sâmbătă, 11 septembrie 2021

Unind puncte pe hârtia memoriei.

 

Când ești in zona Varna este recomandabil sa vizitezi Balcicul. Un motiv ar fi ca in zona nu ai multe locuri demne de vizita (in afara orașului Varna). Al doilea este pentru a ne întări supărarea ca, niște politicieni nepricepuți, au cedat jumătate din Dobrogea Bulgariei. Poate cel mai des întâlnit motiv este vizitarea castelului de la Balcic. Comandat de regina Maria din fondurile Casei Regale. Adică din impozitele noastre. Nu e bai. Acum ne iau bulgarii taxe peste taxe de acces la ceva ce noi am construit. Sa le fie de bine.

Multi vizitatori dar, judecând după numerele de înmatriculare ale mașinilor din parcare, majoritatea romani. Si asta e de bine. Ne cunoaștem cultura si vestigiile casei regale.

Desigur grădinile sunt multe mai impresionante decât castelul ca atare. Castele avem mai frumoase si, judecând după dimensiuni, cu greu îl putem încadra in cuvântul „castel”. Poate in „domeniul” de retragere-exil al Reginei Maria.

Grădinile, impresionante artistic, ascund un mic secret puțin cunoscut: sunt o erezie. Grădinile Balcic sunt grădini Baha’i. Conform Wikipedia:

“[…] Credința Bahá'í sau religia bahaistă este o religie monoteistă întemeiată de Mírzá Husayn-'Alí Núrí poreclit Bahá'u'lláh (în limba arabă „Slava Domnului”) în secolul al XIX-lea în Persia. Numărul bahaiștilor în lume este de aproximativ 6 milioane, fiind răspândiți în peste 200 de țări. În multe din orașele mari ale lumii se află așezăminte, uneori și chiar temple bahaiste. În București există o casă bahaistă în zona pieței Romane.

Conform învățăturilor bahaiste, evenimentele religioase din istorie sunt văzute ca un formând un proces educațional evolutiv pentru omenire, prin intermediul mesagerilor lui Dumnezeu (marii profeți) socotiți ca „Manifestări ale lui Dumnezeu”, printre ei numărându-se Moise, Buddha, Isus Christos, Mahomed... Bahá'u'lláh este văzut ca cel mai recent, dar nu ultimul dintre aceștia. El s-a prezentat ca fiind Mesia-al Mahdi, așteptatul Salvator al lumii și Învățătorul prevestit în Creștinism, Islamism, Hinduism, Budism, și în alte religii, cu misiunea de a stabili o bază fermă pentru unitatea religiilor din întreaga lume pentru a inaugura o eră de pace și dreptate, care inevitabil va veni conform credinței Bahá'í. […]”

Adică o erezie moderna, cea din care a apărut curentul „New Age”. Erezie in care credea Regina Maria. Cum cred si astăzi proprietarii lanțului medical „Regina Maria”. Unde Mahomed este profet.

Doream doar sa va fac curioși asupra ereziilor moderne si contemporane si cum se insinuează ele in viața cotidiana. Vremea luptei cu ereziile nu s-au sfârșit niciodată. In definitiv un acord de ridicare a anatemei asupra monofiziților a provocat o mica disputa in interiorul ortodoxiei.

Frumoasa gradina. Sa rămânem la frumusețea naturala.

 

 

sâmbătă, 21 august 2021

„Cancel honor”

"Răzbunarea nu poate avea înțeles; rânind nu ți se duce rana din suflet."

Nicolae Iorga

Pe 15.08.2021, președintele (prost)ales al Statelor Unite ale Americii susține un discurs despre situația retragerii din Afganistan. Nu doresc să fac o analiză a ceea ce s-a întâmplat după dezastruoasa acțiune. Nu am să evidențiez evidentul sau să învinovățesc vinovatul de facto. Acestea sunt atât de evidente încât nu merită a fi subliniate. Altceva însă m-a frapat si, deși a trecut o săptămână, mi-a rămas in minte. Motivul explicat al intervenției NATO in Afganistan: 

"Am mers în Afganistan pentru a ne răzbuna pe cei care ne-au atacat. Nu există un acord care să susțină protejarea forțelor noastre după 1 mai. Misiunea noastră nu a fost să construim națiunea" Joe Biden.

Aflăm cu stupoare că misiunea NATO ( voi scrie că o moară stricată „NATO” pentru a se înțelege faptul că nu doar SUA a avut trupe in Afganistan ci NATO) si războiul de 20 de ani au avut ca scop răzbunarea. Nu pentru a proteja sau crea spațiul in care se poate dezvolta o tară independentă ci pentru Răzbunare. Nu pentru a preveni extinderea terorismului in zonă ci pentru Răzbunare. Nu pentru a opri proliferarea violentelor sau a producției de heroină ci pentru Răzbunare. Nimic din toate aceste idei ale civilizației europene ci.. Răzbunarea animalică. Cum ar spune un copil de grădiniță, folosind arma prostului. 

Dar si al Doilea Război Mondial a fost pornit din dorința de răzbunare a Germaniei după pierderea primului Război Mondial. Atâtea războaie condamnate de omenire au pornit din răzbunări. Si toate au fost condamnate (de istorie sau chiar de către Tribunalele Internaționale nou create). 

In această situaţie apare președintele SUA si ne explică că miile de morți (si romani, francezi, germani etc.) au murit pentru Răzbunarea Americii. Declarație care poate sta la baza unei simple si clari condamnări in fata Tribunalului de la Haga. 

