritului Devotio- povestește
despre ofranda adusă Manilor, în care consulul Decius își închina viața sa pentru victoria împotriva
samniților. Transferul vieții celui sacrificat în folosul obținerii a ceva.
Virgilius -în descrierea înmormântării lui Polydores-
descrie și el ritul pentru manii cărora le-au fost înălțate altare, împodobite
cu bentițe vineții și chiparoși negri. Au turnat peste mormânt vase cu lapte
călduț și potire cu sângele sfânt al jertfelor. După ce au închis sufletul în
groapă, l-au strigat chemându-l pentru ultima dată.
Roma a fost confruntată de timpuriu cu lumea etruscă și a
fost influențată de cultura lor. In ambele culturi, morții sunt purtați pe
lumea cealaltă de Charon. Spre deosebire
de etrusci, unde Charon apare ca fiind înfiorător, imaginea lui Charon de pe
monumentele funerare apare alături de alți demoni infernali, adeseori sunt înaripați,
în mâini țin torțe sau ciocane, furci, briciuri cu care chinuie sufletele morților;
la romani, Charon este prezent în imaginea lor, așa cum îl prezintă Virgiliu în
Enea: un bătrân energic, cu haine zdrențuite, cu barbă lungă și ochi scăpărători.
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Charun_hammer_Cdm_Paris_2783.jpg#filehistory
Cimitirele romane se aflau în afara orașului. Acest lucru
îl aflăm de la Cicero care ne spune că este specificat în legea a X din legea
celor 12 table: „o persoană decedat nu trebuie să fie îngropată înăuntrul orașului
“ (De Legibus, 2,23:58).
Mormintele erau bine îngrijite și frumos construite, întrucât
multă vreme a domnit credința ca în morminte locuiesc nu numai trupurile, ci și
sufletele. Pe de altă parte, romanii voiau să nu fie uitați după moarte, așa ca
au construit morminte care să fie văzute, adevărate monumente de afișare și comunicare.
Dacă locul zeilor era în temple, romanii își construiesc drum spre zeități, își caută descendentă mitica. Traseul lui
Augustus îl vedem portretizat în Enea ca o persoană religioasă care îndeplinește
cu strictețe riturile religioasă, el nu uită să ia cu sine penatiile pe care le
aduce din Troia în Latium. In Roma, geniul lui Augustus era cinstit alături de divinitățile
familiale și casnice. Geniul era protectorul casei respective, iar geniul lui
Augustus era protectorul întregului imperiu. Augustus urca pe scara zeificării,
iar în anul 12, Augustus a luat titlul de pontifex maximus. El era suprema
autoritate în chestiunile religioase controversate și păstrătorul tuturor rânduirilor
preoțești. In timpul vieții lui, Augustus
a fost adorat ca zeu, geniul lui a intrat în rândul divinităților, iar după
moartea să a fost declarat “divus” si în onoarea sa s-au ridicat doua
monumente: Altarul păcii și statuia de la Prima Porta.
In urma unei hotărâri a senatului, pe Câmpul lui Marte (Campus
Martius), Augustus și-a construit mormântul din timpul vieții. In timpul
republicii târzii, elitele romane construiau mormintele de a lungul drumurilor
care intrau și ieșeau în oraș, dar nu pe câmpul lui Marte. Era un privilegiu
care cerea consensul senatului.
Augustus
a ales ca monument funerar un tumulus. Structura circulara a fost inspirată după
tumulușii etrusci.
https://whc.unesco.org/en/list/1158/
Pe o baza
rectangulara, o structura cilindrica ampla purta deasupra un tumulus plantat cu
chiparoși. Corpul exterior avea un diametru de 85-87 de m și o înălțime de 12m.
https://www.mausoleodiaugusto.it/en/timeline/
Fără inscripții și material care să ateste dată clara a construcții,
data rămâne speculativa și nedecisă. (Stoetenius: el a construit mausoleul în
anul 28 î.Ch; Virgil (Eneida) în timp ce scrie despre funeralii nepotului lui
Augustus Marcelus în 23 î.CH).
Augustus nu doar și-a construit mausoleul, dar și-a scris
și funeraliile. In testamentul lui apar instrucțiuni despre organizarea funeraliilor
(Res Gestae Divi Augusti). Evenimentele haotice de la moartea lui Cezar a făcut
ca elitele să-și lase instrucțiuni. Pe pilaștri de la intrare în mausoleu, au
fost inscripționate în bronz realizările sale. Inscripția originala a dispărut,
însă trei copii au fost găsite în Galatia și Anatolia, o versiune latina și una
în greaca. In cele 38 de capitole, regăsim parcursul sau în politica, onorurile
religioase și triumfurile speciale, dar și recunoașterea meritelor lui in războaie
și în activitatea civila.
