Sunt creștin-ortodox. Si sunt mândru de asta. In fapt ar trebui să justificăm ortodoxia noastră ( în fața noastră doar) pentru a putea justifica mândria intrinsecă. Mărturisind mândria și apartenenta, putem explica credința și alegerea de a rămâne în ortodoxie.
Este totuși ortodoxia diferită de catolicism ? Cu siguranță. Dar aici există mii de texte mult mai avizate decât unul pe care l-aș putea eu scrie. Este ortodoxia calea mai bună ? Aici trebuie să argumentăm dacă răspunsul este Da. Si eu cred că este.
O diferență majoră, pe care eu o simt legată de ortodoxie este deschiderea acesteia
către om. Promisiunea ei de a ajuta omul în a-și regăsi Tatăl, în a-și regăsi menirea și a se împăca cu
Creația. Dorința ortodoxiei este de a fi
pentru om, în Biserică dar și în Afara acesteia. Ortodoxia nu l-a luat prizonier pe Dumnezeu, nu l-a închis într-o clădire, nu l-a restrâns într-un cadru formal și nu afirmă necesitatea medierii relației cu Dumnezeu de către cler (
a se reciti Discursul Marelui Inchizitor- Dostoieveski). Biserica ortodoxă este blândă și modestă. Ea și-a găsit calea calmă și cuviincioasă în liniștea împăcării cu soarta, cu destinul, cu Dumnezeirea pe care nu afirmă că o înțelege deplin (
"încurcate sunt căile Tale, Doamne") sau controlează. Biserica ortodoxă așteaptă și proclamă o
revelație care va veni de Sus. Este lumina care, în bisericile ortodoxe, coboară din cer spre ființa rugătoare. Este lumina care, de Sus, se coboară ca o îmbrățișare către cel intrat să își găsească pacea. Lumina coboară, nefiltrată,simplă, și ne dă lecția de așteptare și credință: Iertarea, Dumnezeirea, Salvarea, vor coborâ de sus, din Cer, spre credincios.
Lumina bisericile catolice este filtrată. Ea este modificată de vitraliul care arată o poveste. O poveste scrisă în sticlă de cel care a înălțat lăcașul. Este o mediere, este o poveste pe care trebuie să o vezi, să o înțelegi rațional. Lumina nu coboară, ea
intră filtrată, colorată, citind o poveste scrisă de un om.
Biserica catolică își întinde bratele în sus spre Dumnezeire. Arcada gotică, crenelurile și întreaga construcție a acesteia par că urcă de la pământean spre Cer. Ea cere, urcă, ascendența este evidentă. Este un efort de a te înălța, ca niște brațe care urcă spre Cer rugând sau cerșind îndurare.
Ești tu cel care trebuie să urce, aidoma arcadei frânte, încercând să atingi Cerul. Nimic din modestia ortodoxă care, în rugăciunea simplă, primește raza de lumină albă din tavan. Este o imensă modestie, o umilință în fata Creatorului, o sensibilitate, o tăcere care se regăsește în această lumină albă, ne-filtrată, ne-mediată, de o simplitate glorioasă. Nu poți
tu accede spre Cer. Nu este în posibilitatea ta exclusivă Urcarea. Mântuirea vine din Cer și nu din ascendența ta. Ascendența ta, făptuită zilnic este tăcută și are ca valoarea absolută așteptarea.
Smerenia. Nu urci către Mântuire singur. Faci ceea ce trebuie sau ceea ce vrei să faci și Lumina se va revărsa ( sau nu) asupra ta.
Este o lecție aici despre poporul român. Cel care, de atâtea ori, a fost acuzat de pasivitate. Este credința noastră intimă că salvarea se face în liniște, în viața de zi cu zi, în gesturi care nu trebuiesc arătate, în modestia faptei făcute dar ascunse. Este credința că tot ceea ce facem este, a fost și va fi Judecat cu dreptate ( "
Tu știi toate firele din capul meu"). Este umilința în fața Dumnezeirii căreia nu poți să îi ceri socoteală sau să îi arunci în față faptele bune. Nu există pledoarie. Există credința în dreapta judecată de apoi. Nu este o pasivitate, este o incredibil de puternică Credință.
Diferența de direcție a generat, de-a lungul miilor de ani de istorie, diferențe de atitudini: la noi lumina coboară, la ei arcada urcă. Noi liniștiti în lumina care ne învăluie, ei pro-activi în urcarea spre Ideal. Liniștea noastră ca o resemnare în fața sorții (
mitul mioritic) este o profundă acceptare a puterii Dumnezeiești si a nimicniciei omului. Este o incredibil de puternică Credință în
transsubstanțialitate, în
omnipotenț
ă și
dreaptă judecată. Si această forță o cred, eu, superioară pro-activității catolice sau protestante.
Biserica ortodoxă este deschisă spre oameni și spre lume. Această deschidere este văzută și în pictură. Biserica ortodoxă este pictată
și în afară. Pe pereții exteriori. Frumusețea ei se împărtașește lumii necerând, neobligând credinciosul să intre în ea. Ea se revarsă în afară și propovăduieste
și trecătorilor nu doar celor care intră. Biserica catolică este strictă: trebuie să intri și să găsesti pictura, povața, frumusețea inlăuntrul ei. In afară te privesc garguii, te priveste piatra rece, monstrii și diavoli care te obligă să intri, să cauți refugiu în sanctuarul spațiului sacru. Căci
doar inlăuntrul ei este salvarea și ea o deține aproape exclusiv. Doar ea poate media relația cu Tatăl într-un cadrul controlat și uneori ( ex.: predica în limba latină) imposibil de atins fără ajutorul ei. Este un exclusivism , o urmă de infatuare și de restrângere aici. Dar asta este opinia mea.
Priviti bisericile ortodoxe: frumusetea picturilor exterioare împărtășește trecătorului taina, bucură privirea și îndeamnă la calmul și liniștea prezentei Divine. Nu obligă intrarea în lăcaș. Iși deschide povața și povestea tuturor. Se armonizează cu lumea naturală, cu cadrul ambiental și respinge ascunsul, esotericul, mediatul. Se deschide în afară fără a cere nimic. Se oferă privitorului fără a pune obstacole.
Măreția bisericilor gotice catolice este de necontestat. Dar nu pot să apreciez această construcție
umană în detrimentul micuței biserici de lemn, dintr-un sat uitat în inima munților. Este o diferență între forța omului care încearcă să atingă cerul și împăcarea celui care intră pentru a se prosterna în fața Dumnezeului, îngenunchiat, smerit, între zbaterea zilnică de a face fapta bună și acceptarea a tot ce se întamplă "din voia Domnului".
Două poziții divergente, revelând două atitudini în fața vieții și a morții, în fața relației cu Dumnezeu.
Poate că unora ( poate multora) le este mai apropiată, mai naturală, pro-activitatea bisericii catolice. Românilor însă ortodoxia le este săpată în sânge de mii de ani și nimic nu cred că o mai poate sterge. Acceptând ceea ce suntem, găsim eliberarea în liniștea noastră proprie. Catolicii, Occidentul, și-a impus însă viziunea proprie lumii laice moderne (
just do it, keep walking, yes we can) și a creat modelul social universal acceptat. Chiar și ateismul modern pare născut din opoziția cu dogma Occidentală. Dar noi nu suntem așa. De aici, poate, această alienare a românilor în fața istoriei moderne.
Nu pot accepta că această cale, impusă ( si acceptată) deja lumii contemporane, este singura măsură a lucrurilor. Ea este măsura civilizației
occidentale. Dar noi suntem altfel. Până nu vom accepta acest lucru, până nu ne vom reface modul de a ne judeca, de a ne reface relațiile inter-umane din perspectiva modelului sufletului nostru (
"matricea națională"), vom rămâne niște străini, neadaptați și nenaturali în lumea modernă. Ceea ce am putea înțelege este că nu suntem deloc așa: suntem doar diferiți. Intim. Suntem
neam ortodox.
Tribut lui Lucian Blaga