Totul in jur pare a se prăbuși sub presiunea acestei corupte(intrinsec) pseudo-intelighențe cu accente ale unui marxism (corupt si el). Cancel Culture. Cancel Nationality. Cancel Nation. Cancel gender. Cancel Normality. Cancel.. honor? 

Țările membre ale NATO ar trebui să fie jignite, să se simtă păcălite si umilite de aceasta afirmație tranșantă. 

Dacă afirmația este adevărată, SUA merită condamnată formal. Dacă ea nu este adevărată, președintele SUA minte sau este iresponsabil. Din păcate nu este singurul iresponsabil. 

Corabia merge spre stânci, pe punte se cântă (manele culto-țiganizante), se dansează si se mănâncă (comanda online cu livrare), lumea crede că la cârmă este un căpitan dar timona este părăsită. 

Ce va urma? Tot Iorga ne spune:

„După răzbunare, ura trece la celălalt."- Nicolae Iorga


Imbecilul discurs, aici : https://youtu.be/ocupl4q7En4








duminică, 18 iulie 2021

Radio Erevan

Întrebare: Care este diferența dintre teoria conspirației și realitate? 

Răspuns: Cam 6 luni, maxim 1 an





sâmbătă, 3 iulie 2021

Sfaturi de la un maestru..

 „Nu sunteţi Proust. Nu faceţi fraze lungi. Dacă vă survin, scrieţi-le, dar, apoi, scurtaţi-le... Scrieţi tot ce vă trece prin cap, dar numai la prima redactare. După aceea vă veţi da seama că emfaza v-a forţat mâna şi v-a îndepărtat de centrul subiectului vostru. Atunci îndepărtaţi părţile din paranteze, divagaţiile şi puneţi-le în notă sau în apendice. 

Teza foloseşte la a demonstra o ipoteză pe care aţi elaborat-o la început, nu a arăta că ştiţi totul... Nu vă încăpăţânaţi să începeţi cu primul capitol. Poate sunteţi mai pregătiţi şi mai documentaţi pentru capitolul al patrulea. Începeţi de acolo, cu dezinvoltura celui care a pus la punct capitolele precedente. Faceţi-vă curaj. Fireşte, trebuie să aveţi o ancoră, iar aceasta e dată de sumar ca ipoteză ce vă conduce încă de la început ... 

Nu folosiţi punctele de suspensie, exclamaţiile, nu explicaţi ironiile. Se poate vorbi în limbaj absolut referenţial sau în limbaj figurat.... Un studiu critic, un text ştiinţific ar trebui să fie de preferinţă scrise într-un limbaj referenţial (cu toţi termenii bine definiţi şi univoci), dar poate şi să fie util a folosi o metaforă, o ironie, o litotă... figurile retorice se folosesc ori nu se folosesc. Dacă se folosesc este pentru că se presupune că cititorul nostru este în măsură să le primească şi fiindcă se consideră că subiectul apare în acest fel mai incisiv şi convingător. Atunci, nu trebuie să ne fie ruşine în a le folosi şi nu trebuie să le explicăm. Dacă se consideră că cititorul nostru ar fi un idiot, nu se folosesc figuri retorice, iar a le folosi explicându-le ar însemna să-l iei pe cititor drept idiot; care se răzbună luându-l drept idiot pe autor.... 

Definiţi totdeauna un termen atunci când îl introduceţi pentru prima oară. Dacă nu ştiţi să-l definiţi, evitaţi-l. Dacă este unul din termenii principali ai tezei voastre şi nu reuşiţi să-l definiţi, lăsaţi totul baltă.... Nu explicaţi unde se află Roma fără a explica apoi unde este Timbuctu... Nu atribuiţi unui autor o idee pe care el o reia ca idee a altcuiva... Mulţumiri – Este un bun obicei ca atunci când cineva, ... fiind ajutat cu sfaturi orale, împrumuturi de cărţi, ajutoare de alt fel, inserează, la sfârşitul sau la începutul tezei, o notă de mulţumire. Slujeşte şi în a arăta că aţi consultat persoane de peste tot."


Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă. Disciplinele umaniste, <Craiova>, 2000, p.159-166 si 194-197



vineri, 2 iulie 2021

Considerații asupra războiului dacic al împăratului Traian.

Premisele războiului dacic al împăratului Traian. 

Ocupația Balcanilor de către Imperiul Roman a început la sfârșitului secolului III iChr (războaiele illirice) si înaintarea Romei spre Dacia. Un imperiu se menține si prosperă prin cuceriri succesive si împărații Romei au înțeles, din vreme, această necesitate intrinseca existentei unui imperiu. Rare au fost momentele in care Roma să nu se afle in războaie de cucerire. Chiar si un împărat pacifist ( Marcus Aurelius) înțelesese obligativitatea expansiunii continue. 

Din acest punct de vedere, era doar o problema de „când” nu un „dacă” se va ajunge la războiul deschis in Imperiul Roman si Dacia. Din anii 148-146 îChr vedem înglobarea Greciei in Imperiul Roman. După o perioadă de tulburări interne, următorul pas spre războaiele dacice este crearea provinciei Moesia ( anul 6 d.Hr). Existenta si organizarea provinciilor Moesia Superior si Moesia Inferior aduce celor două puteri fată in fată si războiul este iminent. De altfel acțiunile Romei de pregătire ale războiului dacic sunt evidente: construirea castrelor, strămutarea legiunilor, pregătirea infrastructurilor de transport militar, întărirea flotelor dunărene, consolidare sistemelor de apărare/atac din zona Dobrogei si o masivă fortificare a graniței temporare dată de linia Dunării. 

In paralel există o agresiune continuă dinspre Dacia si Geția asupra frontierelor Imperiului Roman, desfășurate atât de triburile migratoare cat si de Daci. Starea de tensiune nu putea să nu ducă decât la un război fățiș. 

Un prim declanșator al războaielor dacice este atacul desfășurat de daci in iarna anului 85-86 asupra provinciei Moesia, campanie de succes pentru daci. Reacția împăratului Domițian nu s-a lăsat așteptată, el reorganizând provinciile Moesice si declanșând acțiuni de pregătire militară a unui război de cucerire a întregii Dacii. Din fericire, campaniile duse de Cornelius Fuscus (anul 87) eșuează. Domițian însă obține o victorie anul următor la Tapae si, din cauza amenințărilor marcomane, încheie o pace avantajoasă (unii o considera „umilitoare”) dacilor in anul 89. 

Atât pacea din anul 89 cat si perioada ce urmează sunt caracterizate ca fiind o perioadă de pregătire a unui război final. Nici Imperiul Roman si nici Dacii nu se pot împacă cu situația creată si iminenta unui nou război este clară. Atât Roma cat si Dacia desfășoară in această perioadă masive lucrări de fortificare, 

Războiul dacic al lui Traian. Prima si a doua expediție. 

In anul 98, după moartea împăratului Nerva, Traian devine împărat al Romei. Iubit de legiuni, dorit de popor, admirat de Senat, Traian are ca scop militar cucerirea Daciei. Este primul lucru pe care îl face si ceea ce el își dorește să fie renumele său ca împărat- Dacicus Maximus. Pentru a începe un război de o asemenea amplitudine este necesar un motiv, Traian invocând nerespectarea obligațiilor tratatului de pace de către Decebal. Si astfel, in anul 101 începe războiul dacic ( bellum Dacicum Traiani). 

Forțele pregătite de Traian sunt impresionante: 14 legiuni principale, alae, cohorte si auxiliari. Traian adună astfel o armată de circa 80.000-150.000 de oameni care stă fată in fată cu armata dacă estimată a având circa 50.000 de oameni. Pregătirile flotelor dunărene din anii precedenți dau roade, Traiana având astfel si capacitatea rapidă de transport si debarcare a trupelor pe malul nordic al Dunării. 

Liniile de atac ale romanilor converg spre Sarmizegetusa dar prima lupta se desfășoară la (deja cunoscutul) Tapae unde victoria este a Romei. In replică, dacii alături de sarmați, triburi germanice si roxolani atacă pe linia dobrogeană încercând să abată atenția armatei romane de la linia de atac Sarmizegetusa (aidoma lui Scipio Africanul in fata asedierii Romei de către Hannibal). Capabilitatea sporită de transport a legiunilor romane (atât pe uscat cat si pe Dunăre) face ca si aceste atacuri să fie respinse de către romani, aceștia înregistrând două noi mari victorii: la Tropaeum Traiani si Nicolopis ad Istrum. 

Războiul este clar in defavoarea dacilor si Decebal cere o pace (102). Prevederile tratatului sunt grele pentru daci dar starea războiului face ca acesta să accepte. Uneori este mai bine să supraviețuiești încă o zi pentru a putea avea o nouă luptă. Prevederile tratatului includ: renunțarea la politica externă proprie, cedarea de teritorii, stabilizarea garnizoanelor romane in Tara Hațegului, distrugerea fortificațiilor de apărare ale Sarmizegetusei, păstrarea intactă a castrelor de marș (deja construite in timpul războiului), returnarea mașinilor de război, a prizonierilor si însemnelor militare capturate. Intr-o situaţie militară gravă, Decebal acceptă si Senatul, informat de către Traian, consfințește pacea umilitoare pentru daci. 

Pacea este însă provizorie, fragilă, si ambele tabere o știu. In perioada următoare (103-105) pregătiri pentru războiul final sunt duse de ambele părți: romanii construiesc podul peste Dunăre pentru a-si deplasa rapid trupele, întăresc garnizoanele, refac legiunile si stocurile de provizii. 

Dacii încercă să își refacă armata, își întăresc cetățile, încearcă să submineze poziția politică a lui Traian, să îl asasineze s.a.m.d, si încearcă (fără succes) să facă o mare alianță ani-romană. 

In anul 105 Traian consideră că este pregătit de etapa finală a războiului (istoriografii romani nu au considerat ca au existat două războaie ci un singur război cu două expediții) si, invocând nerespectarea condițiilor tratatului din anul 102 repornește ofensiva. Cu o excelentă pregătire militară, utilizând avanposturile create si capacitatea de mutare rapidă a trupelor. A doua expediție a lui Traian este un sir de lung victorii in ciuda opoziției masive si curajoase ale armatelor dacilor. Ofensiva duce rapid la asedierea cetății Sarmizegetusa si, la scurt timp, la cucerirea acesteia. Decebal încearcă să scape din încercuire dar, înconjurat fiind, se sinucide pentru a nu fi dezonorat in cadrul festivităților ce urmează a fi organizate. 

La 11 august 106 avem atestarea încheierii războiului dacic si constituirea provinciei romane Dacia. Aceasta includea Transilvania, Banatul, vestul Olteniei iar sudul Moldovei, S-E Transilvaniei si Muntenia sunt înglobate in Moesia Inferioară. Zonele dacilor liberi rămân nordul Moldovei, Maramureșul si Crișana. Guvernator este numit Iulius Sabinus si capitală va deveni Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. 

Considerații asupra războaielor dacice. 

Victoriile romane au fost clare si evidente. Situația geopolitică a Imperiului Roman a fost prost utilizată de către daci in perioada împăratului Domițian când ar fi avut șansa să continue atacurile asupra provinciilor romane ( Moesia si, de ce nu Macedonia) in paralel cu atacurile germanice. Pacea „de compromis” semnată de Domițian a fost salvatoare pentru Imperiul Roman si o greșeală de geo-strategie a dacilor. 

Imperiul Roman nu putea tolera prezenta la frontiera sa nordică a unui stat puternic si care arăta semne de agresivitate crescută. Războiul dacic a lui Traian nu este un eveniment punctual ci este sfârșitul unei perioade extrem de lungi de agresiuni, de victorii si înfrângeri de ambele părți. Traian a moștenit un conflict in stare avansată si, in fata unei alte mari amenințări, Regatul Partic de la care Decebal cere ajutor si alianță înaintea celei de a doua expediții romane, dorește să pune capăt amenințării dacilor. 

Războaiele dacice sunt bine-cunoscute atât prin scrierile istoricilor romani ( in special Cassius Dio), prin frescele Columnei lui Traian si cele de la Tropaeum Traiani, prin izvoarele epigrafice si arheologice bine prezervate.

Imperiul dacic al lui Burebista se fragmentase de multă vreme dar Imperiul Roman trăia constant sub amenințarea refacerii acestuia. Documentele romane arată eforturile depuse de Decebal de a reface imperiul predecesorului său, din păcate nefinalizate. 

Mai mult de atât, societate dacică a viitoarei provincii romane era „pervertită” de cultura si civilizația romană, in special prin intermediul tinerilor care erau trimisi spre educare, in Roma. Cultura si civilizația romană părea mai plăcută, mai liniștită si profitabilă in comparație cu societatea dacică. Acest lucru a dus atât la o desolidarizare a populației dacice si a popoarelor tracice de nord din exteriorul arealului Sarmizegetusei ( acuzându-i pe daci de abandonarea vechilor obiceiuri) dar si la trădări interne care segmentează societatea dacă. Războaiele  de cucerire încep de foarte multe ori prin cultură, lux, obiceiuri, prosperitate promisă si dorințe personale. Si Roma avea ce să promită: Pax Romana si prosperitatea personală. 

Imperiul roman nu dorea să cucerească Dacia. Imperiul Roman era forțat să cucerească Dacia dacă dorea să își continue existenta. Din aceasta cauza războaiele au fost atât de sângeroase si de încrâncenate, ambele părți jucându-si însăși existenta lor. 

Ceea ce a urmat războiului de cucerire este cunoscut: Dacia devine provincie, prosperă, apare etnogeneza poporului român, dacii îmbrățișează limba, obiceiurile si cultura romană si le păstrează si după retragerea aureliană. Am putea spune că Dacia a păstrat latinitatea după ce Roma si-o uitase. 



The premises of the Dacian war of Emperor Trajan.


The occupation of the Balkans by the Roman Empire began at the end of the 3rd century BC (the Illyrian wars) and the advance of Rome towards Dacia. An empire is maintained and prosperous through successive conquests and the emperors of Rome understood, from time to time, this intrinsic need for the existence of an empire. Rare were the moments when Rome was not in wars of conquest. Even a pacifist emperor (Marcus Aurelius) had understood the obligation of continuous expansion.

From this point of view, it was only a matter of "when" not an "if" to reach the open war in the Roman Empire and Dacia. From the years 148-146 BC we see the incorporation of Greece into the Roman Empire. After a period of internal unrest, the next step towards the Dacian wars was the creation of the province of Moesia (6 AD). The existence and organization of the provinces of Upper Moesia and Lower Moesia brings the two powers face to face and war is imminent. Moreover, Rome's actions in preparation for the Dacian war are obvious: building camps, relocating legions, preparing military transport infrastructure, strengthening Danube fleets, strengthening defense / attack systems in the Dobrogea area and a massive fortification of the temporary border given by the Danube line.

In parallel, there is a continuous aggression from Dacia and Gethia on the borders of the Roman Empire, carried out by both the migratory tribes and the Dacians. The state of tension could only lead to an open war.

A first trigger of the Dacian wars is the attack carried out by the Dacians in the winter of 85-86 on the province of Moesia, a successful campaign for the Dacians. The reaction of the emperor Domitian was not long in coming, he reorganized the Moesic provinces and started actions of military preparation for a war to conquer the whole of Dacia. Fortunately, the campaigns of Cornelius Fuscus (87) failed. However, Domitian gained a victory the following year at Tapae and, due to the Marcomanni threats, concluded an advantageous peace (some considered it "humiliating") to the Dacians in 89.

Both the peace of 89 and the following period are characterized as a period of preparation for a final war. Neither the Roman Empire nor the Dacians can reconcile with the created situation and the imminence of a new war is clear. Both Rome and Dacia are carrying out massive fortification works during this period,

Trajan's Dacian war. First and second expedition.

In 98, after the death of Emperor Nerva, Trajan became emperor of Rome. Loved by the legions, wanted by the people, admired by the Senate, Trajan has as military purpose the conquest of Dacia. It is the first thing he does and what he wants to be his reputation as emperor - Dacicus Maximus. In order to start a war of such magnitude, a reason is necessary, Trajan invoking Decebalus' non-compliance with the obligations of the peace treaty. And so, in the year 101, the Dacian war begins (bellum Dacicum Traiani).

The forces prepared by Trajan are impressive: 14 main legions, alae, cohorts and auxiliaries. Trajan thus gathers an army of about 80,000-150,000 men who stand face to face with the army if estimated to have about 50,000 men. The preparations of the Danube fleets from the previous years bear fruit, Traiana thus having the fast capacity to transport and disembark the troops on the northern bank of the Danube.

The Roman lines of attack converge on Sarmizegetusa but the first battle takes place at the (already known) Tapae where the victory belongs to Rome. In reply, the Dacians, together with the Sarmatians, Germanic tribes and Roxolani, attacked the Dobrogea line, trying to divert the attention of the Roman army from the Sarmizegetusa line of attack (like Scipio the Africanus before the siege of Rome by Hannibal). The increased transport capacity of the Roman legions (both on land and on the Danube) causes these attacks to be repulsed by the Romans, who recorded two new great victories: at the Tropaeum Traiani and Nicolopis ad Istrum.

The war is clearly against the Dacians and Decebalus demands peace (102). The provisions of the treaty are difficult for the Dacians, but the state of the war makes it acceptable. Sometimes it's better to survive another day so you can have a new fight. The provisions of the treaty include: renouncing its own foreign policy, ceding territories, stabilizing the Roman garrisons in Tara Hațeg, destroying the defense fortifications of Sarmizegetusa, keeping intact the marching camps (already built during the war), returning the war machines and captures, captured military insignia. In a serious military situation, Decebalus accepts and the Senate, informed by Trajan, enshrines the humiliating peace for the Dacians.

But peace is temporary, fragile, and both sides know it. In the following period (103-105) preparations for the final war are carried out by both sides: the Romans build the bridge over the Danube to move their troops quickly, strengthen garrisons, rebuild legions and stockpiles.

The Dacians try to rebuild their army, strengthen their fortresses, try to undermine Trajan's political position, assassinate him s.a.m.d, and try (unsuccessfully) to make a great year-Roman alliance.

In 105 Trajan considers that he is ready for the final stage of the war (Roman historians did not consider that there were two wars but one war with two expeditions) and, invoking the non-observance of the conditions of the treaty of 102 restarts the offensive. With excellent military training, using the outposts created and the ability to move troops quickly. Trajan's second expedition is a long series of victories despite the massive and courageous opposition of the Dacian armies. The offensive quickly led to the siege of the fortress of Sarmizegetusa and, in a short time, to its conquest. Decebalus tries to escape the siege but, being surrounded, he commits suicide so as not to be dishonored during the festivities to be organized.

On August 11, 106 we have the attestation of the end of the Dacian war and the establishment of the Roman province of Dacia. This included Transylvania, Banat, western Oltenia and southern Moldova, SE Transylvania and Muntenia are included in Lower Moesia. The areas of the free Dacians remain in the north of Moldavia, Maramureș and Crișana. The governor is named Iulius Sabinus and the capital will become the Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.


Considerations on the Dacian wars.

The Roman victories were clear and obvious. The geopolitical situation of the Roman Empire was misused by the Dacians during the reign of the emperor Domitian when he had the chance to continue the attacks on the Roman provinces (Moesia and, why not Macedonia) in parallel with the Germanic attacks. The "compromise" peace signed by Domitian was a savior for the Roman Empire and a mistake of geo-strategy of the Dacians.

The Roman Empire could not tolerate the presence on its northern border of a strong state that showed signs of increased aggression. Trajan's Dacian war is not a one-time event but the end of an extremely long period of aggression, victories and defeats on both sides. Trajan inherited a conflict in an advanced state and, in the face of another great threat, the Parthian Kingdom from which Decebalus asks for help and alliance before the second Roman expedition, wants to put an end to the threat of the Dacians.

The Dacian wars are well-known both through the writings of Roman historians (especially Cassius Dio), through the frescoes of Trajan's Column and those from Tropaeum Traiani, through well-preserved epigraphic and archaeological sources.

Burebista's Dacian empire had been fragmented for a long time, but the Roman Empire was constantly living under the threat of its restoration. Roman documents show Decebalus' efforts to rebuild the empire of his predecessor, unfortunately unfinished.

Moreover, the Dacian society of the future Roman province was "perverted" by Roman culture and civilization, especially through young people who were sent for education to Rome. Roman culture and civilization seemed more pleasant, quieter and more profitable compared to Dacian society. This led both to a detachment of the Dacian population and the northern Thracian peoples outside the Sarmizegetusa area (accusing the Dacians of abandoning old customs) but also to internal betrayals that segment society if. Wars of conquest often begin with culture, luxury, customs, promised prosperity and personal desires. And Rome had something to promise: Pax Romana and personal prosperity.

The Roman Empire did not want to conquer Dacia. The Roman Empire was forced to conquer Dacia if it wanted to continue its existence. This is why the wars were so bloody and fierce, both sides playing their very existence.

What followed the war of conquest is known: Dacia becomes a province, prosperous, the ethnogenesis of the Romanian people appears, the Dacians embrace the Roman language, customs and culture and keep them even after the Aurelian retreat. We could say that Dacia kept its Latinity after Rome had forgotten it.


luni, 21 iunie 2021

Mierea

Un călugăr a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus:
- Părinte, de câte ori vin la tine, mă mărturisesc şi îmi plâng păcatele, primesc de la tine sfaturi pentru îndreptare, dar nu mă pot schimba. Ce folos mai pot avea că vin la tine, dacă oricum cad în aceleași păcate?

Părintele i-a răspuns:
- Fiul meu, ia două urciorașe de lut – unul cu miere, iar celălalt să fie gol.
Călugărul așa făcu.
- Și acum, – i-a spus părintele său, -toarnă de mai multe ori mierea din unul în altul.
Ucenicul  din nou l-a ascultat.
- Acum, fiul meu, uită-te la vasul gol și miroase-l. 

Călugărul l-a mirosit și a spus:
- Părinte, vasul gol miroase a miere, și acolo, la fundul său a rămas un pic de miere.
- Uite așa şi învățăturile mele sunt depozitate în sufletul tău. Dacă vei dobândi de dragul lui Hristos cel puțin o parte din virtuți, Dumnezeu prin mila Sa va umple ceea ce-ţi lipsește și va salva sufletul tău pentru viața veșnică. Cum o gospodină nu ține boabe de piper într-o oală care miroase a miere, aşa şi Dumnezeu nu te va îndepărta dacă vei sădi în sufletul tău un început bun.

vineri, 18 iunie 2021

Ereziile Coranului


După moartea lui Muhammad în 632, un număr de tovarăși ai săi care știau Coranul pe de rost au fost uciși în bătălia de la Yamama de către Musaylimah. Primul calif, Abu Bakr, a decis ulterior să adune cartea într-un singur volum, astfel încât să poată fi păstrată. Zayd ibn Thabit  a fost persoana care a colectat Coranul, deoarece „obișnuia să scrie Inspirația Divină pentru Apostolul lui Allah”. Astfel, un grup de cărturari, cel mai important Zayd, a strâns versurile și a produs un manuscris al cărții complete. Manuscrisul potrivit lui Zayd a rămas la Abu Bakr până când a murit. Reacția lui Zayd la sarcină și dificultățile de colectare a materialului coranic din pergamente, tulpini de frunze de palmier, pietre subțiri (denumite în mod colectiv sub numele de suhuf) și de la bărbați care îl știau pe de rost este consemnată în narațiunile anterioare. După Abu Bakr, în 644, lui Hafsa bint Umar, văduva lui Muhammad, i s-a încredințat manuscrisul până când al treilea calif, Uthman ibn Affan, a solicitat copia standard de la Hafsa bint Umar în aproximativ 650.

În aproximativ 650, al treilea calif Uthman ibn Affan  a început să observe mici diferențe în pronunția Coranului, pe măsură ce Islamul s-a extins dincolo de Peninsula Arabică în Persia, Levantul și Africa de Nord. Pentru a păstra sfințenia textului, el a ordonat unui comitet condus de Zayd să folosească copia lui Abu Bakr și să pregătească o copie standard a Coranului. Astfel, în decurs de 20 de ani de la moartea lui Mahomed, Coranul a fost angajat în formă scrisă. Acest text a devenit modelul din care au fost făcute și promulgate copii în toate centrele urbane ale lumii musulmane, iar alte versiuni sunt considerate a fi distruse. Forma actuală a textului Coranului este acceptată de savanții musulmani ca fiind versiunea originală compilată de Abu Bakr.

Stratul A (care se apropie de cele 86 de sure (capitole) „dezvăluite înainte de Hijra”, deși există unele amestecuri) este o lucrare teologică fin scrisă, de înaltă abilitate retorică. Are o anvergură generală, o mare parte din aceasta fiind dedicată relatării poveștilor biblice (și apocrife) (în special cele ale lui Adam, Noe, Avraam și Moise) ca încurajări și avertismente și referindu-se la evenimentele din ele ca Semne și cei implicați în aducerea Cuvântul lui Dumnezeu ca mesageri. Arată un interes intens în reconcilierea tradițiilor biblice cu propria sa narațiune teologică și conține foarte puține prescripții etice detaliate.

Stratul B (aproximativ la 28 'după Hijra') este complet diferit: are un stil retoric mult mai ciudat (în cea mai mare parte, deși cu unele pasaje mai fine), versuri mai lungi și are mult mai puține referințe biblice, folosește intens a celei de-a doua persoane (adresându-se direct ascultătorului) și include multe referințe la Mesager (singular) care recită Coranul ca profet, subliniind necesitatea de a-l asculta. Include diverse referințe locale specifice la Mahomed, Mecca, Moscheea și Yathrib (Medina), o serie de prescripții morale și legale detaliate, câteva îndrumări personale pentru profet și dispensații speciale pentru el (în special despre soțiile sale), numeroase anti- Polemici creștine și antievreiești și multe îndemnuri pentru a lupta împotriva inamicului și necredinciosului.

Inconsistentele si erezia Islamului (si implicit lipsa lui de valoare teologica) a fost demonstrata de către Sfântul Ioan Damaschinul(cca 655-750), ultimul dintre Sfinții Părinți.

Ioan Damaschinul cunoștea bine lumea musulmana, a lucrat in administrația califului, cunoștea limba si obiceiurilor. In acest sens voi prezenta câteva aspecte din viața Sfântului Ioan Damaschin.

-          I. Relația sa cu comunitatea musulmana

-          II. Analiza subiectului despre islam

I.                    Sinodul iconoclast de la Calcedon (754) - întrunit pentru a condamna venerarea icoanelor. La finalul întrunirii, acest sinod a condamnat prin anatemizare pe cei trei apărători ai icoanelor: patriarhul Constantinopolului, Gherman; patriarhul Constantei, Gheorghe si pe preotul si monahul din Mânăstirea „Sfântul Sava”, Ioan Damaschinul: „… Anatema lui Mansur, cel cu nume rău si cu cuget sarazin.”  Sinodul nu a menționat numele de creștin al lui Ioan Damaschinul (așa cum se obișnuiește in tradiția ortodoxa, pentru ca atunci când își îmbrăca hainele monahale, își părăsește numele de familie si își ia alt nume), ci a folosit numele Mansur pe care îl moștenise de la bunicul sau, Sargun b. Mansur.

Mansur, care însemna „biruitor”, era un nume bine-cunoscut in rândul musulmanilor. Sintagma: „cel cu cuget sarazin” a mai fost folosit de Sinodul VII Ecumenic atunci când Beser, un creștin apostat a îmbrățișat Islamul. Aceasta expresie a fost folosita pe de o parte pentru a blama iconodulii si pe de alta parte pentru a eticheta pe opozanții icoanelor. Însă Ioan Damaschin a fost etichetat așa pentru a scoate in evidenta afinitatea lui cu lumea musulmana.

Bunicul lui Ioan Damaschinul pare sa fi jucat un rol important in capitularea Damascului in fata oștirilor lui Khalid b. al-Walid. Damascul a fost asediat începând cu data de 13 martie 635 si s-a predat după șase luni. Heraclie se afla in Antiohia, însă creștinii au așteptat in zadar ca armata acestuia sa intervină in ajutorul cetății. In anul următor va reveni bizantinilor, dar pentru o scurta perioada. Bătălia de la Yarmuk, 20 august 636, a marcat sfârșitul prezentei bizantine in Siria.

La început, musulmanii erau toleranți fata de sirieni, nu au fost forțați sa se convertească la Islam. Toleranta primilor califi umayyazi a fost exprimata si prin decizia lor de a păstra sistemul administrativ existent. Bunicul lui Ioan Damaschin, Mansur a deținut o poziție înalta de autoritate publica. După moartea tatălui sau, Ioan Damaschinul a devenit secretar, având o poziție chiar mai înaltă decât tatăl sau in administrația califului.

II.                 Ioan Damaschinul a fost in primul rând teolog, iar scrierile sale devin mijloace de exprimare a opiniilor teologice.

„Erezia ismaelitilor” apare in corpul principal „De Haeresibus”, care face parte din lucrarea „Izvorul cunoștinței” .

Capitolul 100 este o apologie istorica si o scriere polemica. Discuția ia forma unui dialog.

1.      „Există și religia rătăcitoare de norod a ismailiților care până în ziua de astăzi are putere și care este înaintemergătoare lui Antihrist.”

-          Acest „si” ne arata ca aceasta religie este o erezie, fiind pusa alături de alte erezii si nu este o scriere special scrisa împotriva ismaelitilor

-          Expresia „ înaintemergătoare lui Antihrist”- Ioan Damaschinul a mai folosit-o intr-un capitol special din „De Fide Orthodoxa” in care considera ca Antihrist este nu doar Satan, ci si orice om care nu mărturisește ca Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca este Dumnezeu desăvârșit si a devenit om desăvârșit, rămânând in același timp Dumnezeu. El a aplicat acest nume si lui Nestorie.

2.      Ea își trage obârșia de la Ismail, care s-a născut lui Avraam din Agar: de aceea ismailiții se mai numesc și agareni. Ei sunt numiți și „saracini" de la spusa ,,Σάρρα κενούς", că Agar i-ar fi zis îngerului: „Sarra m-a slobozit pe mine deșartă (Σάρρα κενήν με άπέλυσεν)".

-          Sfântul Ioan Damaschinul folosește trei nume pentru musulmani: ismaeliti, agareni si sarazini.

-          Coranul afirma ca Avram si Ismael au pus temeliile casei :”Si când sădiră Avram si Ismael temeliile casei” SII, 121

-          Ii numește agareni, un nume derivat de la Agar, mama lui Ismael.

-          Sarazini, se refera la Vechiul Testament,  Facerea , cap 16.8 :” și i-a zis îngerul Domnului: "Agar, slujnica Sarei, de unde vii și unde te duci?" Iar ea a răspuns: "Fug de la fața Sarai, stăpâna mea”

3.      Ei bine, până în vremurile lui Heraclie au fost vădit închinători la idoli, dar între timp a apărut la ei un proroc mincinos pe nume Mamed, care, după ce a dat peste Vechiul și Noul Testament și a vorbit cu un călugăr - chipurile - arian, a alcătuit un eres al său - și băgându-se sub pielea poporului prin părută cucernicie, a dat sfară în țară că s-a pogorât asupra lui carte din cer, și după ce a scris în cartea sa niște alcătuiri caraghioase, așa le-a predat închinarea.

-          Adică din Vechiul Testament a luat monoteismul, de la arieni, afirmația ca Duhul Sfânt si Isus sunt fapturi, mai mult ca Hristos a fost un simplu om.

4.      Zice că Dumnezeul tuturor este unul singur, nici născut, nici născător.

-          Acesta este conținutul Surei Curățirii sau Sura Unității si este îndreptată împotriva creștinilor, adică a celor care atribuie „asociații” lui Dumnezeu.  In teologia lui Ioan Damaschin :”cunoaștem un singur Dumnezeu, in trei ipostasuri”

5.       Zice că Hristos este cuvântul lui Dumnezeu și duhul Lui, zidit însă și rob, și că din Maria, sora lui Moise și Aaron, s-a născut fără de sămânță, deoarece „cuvântul și duhul lui Dumnezeu", zice, „a intrat în Maria și a născut pe Iisus, care a fost proroc și rob al lui Dumnezeu ". Mai zice că iudeii, săvârșind călcare de lege, au vrut să-L răstignească și, punând mâna pe El, au răstignit numai umbra Lui, dar Hristos însuși nu a fost răstignit, nici nu a murit, fiindcă Dumnezeu L-a luat pe El la Sine în cer, fiindcă îl iubea. Zice și că după ce S-a înălțat Hristos la ceruri L-a întrebat Dumnezeu, zicând: „O, Iisuse, ai zis tu: «Sunt Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu?»", la care Iisus a răspuns: «Fie-Ți milă de mine, Doamne; Tu știi că nu am zis [așa ceva], nici nu mă simt înjosit a fi rob al Tău, însă oamenii cei călcători de lege au scris că am zis cuvântul acesta, și au mințit împotriva mea, și sunt rătăciți». Și I-a răspuns Lui Dumnezeu", zice: „«Știu că tu n-ai zis cuvântul acesta»".

-          Ioan Damaschin cunoștea Coranul si toate cele cate sunt expuse apar in Coran.

6.      „Și cine dă mărturie că Dumnezeu i-a dat lui scrierea [aceasta], sau care dintre proroci a prezis că se va scula asemenea proroc?"

-Inca de la începutul capitolului Ioan Damaschin îl numește pe Mohamed „fals profet”, iar acum analizează autenticitatea calității de profet. Acesta apelează la exemplul lui Moise care a avut ca martori pe poporul sau care privea la muntele fumegând, pe când Mohamed dormea când s-a pogorât cartea asupra lui.

- Deși aceasta parte nu apare in Coran, ea apare in tradiția musulmana in care se spune ca Gabriel i-a adus porunca lui Dumnezeu.

Un alt argument la aprecierea de fals profet, este aceea ca accepta o scriptura fără martori care sa adeverească de unde si cum a venit aceasta. Scriptura lor nu le permite sa se căsătoreasca, sa cumpere sau sa facă ceva fără sa aibă martori. Ioan Damaschin le reproșează musulmanilor ca nu i-au cerut lui Mohamed sa le dea dovezi, sa aducă martori, așa cum le cere legea lor: „nu i-ați cerut: «Mai întâi arată-ne tu cu martori că ești proroc, și că de la Dumnezeu ai ieșit, și care Scriptură dă mărturie despre tine»”.

7.      Musulmanii ii acuza pe creștini ca sunt asociatori/ intovarasitori. In Coran apare „Dumnezeu nu are un fiu” (Sura 4.169). Ioan Damaschin rămâne fidel Treimii si ii numește  ciuntitori : „Așa încât voi în chip mincinos ne spuneți „întovărășitori", iar noi vă numim „ciuntitori" ai lui Dumnezeu.”

8.      Musulmanii ii învinuiesc pe creștini de idolatrie fiindcă venerează crucea, iar creștinii ii învinuiesc ca venerează Ka’ba: „Ne mai clevetesc că suntem idolatri, fiindcă ne închinăm la Cruce”

-deși in Coran creștinii nu sunt acuzați de idolatrie in mod direct, ca venerează crucea, totuși o fac in mod indirect întrucât neaga ca Hristos a fost răstignit pe cruce: ”Ei însă nu l-au omorât si nu l-au răstignit”(Sura IV)

        9. In următoarea parte se refera la titlurile surelor si la conținutul lor.

- In sura „Femeii” se rezuma la aspectul căsătoriei si al divorțului, scoțând in evidenta poligamia si practica muhallil sau repudierea femeii.

- Sura „Masa” - zice [Mâmed], i-a spus: „Ți-am dat Ție și alor Tăi masă nestricăcioasă". In Coran apare :” O, Allah< Stăpâne al nostru! Coboară-ne noua masa din cer care sa ne fie noua sărbătoare” (Sura Masa.114) „ O voi cobori vouă, dar pe acela care nu va crede nici după aceasta îl voi osândi cu un chin cu care nu voi mai pedepsi  pe nimeni din toate lumile” (115).

-Ioan Damaschin scoate in evidenta aspectul eretic al musulmanilor, încercând o aluzie la Cina cea de taina, musulmanii cred ca aceasta este chiar consumarea de alimente in cadrul unei mese.

In ultima parte sunt consemnate aspecte ale practicilor musulmane: circumcizia, despre interzicerea anumitor alimente, interzicerea băuturii si renunțarea la Sabat.

Capitolul „De Haeresibus” trebuie văzut ca o scriere cu scopul de a informa despre conținutul religiei ismaelitilor, folosind versetele Coranului, dar si de a combate erezia, apelând la argumente teologice din Vechiul si Noul Testament.

Eliza Matica | Madalin Matica

Unind puncte pe hârtia memoriei.

  Când ești in zona Varna este recomandabil sa vizitezi Balcicul. Un motiv ar fi ca in zona nu ai multe locuri demne de vizita (in afara ora...