Pe 19 august 14.i Chr, Augustus, primul împărat roman,
moare la Nola. Corpul său a fost adus la Roma cu mare procesiune și i-au fost
aduse funus imperatorum. A avut dubla Laudatio, cel oficial îl rostește
Tiberius, al doilea discurs este rostit de Drusus. După cremare, cenușa a fost
pusă în Mausoleu.
GRECIA
„Cinstirea-ngropăciunii Creon datu-i-a
Doar unuia din frați, dar puse opreliște
La-ngropăciunea celuilalt
..........................................
Fa dar ce vrei! Ca eu tot mi-l îngrop. Mi-i drag
Să mor cu sufletu-mpacat”
Sofocle, Antigona
Cultul strămoșilor morți era considerat drept una dintre obligațiile
religioase ale familiei, întrucât ei ii revenea sarcina de a avea grija de înmormântări;
cu acest prilej, defunctul era aprovizionat cu tot ce se socotea necesar vieții
de dincolo. Antigona îl va înmormânta pe Polinice în ciuda interdicției lui
Creon întrucât legile divine sunt mai presus de porunca dată de Creon, chiar dacă
încălcarea acestui edict ii va aduce moartea.
Stingerea familiei și lipsa urmașilor erau considerate o
nenorocire, deoarece în felul acesta înceta grija fata de cei morți, ale căror
spirite puteau tulbura pe toți concetățenii. Era inadmisibil să lași un cadavru
neînmormântat, întrucât acesta pricinuia un rău întregului oraș. Dacă murea de
moarte violentă, familiei ii revenea obligația răzbunării sângelui.
Religia dinaintea lui Homer ne înfățișează zeii ca fiind personificări
ale puterilor naturii. Atmosfera religioasă iți da sentimentul ca întreaga
natura e pătrunsă și acaparată de divin.
Pentru contemporanii lui Homer, zeii nu mai sunt ființe
naturale, legate de anumite elemente fizice, ei sunt ființe în felul celor omenești,
libere și care se amesteca în viața oamenilor. In privința vieții viitoare,
grecii credeau ca sufletul, după despărțirea
de trup, se duce în împărăția lui Hades și a soției sale Persefona. Sufletul păstrează
asemănarea cu trupul viu, dar fără consistenta, este asemenea unei umbre. Împărăția
lui Hades este despărțită de lumea celor vii prin râul Acheron. Acolo, viața
este trăită ca o umbra. Binele săvârșit pe pământ nu este răsplătit și răul nu
este pedepsit. Cadavrele nu se înmormântează, ci se ard. Cinstirile funerare și
incinerația sunt o condiție necesara pentru ca sufletul să ajungă în lumea de dincolo.
Cu prilejul incinerării se aduceau sacrificii de animale. Cât timp cadavrul nu este ars, sufletul rătăcește
prin lume și n-are odihna. De aceea, pentru repaosul sufletelor, celor care nu
puteau fi înmormântați, se înalță un cenotaph , care să servească ca lăcaș de
cult.
Amfora cu figuri negre. Cerberul cu doua
capete este legat cu o sfoara de către Heracles. In planul doi se afla Hermes.
Moartea, în perioada de după Homer, este privită cu
resemnare. Locuința morților este în imperiul umbrelor, stăpânita de Hades și Persefona.
Marea lui poartă stă deschisă și odată intrat nu se mai poate ieși. Îngrozitorul
Cerber este portar neîmblânzit.
https://www.britishmuseum.org/collection/object/G_1893-0712-11
La sfârșitul pământului
să afla Câmpiile Elizee, unde oamenii favoriți ai zeilor duc o viața fericită. Împărăția
lui Hades este despărțită de lumea celor vii de patru râuri, peste care
sufletele sunt trecute de luntrașul Charon, căruia i se plătește un obol.
La Homer, riturile funerare sunt descrise cu prilejul
funeraliilor lui Patrocle: arderea cadavrului pe rug, sacrificarea
prizonierilor și a animalelor preferate, ridicarea unui mormânt. Moartea era
pricina de impuritate. In general era interzisă îngroparea morților înlăuntrul
terenurilor sacre. In 426-425, atenienii care administrau sanctuarul de la
Delos au primit de la un oracol sfatul de a purifica întreaga insula. Ei au
distrus toate mormintele care se mai aflau la Delos și au transportat
materialul funerar recuperat, în insula Renea.
Fată de zei exista respect, încredere, simpatie și la
final, teama. Așa putem explica antropomorfizarea, erau mai puternici, dar asemănători.
Pe lângă zei mai existau oameni și eroi. O trăsătură esențială a eroilor este
moartea lor, se disting de zei, întrucât nu sunt nemuritori, și se deosebesc de
oameni, prin faptul ca ei acționează și după moarte. Acestor zei le închina un
cult cu caracteristici bine definite: ruga, ofranda, sacrificiul, sărbătorile
publice, jocurile.
Cetatea este cadrul vieții religioase, ești cetățean al cetății
în măsura în care participi la credințele comune ale acesteia. Aceasta înseamnă
ca viața religioasă ocupa un loc central pentru fiecare cetățean. Ei trebuiau
să respecte ritualurile religioase și funerare.
Structura mormintelor de incinerație era o simpla groapa,
săpată în pământ, in ea se pune urna funerara și câteva vase, în chip de ofranda aduse
mortului. Jumătate de groapa este umplută cu pământ, iar la suprafață se ridica
o piatra de mormânt cu rol de stela, deseori însoțită de un vas de dimensiuni
mari destinat să primească libațiile.
https://www.namuseum.gr/en/collection/geometriki-periodos-3/
Necropolele geometrice păstrează urma cultului funerar:
în cimitirele atice, aproape de mormânt, se găsește cenușă sacrificiilor si
marele vas de deasupra care servise libațiilor. Pe lângă acestea, o piatra mare
înfiptă în groapa sau în apropierea ei, servește drept semn (sema). Printr-o evoluție
ea va deveni stela funerara.
https://www.namuseum.gr/en/collection/klasiki-periodos-2/
Acesta este un exemplu tipic de relief funerar atic. Tânăra
moartă este așezată pe un scaun, odihnindu-si picioarele pe un taburet. Soțul
ei ii oferă o cutie de bijuterii și privește la cea care nu mai este cu el.
Conform inscripției numele ei este Hegeso. Arhitectura cu cei doi pilaștri sunt
mărturie a originii ei nobile.
La început numele mortului era înscris pe blocul abia eboșat,
apoi a devenit mult mai elaborat: stela bine tăiată, înaltă și îngustă, ușor
piramidala, a început să fie înfiptă într-o baza mai larga. In Creta a apărut
ideea împodobirii stelelor cu o reprezentare lucrată în adâncime si care
prezinta structura unei povesti: femeie cu fusul, războinic înarmat. Muritorii
erau reprezentați pe stele ca fiind asemeni zeilor, ușor idealizați.
In sec VI mormintele erau împodobite cu basoreliefuri cu
chipul mortului.
https://www.namuseum.gr/en/collection/archaiki-periodos/
(stela hoplitului
Ariston), sau statui ronde bosse, ce constituie frumosul sir de kuroi funerari.
https://www.namuseum.gr/en/collection/archaiki-periodos/
Reprezentările de
pe morminte nu sunt asemănătoare cu defunctul, portretul nu urmărește asemănarea,
îl reprezintă pe defunct idealizat, în plina forță și frumusețe. Artiștii greci acordau importanta simbolurilor
reprezentate. Pe o stela din Laconia, (relieful de la Hrysafa)
Artiștii greci și-au luat libertatea și au vindecat
statuile de platfusul egiptean, le-a dat avânt, le-au ridicat la nivelul
arhitecturii grecești, le-a dat nemurirea prin admirația celor ce aveau să vina.
Intr-o concluzie puternic subiectivă, pot spune că grecii
au văzut nemuritorul in om atunci când l-au reprezentat, iar romanii l-au reprezentat
ca să-l facă nemuritor; grecii au căutat universalul, romanii au căutat
particularul, l-au individualizat prin trăsături reale; grecii au construit
spatii de spectacol unde s-au născut: muzica, teatru, sportul; romanii au
construit spatii de spectacol pentru aceleași arte, dar le-a adăugat un
strop/”stropi” de violentă.
Bibliografie:
1.
Publius Vergilius
Maro, Eneida, Institutul European, 1997
2.
Theodor M, Istoria
romana, vol I, Ed Științifică și Enciclopedica, Buc, 1987
3.
Mircea Eliade, Istoria
credințelor și ideilor religioase, vol.II, Ed. Științifică și Enciclopedica, Buc,
1986
4.
Mircea Eliade,
Istoria credințelor și ideilor religioase, vol.I, Ed. Științifică, Buc, 1991
5. Francois Chamoux, Civilizația greaca, vol I și vol II,
Editura Meridiane, Buc, 1985
6. J.J.Winckelmann, Istoria artei antice, vol. I, Editura
Meridiane, Buc, 1985
7. Sofocle, Antigona
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu