Considerații asupra războiului dacic al împăratului Traian.

Premisele războiului dacic al împăratului Traian. 

Ocupația Balcanilor de către Imperiul Roman a început la sfârșitului secolului III iChr (războaiele illirice) si înaintarea Romei spre Dacia. Un imperiu se menține si prosperă prin cuceriri succesive si împărații Romei au înțeles, din vreme, această necesitate intrinseca existentei unui imperiu. Rare au fost momentele in care Roma să nu se afle in războaie de cucerire. Chiar si un împărat pacifist ( Marcus Aurelius) înțelesese obligativitatea expansiunii continue. 

Din acest punct de vedere, era doar o problema de „când” nu un „dacă” se va ajunge la războiul deschis in Imperiul Roman si Dacia. Din anii 148-146 îChr vedem înglobarea Greciei in Imperiul Roman. După o perioadă de tulburări interne, următorul pas spre războaiele dacice este crearea provinciei Moesia ( anul 6 d.Hr). Existenta si organizarea provinciilor Moesia Superior si Moesia Inferior aduce celor două puteri fată in fată si războiul este iminent. De altfel acțiunile Romei de pregătire ale războiului dacic sunt evidente: construirea castrelor, strămutarea legiunilor, pregătirea infrastructurilor de transport militar, întărirea flotelor dunărene, consolidare sistemelor de apărare/atac din zona Dobrogei si o masivă fortificare a graniței temporare dată de linia Dunării. 

In paralel există o agresiune continuă dinspre Dacia si Geția asupra frontierelor Imperiului Roman, desfășurate atât de triburile migratoare cat si de Daci. Starea de tensiune nu putea să nu ducă decât la un război fățiș. 

Un prim declanșator al războaielor dacice este atacul desfășurat de daci in iarna anului 85-86 asupra provinciei Moesia, campanie de succes pentru daci. Reacția împăratului Domițian nu s-a lăsat așteptată, el reorganizând provinciile Moesice si declanșând acțiuni de pregătire militară a unui război de cucerire a întregii Dacii. Din fericire, campaniile duse de Cornelius Fuscus (anul 87) eșuează. Domițian însă obține o victorie anul următor la Tapae si, din cauza amenințărilor marcomane, încheie o pace avantajoasă (unii o considera „umilitoare”) dacilor in anul 89. 

Atât pacea din anul 89 cat si perioada ce urmează sunt caracterizate ca fiind o perioadă de pregătire a unui război final. Nici Imperiul Roman si nici Dacii nu se pot împacă cu situația creată si iminenta unui nou război este clară. Atât Roma cat si Dacia desfășoară in această perioadă masive lucrări de fortificare, 

Războiul dacic al lui Traian. Prima si a doua expediție. 

In anul 98, după moartea împăratului Nerva, Traian devine împărat al Romei. Iubit de legiuni, dorit de popor, admirat de Senat, Traian are ca scop militar cucerirea Daciei. Este primul lucru pe care îl face si ceea ce el își dorește să fie renumele său ca împărat- Dacicus Maximus. Pentru a începe un război de o asemenea amplitudine este necesar un motiv, Traian invocând nerespectarea obligațiilor tratatului de pace de către Decebal. Si astfel, in anul 101 începe războiul dacic ( bellum Dacicum Traiani). 

Forțele pregătite de Traian sunt impresionante: 14 legiuni principale, alae, cohorte si auxiliari. Traian adună astfel o armată de circa 80.000-150.000 de oameni care stă fată in fată cu armata dacă estimată a având circa 50.000 de oameni. Pregătirile flotelor dunărene din anii precedenți dau roade, Traiana având astfel si capacitatea rapidă de transport si debarcare a trupelor pe malul nordic al Dunării. 

Liniile de atac ale romanilor converg spre Sarmizegetusa dar prima lupta se desfășoară la (deja cunoscutul) Tapae unde victoria este a Romei. In replică, dacii alături de sarmați, triburi germanice si roxolani atacă pe linia dobrogeană încercând să abată atenția armatei romane de la linia de atac Sarmizegetusa (aidoma lui Scipio Africanul in fata asedierii Romei de către Hannibal). Capabilitatea sporită de transport a legiunilor romane (atât pe uscat cat si pe Dunăre) face ca si aceste atacuri să fie respinse de către romani, aceștia înregistrând două noi mari victorii: la Tropaeum Traiani si Nicolopis ad Istrum. 

Războiul este clar in defavoarea dacilor si Decebal cere o pace (102). Prevederile tratatului sunt grele pentru daci dar starea războiului face ca acesta să accepte. Uneori este mai bine să supraviețuiești încă o zi pentru a putea avea o nouă luptă. Prevederile tratatului includ: renunțarea la politica externă proprie, cedarea de teritorii, stabilizarea garnizoanelor romane in Tara Hațegului, distrugerea fortificațiilor de apărare ale Sarmizegetusei, păstrarea intactă a castrelor de marș (deja construite in timpul războiului), returnarea mașinilor de război, a prizonierilor si însemnelor militare capturate. Intr-o situaţie militară gravă, Decebal acceptă si Senatul, informat de către Traian, consfințește pacea umilitoare pentru daci. 

Pacea este însă provizorie, fragilă, si ambele tabere o știu. In perioada următoare (103-105) pregătiri pentru războiul final sunt duse de ambele părți: romanii construiesc podul peste Dunăre pentru a-si deplasa rapid trupele, întăresc garnizoanele, refac legiunile si stocurile de provizii. 

Dacii încercă să își refacă armata, își întăresc cetățile, încearcă să submineze poziția politică a lui Traian, să îl asasineze s.a.m.d, si încearcă (fără succes) să facă o mare alianță ani-romană. 

In anul 105 Traian consideră că este pregătit de etapa finală a războiului (istoriografii romani nu au considerat ca au existat două războaie ci un singur război cu două expediții) si, invocând nerespectarea condițiilor tratatului din anul 102 repornește ofensiva. Cu o excelentă pregătire militară, utilizând avanposturile create si capacitatea de mutare rapidă a trupelor. A doua expediție a lui Traian este un sir de lung victorii in ciuda opoziției masive si curajoase ale armatelor dacilor. Ofensiva duce rapid la asedierea cetății Sarmizegetusa si, la scurt timp, la cucerirea acesteia. Decebal încearcă să scape din încercuire dar, înconjurat fiind, se sinucide pentru a nu fi dezonorat in cadrul festivităților ce urmează a fi organizate. 

La 11 august 106 avem atestarea încheierii războiului dacic si constituirea provinciei romane Dacia. Aceasta includea Transilvania, Banatul, vestul Olteniei iar sudul Moldovei, S-E Transilvaniei si Muntenia sunt înglobate in Moesia Inferioară. Zonele dacilor liberi rămân nordul Moldovei, Maramureșul si Crișana. Guvernator este numit Iulius Sabinus si capitală va deveni Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. 

Considerații asupra războaielor dacice. 

Victoriile romane au fost clare si evidente. Situația geopolitică a Imperiului Roman a fost prost utilizată de către daci in perioada împăratului Domițian când ar fi avut șansa să continue atacurile asupra provinciilor romane ( Moesia si, de ce nu Macedonia) in paralel cu atacurile germanice. Pacea „de compromis” semnată de Domițian a fost salvatoare pentru Imperiul Roman si o greșeală de geo-strategie a dacilor. 

Imperiul Roman nu putea tolera prezenta la frontiera sa nordică a unui stat puternic si care arăta semne de agresivitate crescută. Războiul dacic a lui Traian nu este un eveniment punctual ci este sfârșitul unei perioade extrem de lungi de agresiuni, de victorii si înfrângeri de ambele părți. Traian a moștenit un conflict in stare avansată si, in fata unei alte mari amenințări, Regatul Partic de la care Decebal cere ajutor si alianță înaintea celei de a doua expediții romane, dorește să pune capăt amenințării dacilor. 

Războaiele dacice sunt bine-cunoscute atât prin scrierile istoricilor romani ( in special Cassius Dio), prin frescele Columnei lui Traian si cele de la Tropaeum Traiani, prin izvoarele epigrafice si arheologice bine prezervate.

Imperiul dacic al lui Burebista se fragmentase de multă vreme dar Imperiul Roman trăia constant sub amenințarea refacerii acestuia. Documentele romane arată eforturile depuse de Decebal de a reface imperiul predecesorului său, din păcate nefinalizate. 

Mai mult de atât, societate dacică a viitoarei provincii romane era „pervertită” de cultura si civilizația romană, in special prin intermediul tinerilor care erau trimisi spre educare, in Roma. Cultura si civilizația romană părea mai plăcută, mai liniștită si profitabilă in comparație cu societatea dacică. Acest lucru a dus atât la o desolidarizare a populației dacice si a popoarelor tracice de nord din exteriorul arealului Sarmizegetusei ( acuzându-i pe daci de abandonarea vechilor obiceiuri) dar si la trădări interne care segmentează societatea dacă. Războaiele  de cucerire încep de foarte multe ori prin cultură, lux, obiceiuri, prosperitate promisă si dorințe personale. Si Roma avea ce să promită: Pax Romana si prosperitatea personală. 

Imperiul roman nu dorea să cucerească Dacia. Imperiul Roman era forțat să cucerească Dacia dacă dorea să își continue existenta. Din aceasta cauza războaiele au fost atât de sângeroase si de încrâncenate, ambele părți jucându-si însăși existenta lor. 

Ceea ce a urmat războiului de cucerire este cunoscut: Dacia devine provincie, prosperă, apare etnogeneza poporului român, dacii îmbrățișează limba, obiceiurile si cultura romană si le păstrează si după retragerea aureliană. Am putea spune că Dacia a păstrat latinitatea după ce Roma si-o uitase. 

The premises of the Dacian war of Emperor Trajan.

The occupation of the Balkans by the Roman Empire began at the end of the 3rd century BC (the Illyrian wars) and the advance of Rome towards Dacia. An empire is maintained and prosperous through successive conquests and the emperors of Rome understood, from time to time, this intrinsic need for the existence of an empire. Rare were the moments when Rome was not in wars of conquest. Even a pacifist emperor (Marcus Aurelius) had understood the obligation of continuous expansion.

From this point of view, it was only a matter of "when" not an "if" to reach the open war in the Roman Empire and Dacia. From the years 148-146 BC we see the incorporation of Greece into the Roman Empire. After a period of internal unrest, the next step towards the Dacian wars was the creation of the province of Moesia (6 AD). The existence and organization of the provinces of Upper Moesia and Lower Moesia brings the two powers face to face and war is imminent. Moreover, Rome's actions in preparation for the Dacian war are obvious: building camps, relocating legions, preparing military transport infrastructure, strengthening Danube fleets, strengthening defense / attack systems in the Dobrogea area and a massive fortification of the temporary border given by the Danube line.

In parallel, there is a continuous aggression from Dacia and Gethia on the borders of the Roman Empire, carried out by both the migratory tribes and the Dacians. The state of tension could only lead to an open war.

A first trigger of the Dacian wars is the attack carried out by the Dacians in the winter of 85-86 on the province of Moesia, a successful campaign for the Dacians. The reaction of the emperor Domitian was not long in coming, he reorganized the Moesic provinces and started actions of military preparation for a war to conquer the whole of Dacia. Fortunately, the campaigns of Cornelius Fuscus (87) failed. However, Domitian gained a victory the following year at Tapae and, due to the Marcomanni threats, concluded an advantageous peace (some considered it "humiliating") to the Dacians in 89.

Both the peace of 89 and the following period are characterized as a period of preparation for a final war. Neither the Roman Empire nor the Dacians can reconcile with the created situation and the imminence of a new war is clear. Both Rome and Dacia are carrying out massive fortification works during this period,

Trajan's Dacian war. First and second expedition.

In 98, after the death of Emperor Nerva, Trajan became emperor of Rome. Loved by the legions, wanted by the people, admired by the Senate, Trajan has as military purpose the conquest of Dacia. It is the first thing he does and what he wants to be his reputation as emperor - Dacicus Maximus. In order to start a war of such magnitude, a reason is necessary, Trajan invoking Decebalus' non-compliance with the obligations of the peace treaty. And so, in the year 101, the Dacian war begins (bellum Dacicum Traiani).

The forces prepared by Trajan are impressive: 14 main legions, alae, cohorts and auxiliaries. Trajan thus gathers an army of about 80,000-150,000 men who stand face to face with the army if estimated to have about 50,000 men. The preparations of the Danube fleets from the previous years bear fruit, Traiana thus having the fast capacity to transport and disembark the troops on the northern bank of the Danube.

The Roman lines of attack converge on Sarmizegetusa but the first battle takes place at the (already known) Tapae where the victory belongs to Rome. In reply, the Dacians, together with the Sarmatians, Germanic tribes and Roxolani, attacked the Dobrogea line, trying to divert the attention of the Roman army from the Sarmizegetusa line of attack (like Scipio the Africanus before the siege of Rome by Hannibal). The increased transport capacity of the Roman legions (both on land and on the Danube) causes these attacks to be repulsed by the Romans, who recorded two new great victories: at the Tropaeum Traiani and Nicolopis ad Istrum.

The war is clearly against the Dacians and Decebalus demands peace (102). The provisions of the treaty are difficult for the Dacians, but the state of the war makes it acceptable. Sometimes it's better to survive another day so you can have a new fight. The provisions of the treaty include: renouncing its own foreign policy, ceding territories, stabilizing the Roman garrisons in Tara Hațeg, destroying the defense fortifications of Sarmizegetusa, keeping intact the marching camps (already built during the war), returning the war machines and captures, captured military insignia. In a serious military situation, Decebalus accepts and the Senate, informed by Trajan, enshrines the humiliating peace for the Dacians.

But peace is temporary, fragile, and both sides know it. In the following period (103-105) preparations for the final war are carried out by both sides: the Romans build the bridge over the Danube to move their troops quickly, strengthen garrisons, rebuild legions and stockpiles.

The Dacians try to rebuild their army, strengthen their fortresses, try to undermine Trajan's political position, assassinate him s.a.m.d, and try (unsuccessfully) to make a great year-Roman alliance.

In 105 Trajan considers that he is ready for the final stage of the war (Roman historians did not consider that there were two wars but one war with two expeditions) and, invoking the non-observance of the conditions of the treaty of 102 restarts the offensive. With excellent military training, using the outposts created and the ability to move troops quickly. Trajan's second expedition is a long series of victories despite the massive and courageous opposition of the Dacian armies. The offensive quickly led to the siege of the fortress of Sarmizegetusa and, in a short time, to its conquest. Decebalus tries to escape the siege but, being surrounded, he commits suicide so as not to be dishonored during the festivities to be organized.

On August 11, 106 we have the attestation of the end of the Dacian war and the establishment of the Roman province of Dacia. This included Transylvania, Banat, western Oltenia and southern Moldova, SE Transylvania and Muntenia are included in Lower Moesia. The areas of the free Dacians remain in the north of Moldavia, Maramureș and Crișana. The governor is named Iulius Sabinus and the capital will become the Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

Considerations on the Dacian wars.

The Roman victories were clear and obvious. The geopolitical situation of the Roman Empire was misused by the Dacians during the reign of the emperor Domitian when he had the chance to continue the attacks on the Roman provinces (Moesia and, why not Macedonia) in parallel with the Germanic attacks. The "compromise" peace signed by Domitian was a savior for the Roman Empire and a mistake of geo-strategy of the Dacians.

The Roman Empire could not tolerate the presence on its northern border of a strong state that showed signs of increased aggression. Trajan's Dacian war is not a one-time event but the end of an extremely long period of aggression, victories and defeats on both sides. Trajan inherited a conflict in an advanced state and, in the face of another great threat, the Parthian Kingdom from which Decebalus asks for help and alliance before the second Roman expedition, wants to put an end to the threat of the Dacians.

The Dacian wars are well-known both through the writings of Roman historians (especially Cassius Dio), through the frescoes of Trajan's Column and those from Tropaeum Traiani, through well-preserved epigraphic and archaeological sources.

Burebista's Dacian empire had been fragmented for a long time, but the Roman Empire was constantly living under the threat of its restoration. Roman documents show Decebalus' efforts to rebuild the empire of his predecessor, unfortunately unfinished.

Moreover, the Dacian society of the future Roman province was "perverted" by Roman culture and civilization, especially through young people who were sent for education to Rome. Roman culture and civilization seemed more pleasant, quieter and more profitable compared to Dacian society. This led both to a detachment of the Dacian population and the northern Thracian peoples outside the Sarmizegetusa area (accusing the Dacians of abandoning old customs) but also to internal betrayals that segment society if. Wars of conquest often begin with culture, luxury, customs, promised prosperity and personal desires. And Rome had something to promise: Pax Romana and personal prosperity.

The Roman Empire did not want to conquer Dacia. The Roman Empire was forced to conquer Dacia if it wanted to continue its existence. This is why the wars were so bloody and fierce, both sides playing their very existence.

What followed the war of conquest is known: Dacia becomes a province, prosperous, the ethnogenesis of the Romanian people appears, the Dacians embrace the Roman language, customs and culture and keep them even after the Aurelian retreat. We could say that Dacia kept its Latinity after Rome had forgotten it.

Mierea

Un călugăr a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus:
- Părinte, de câte ori vin la tine, mă mărturisesc şi îmi plâng păcatele, primesc de la tine sfaturi pentru îndreptare, dar nu mă pot schimba. Ce folos mai pot avea că vin la tine, dacă oricum cad în aceleași păcate?

Părintele i-a răspuns:
- Fiul meu, ia două urciorașe de lut – unul cu miere, iar celălalt să fie gol.
Călugărul așa făcu.
- Și acum, – i-a spus părintele său, -toarnă de mai multe ori mierea din unul în altul.
Ucenicul  din nou l-a ascultat.
- Acum, fiul meu, uită-te la vasul gol și miroase-l. 

Călugărul l-a mirosit și a spus:
- Părinte, vasul gol miroase a miere, și acolo, la fundul său a rămas un pic de miere.
- Uite așa şi învățăturile mele sunt depozitate în sufletul tău. Dacă vei dobândi de dragul lui Hristos cel puțin o parte din virtuți, Dumnezeu prin mila Sa va umple ceea ce-ţi lipsește și va salva sufletul tău pentru viața veșnică. Cum o gospodină nu ține boabe de piper într-o oală care miroase a miere, aşa şi Dumnezeu nu te va îndepărta dacă vei sădi în sufletul tău un început bun.

Trăirea vieții cu conștiința morții în Roma și Grecia antică

 

Trăirea vieții cu conștiința morții în Roma și Grecia antică
Eliza M. 

 

In lucrarea de față am încercat să descriu spațiul funerar, cu ritul aferent, apelând la poezie și ajutându-mă  de obiectele și monumentele funerare. Relația dintre om și divinitate este zugrăvită pe monumentele funerare atât la greci, cât și la romani. Prin intermediul lor, putem să participăm la ritualurile și credințele lor. Templele, lucrările de artă, erau închinate exclusiv divinităților. Prin prelungire, mormintele erau privite și ele ca edificii sacre. Prin intermediul inscripțiilor de pe morminte sau cu ajutorul unor stele, putem să intrăm in intimitatea religioasă a grecilor și romanilor.

Am ales să prezint întâi spațiul roman, pentru ca am vrut să scot în evidența dorința și teama romanilor de uitare, implicit, de ștergerea lor din istorie. Mausoleul lui Augustus este un exemplu în acest sens: locul ales în Câmpul lui Marte are  scopul de a fi reamintit de către soldații romani, în timp ce așteptau să fie primiți în oraș; dimensiunea Mausoleului se apropie de construcțiile destinate zeilor si, prin aceasta, se zărește dorința de a fi divinizat, de a căpăta un loc veșnic în memoria lumii.

Grecii urmează lecția dată de Homer: să profiți de ceea ce îți da prezentul, dar să trăiești nobil în prezent. Moartea nu aducea decât o existența fără amintiri, fără forța, o trăire ca o umbra, într-o lume a umbrelor. Această perspectiva a vieții l-a făcut pe grec să aspire la perfecțiune în timpul vieții. Grecul îi împrumută zeului, în reprezentările statuare ale zeilor, perfecțiunea corpului omenesc. Viața nu este banala, ea trebuie să fie trăită în înțelepciune. Dacă ne gândim la eroii greci, care nu erau nemuritori precum zeii, ci doar influențau viată oamenilor după moarte, putem să concluzionam ca grecii ne-au dat eroi pe care îi admiram și care ne influențează viața prin operele lor, fie ca vorbim de filosofie, poezie sau arta.

ROMA

“Spune-mi, fecioară, rostește, ce-înseamnă năvala spre fluviu,

Umbrele ce vor acestea? și din ce cauza tărmii

Unii îi lasă și alții cu vâsle-apa vanata-o matur?”

“Fiu din Anchises născut, a zeilor singura mlada,

Balta adâncă-a Cocytului vezi și-ale Styxului mlaștini,

Zeii pe-a cărui să jure se tem și să-nsele putere.

Toată aceasta ce vezi, e lipsită de groapa mulțime;

Charon luntrașul e-acela; cei duși peste mal, îngropați.

Nu-i peste tărmii permis fioroși și pe ape muginde-a-i

Trec înainte ca oasele lor s-odihnească-n lăcașuri.

Astfel o sută de ani rătăcesc, zboară-n jurul de țărmuri;

Numai atuncea primiți, ei revăd jinduitele smârcuri.”

(Publius Vergilius Maro, Eneida)

Romanii acordau o importantă deosebită înmormântării. Eneida lui Virgil, scrisă în vremea lui Augustus, este un exemplu în acest sens. Nimeni nu dorea să rătăcească o sută de ani.

Concepțiile romanilor despre lumea de dincolo au fost influențate atât de credințele etruscilor, cat și de cele ale grecilor. Ritualul îngropării este zugrăvit de Virgilius la înmormântarea lui Polydorus: “Deci îi gătim îngroparea lui Polydorus și multă / Strânge-se într-o movila țărâna;”

La romani se întâlnesc ambele practici de înmormântare, atât înhumarea, cât și incinerarea. Alegerea tine de preferința individuala sau de tradiție. Practicile sunt respectate și, prin acestea, este respectat cel decedat. Indiferent de modul de înmormântare, ritualul era același. Înainte de plecarea de acasă, familia spăla corpul și punea o ghirlanda de flori în jurul gatului și o moneda, cu care să-l plătească pe Charon.

 

https://iconographic.warburg.sas.ac.uk/vpc/VPC_search/record.php?record=71681

Acum este momentul în care se face masca de ceară. O ramură de brad sau de cipressă era pusă la ușă, pentru a-i avertiza pe ceilalți că în casă este o persoană decedată, prin urmare casa este impură. Funeraliile începeau de la casa decedatului, de unde mortul era acompaniat de cortegiu (pompa funebris).

Theodor Mommsen ne descrie ritual funerar al romanilor, astfel: procesiunea era deschisă de bocitoare, muzicanți și dansatori. Unul era îmbrăcat și mascat precum defunctul si era urmat de ceilalți actori într-o procesiune a strămoșilor. O trăsătură semnificativă era parada cu măștile ancestorilor, făcute din ceara. Măștile erau ținute în cabinetele din atriumul caselor. Acești actori cu măști mergeau cu pompă și stăteau pe rostra în timpul ceremoniei elogiului. Măștile reprezentau genele și strămoșii decedatului, prin aceasta se arată moștenirea ereditară.

https://www.metmuseum.org/art/collection/search/547853

Pe lângă măști, actorii purtau și vesmintele oficiale, corespunzătoare, ale strămoșilor. Defunctul era așezat pe catafalcul acoperit cu paturi de purpură cusute cu fir de au și cu pânzeturi imaculate. Decedatul purta toate însemnele deținute  în viață și era înconjurat de armurile inamicilor uciși de el și de coroanele pe care le câștigase. In urma catafalcului mergeau îndoliații, toți în vesminte negre și fără podoabe. In acest fel ajungeau în for unde era depus corpul (sau o efigie de ceară a decedatului) pe Rostra, iar aici i se aducea o elegie.

Strămoșii coborau de pe care și se așezau pe scaune; cel mai apropiat membru din gintă urca pe tribuna Rostra, pentru a relata mulțimii adunate, numele și faptele fiecăruia dintre bărbații așezați în cerc și numele celui decedat. Persoana cea mai importantă din familie îi dădea ultimul sărut, îi închidea ochii si-l striga pe nume pe cel decedat, ca să confirme moartea (conclamatio).

https://www.britishmuseum.org/collection/image/1506120001

După ceremonia din forum, corpul era purtat către situl de crematoriu. După ardere, rămășitele erau adunate și depozitate în mormânt.

Mircea Eliade ne prezintă cu ce se continuau riturile funerare în cultul regulat al “strămoșilor morții” sau Manilor. Două sărbători le erau consacrate: Parentalia, care se ținea în februarie și Lemuria în mai. De Parentalia, morții se întorceau pe pământ si se hrăneau cu ofranda de pe morminte. In timpul celor trei zile de Lemuria, morții se întorceau și vizitau casele urmașilor lor. Ca să nu răpească viii, capul familiei lua semințe de bob negru în gură, apoi, azvârlindu-le rostea formula de răscumpărare și făcând zgomot cu un obiect, repeta de nouă ori: ”mania  părinților mei, plecați!” 

Titus Livius- în descrierea ritului Devotio- povestește despre ofranda adusă Manilor, în care consulul Decius își  închina viața sa pentru victoria împotriva samniților. Transferul vieții celui sacrificat în folosul obținerii a ceva.

Virgilius -în descrierea înmormântării lui Polydores- descrie și el ritul pentru manii cărora le-au fost înălțate altare, împodobite cu bentițe vineții și chiparoși negri. Au turnat peste mormânt vase cu lapte călduț și potire cu sângele sfânt al jertfelor. După ce au închis sufletul în groapă, l-au strigat chemându-l pentru ultima dată.

Roma a fost confruntată de timpuriu cu lumea etruscă și a fost influențată de cultura lor. In ambele culturi, morții sunt purtați pe lumea cealaltă de Charon.  Spre deosebire de etrusci, unde Charon apare ca fiind înfiorător, imaginea lui Charon de pe monumentele funerare apare alături de alți demoni infernali, adeseori sunt înaripați, în mâini țin torțe sau ciocane, furci, briciuri cu care chinuie sufletele morților; la romani, Charon este prezent în imaginea lor, așa cum îl prezintă Virgiliu în Enea: un bătrân energic, cu haine zdrențuite, cu barbă lungă și ochi scăpărători.

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Charun_hammer_Cdm_Paris_2783.jpg#filehistory

 

 https://iconographic.warburg.sas.ac.uk/vpc/VPC_search/record.php?record=39145

Cimitirele romane se aflau în afara orașului. Acest lucru îl aflăm de la Cicero care ne spune că este specificat în legea a X din legea celor 12 table: „o persoană decedat nu trebuie să fie îngropată înăuntrul orașului “ (De Legibus, 2,23:58).

Mormintele erau bine îngrijite și frumos construite, întrucât multă vreme a domnit credința ca în morminte locuiesc nu numai trupurile, ci și sufletele. Pe de altă parte, romanii voiau să nu fie uitați după moarte, așa ca au construit morminte care să fie văzute, adevărate monumente  de afișare și comunicare.

Dacă locul zeilor era în temple, romanii își  construiesc drum spre zeități, își  caută descendentă mitica. Traseul lui Augustus îl vedem portretizat în Enea ca o persoană religioasă care îndeplinește cu strictețe riturile religioasă, el nu uită să ia cu sine penatiile pe care le aduce din Troia în Latium. In Roma, geniul lui Augustus era cinstit alături de divinitățile familiale și casnice. Geniul era protectorul casei respective, iar geniul lui Augustus era protectorul întregului imperiu. Augustus urca pe scara zeificării, iar în anul 12, Augustus a luat titlul de pontifex maximus. El era suprema autoritate în chestiunile religioase controversate și păstrătorul tuturor rânduirilor preoțești. In timpul vieții lui, Augustus  a fost adorat ca zeu, geniul lui a intrat în rândul divinităților, iar după moartea să a fost declarat “divus” si în onoarea sa s-au ridicat doua monumente: Altarul păcii și statuia de la Prima Porta. 

In urma unei hotărâri a senatului, pe Câmpul lui Marte (Campus Martius), Augustus și-a construit mormântul din timpul vieții. In timpul republicii târzii, elitele romane construiau mormintele de a lungul drumurilor care intrau și ieșeau în oraș, dar nu pe câmpul lui Marte. Era un privilegiu care cerea consensul senatului.

Augustus a ales ca monument funerar un tumulus. Structura circulara a fost inspirată după tumulușii etrusci.

https://whc.unesco.org/en/list/1158/

 Pe o baza rectangulara, o structura cilindrica ampla purta deasupra un tumulus plantat cu chiparoși. Corpul exterior avea un diametru de 85-87 de m și o înălțime de 12m.

https://www.mausoleodiaugusto.it/en/timeline/

Fără inscripții și material care să ateste dată clara a construcții, data rămâne speculativa și nedecisă. (Stoetenius: el a construit mausoleul în anul 28 î.Ch; Virgil (Eneida) în timp ce scrie despre funeralii nepotului lui Augustus Marcelus în 23 î.CH).

Augustus nu doar și-a construit mausoleul, dar și-a scris și funeraliile. In testamentul lui apar instrucțiuni despre organizarea funeraliilor (Res Gestae Divi Augusti). Evenimentele haotice de la moartea lui Cezar a făcut ca elitele să-și lase instrucțiuni. Pe pilaștri de la intrare în mausoleu, au fost inscripționate în bronz realizările sale. Inscripția originala a dispărut, însă trei copii au fost găsite în Galatia și Anatolia, o versiune latina și una în greaca. In cele 38 de capitole, regăsim parcursul sau în politica, onorurile religioase și triumfurile speciale, dar și recunoașterea meritelor lui in războaie și în activitatea civila.

Pe 19 august 14.i Chr, Augustus, primul împărat roman, moare la Nola. Corpul său a fost adus la Roma cu mare procesiune și i-au fost aduse funus imperatorum. A avut dubla Laudatio, cel oficial îl rostește Tiberius, al doilea discurs este rostit de Drusus. După cremare, cenușa a fost pusă în Mausoleu.

GRECIA

 

„Cinstirea-ngropăciunii Creon datu-i-a

Doar unuia din frați, dar puse opreliște

La-ngropăciunea celuilalt

..........................................

Fa dar ce vrei! Ca eu tot mi-l îngrop. Mi-i drag

Să mor cu sufletu-mpacat”

 Sofocle, Antigona

Cultul strămoșilor morți era considerat drept una dintre obligațiile religioase ale familiei, întrucât ei ii revenea sarcina de a avea grija de înmormântări; cu acest prilej, defunctul era aprovizionat cu tot ce se socotea necesar vieții de dincolo. Antigona îl va înmormânta pe Polinice în ciuda interdicției lui Creon întrucât legile divine sunt mai presus de porunca dată de Creon, chiar dacă încălcarea acestui edict ii va aduce moartea.

Stingerea familiei și lipsa urmașilor erau considerate o nenorocire, deoarece în felul acesta înceta grija fata de cei morți, ale căror spirite puteau tulbura pe toți concetățenii. Era inadmisibil să lași un cadavru neînmormântat, întrucât acesta pricinuia un rău întregului oraș. Dacă murea de moarte violentă, familiei ii revenea obligația răzbunării sângelui.

Religia dinaintea lui Homer ne înfățișează zeii ca fiind personificări ale puterilor naturii. Atmosfera religioasă iți da sentimentul ca întreaga natura e pătrunsă și acaparată de divin.

Pentru contemporanii lui Homer, zeii nu mai sunt ființe naturale, legate de anumite elemente fizice, ei sunt ființe în felul celor omenești, libere și care se amesteca în viața oamenilor. In privința vieții viitoare, grecii credeau ca  sufletul, după despărțirea de trup, se duce în împărăția lui Hades și a soției sale Persefona. Sufletul păstrează asemănarea cu trupul viu, dar fără consistenta, este asemenea unei umbre. Împărăția lui Hades este despărțită de lumea celor vii prin râul Acheron. Acolo, viața este trăită ca o umbra. Binele săvârșit pe pământ nu este răsplătit și răul nu este pedepsit. Cadavrele nu se înmormântează, ci se ard. Cinstirile funerare și incinerația sunt o condiție necesara pentru ca sufletul să ajungă în lumea de dincolo. Cu prilejul incinerării se aduceau sacrificii de animale.  Cât timp cadavrul nu este ars, sufletul rătăcește prin lume și n-are odihna. De aceea, pentru repaosul sufletelor, celor care nu puteau fi înmormântați, se înalță un cenotaph , care să servească ca lăcaș de cult.

http://www.stoa.org/athens/sites/kerameikos/source/p16061.html

Amfora cu figuri negre. Cerberul cu doua capete este legat cu o sfoara de către Heracles. In planul doi se afla Hermes.

Moartea, în perioada de după Homer, este privită cu resemnare. Locuința morților este în imperiul umbrelor, stăpânita de Hades și Persefona. Marea lui poartă stă deschisă și odată intrat nu se mai poate ieși. Îngrozitorul Cerber este portar neîmblânzit.

https://www.britishmuseum.org/collection/object/G_1893-0712-11

 La sfârșitul pământului să afla Câmpiile Elizee, unde oamenii favoriți ai zeilor duc o viața fericită. Împărăția lui Hades este despărțită de lumea celor vii de patru râuri, peste care sufletele sunt trecute de luntrașul Charon, căruia i se plătește un obol.

La Homer, riturile funerare sunt descrise cu prilejul funeraliilor lui Patrocle: arderea cadavrului pe rug, sacrificarea prizonierilor și a animalelor preferate, ridicarea unui mormânt. Moartea era pricina de impuritate. In general era interzisă îngroparea morților înlăuntrul terenurilor sacre. In 426-425, atenienii care administrau sanctuarul de la Delos au primit de la un oracol sfatul de a purifica întreaga insula. Ei au distrus toate mormintele care se mai aflau la Delos și au transportat materialul funerar recuperat, în insula Renea.

Fată de zei exista respect, încredere, simpatie și la final, teama. Așa putem explica antropomorfizarea, erau mai puternici, dar asemănători. Pe lângă zei mai existau oameni și eroi. O trăsătură esențială a eroilor este moartea lor, se disting de zei, întrucât nu sunt nemuritori, și se deosebesc de oameni, prin faptul ca ei acționează și după moarte. Acestor zei le închina un cult cu caracteristici bine definite: ruga, ofranda, sacrificiul, sărbătorile publice, jocurile.

Cetatea este cadrul vieții religioase, ești cetățean al cetății în măsura în care participi la credințele comune ale acesteia. Aceasta înseamnă ca viața religioasă ocupa un loc central pentru fiecare cetățean. Ei trebuiau să respecte ritualurile religioase și funerare.

Structura mormintelor de incinerație era o simpla groapa, săpată în pământ, in ea se pune urna funerara și  câteva vase, în chip de ofranda aduse mortului. Jumătate de groapa este umplută cu pământ, iar la suprafață se ridica o piatra de mormânt cu rol de stela, deseori însoțită de un vas de dimensiuni mari destinat să primească libațiile.

Marea amfora de la Diplyon. Pe gatul acestui vas de 1,5m, ceramistul grec a introdus o scena in care apare mortul pus pe un catafalc, înconjurat de persoane care-l jelesc.

https://www.namuseum.gr/en/collection/geometriki-periodos-3/

Necropolele geometrice păstrează urma cultului funerar: în cimitirele atice, aproape de mormânt, se găsește cenușă sacrificiilor si marele vas de deasupra care servise libațiilor. Pe lângă acestea, o piatra mare înfiptă în groapa sau în apropierea ei, servește drept semn (sema). Printr-o evoluție ea va deveni stela funerara.

https://www.namuseum.gr/en/collection/klasiki-periodos-2/

Acesta este un exemplu tipic de relief funerar atic. Tânăra moartă este așezată pe un scaun, odihnindu-si picioarele pe un taburet. Soțul ei ii oferă o cutie de bijuterii și privește la cea care nu mai este cu el. Conform inscripției numele ei este Hegeso. Arhitectura cu cei doi pilaștri sunt mărturie a originii ei nobile.

La început numele mortului era înscris pe blocul abia eboșat, apoi a devenit mult mai elaborat: stela bine tăiată, înaltă și îngustă, ușor piramidala, a început să fie înfiptă într-o baza mai larga. In Creta a apărut ideea împodobirii stelelor cu o reprezentare lucrată în adâncime si care prezinta structura unei povesti: femeie cu fusul, războinic înarmat. Muritorii erau reprezentați pe stele ca fiind asemeni zeilor, ușor idealizați.

In sec VI mormintele erau împodobite cu basoreliefuri cu chipul mortului.

Stela de mormânt realizata din marmura. Stela a fost așezată pe mormântul unui hoplit, Ariston, inscripție care apare la baza. Războinicul, complet echipat, înaintează cu lancea ridicata. Sculptorul, conform inscripției de pe partea inferioara a stelei, a fost Aristokles.

https://www.namuseum.gr/en/collection/archaiki-periodos/

 (stela hoplitului Ariston), sau statui ronde bosse, ce constituie frumosul sir de kuroi funerari.

https://www.namuseum.gr/en/collection/archaiki-periodos/

 Reprezentările de pe morminte nu sunt asemănătoare cu defunctul, portretul nu urmărește asemănarea, îl reprezintă pe defunct idealizat, în plina forță și frumusețe.  Artiștii greci acordau importanta simbolurilor reprezentate. Pe o stela din Laconia, (relieful de la Hrysafa)   o pereche decedată tronează pe un jilț, în spatele jilțului se ridica șarpele asociat cu divinitățile pământului. Apar și doua persoane care le aduc ofrande. Aceștia reprezintă copiii (reprezentarea este minuscula in raport cu cei decedați) care își cinstesc părinții pentru ca ei au devenit nemuritori, asemeni zeilor.

 

Artiștii greci și-au luat libertatea și au vindecat statuile de platfusul egiptean, le-a dat avânt, le-au ridicat la nivelul arhitecturii grecești, le-a dat nemurirea prin admirația celor ce aveau să vina.

Intr-o concluzie puternic subiectivă, pot spune că grecii au văzut nemuritorul in om atunci când l-au reprezentat, iar romanii l-au reprezentat ca să-l facă nemuritor; grecii au căutat universalul, romanii au căutat particularul, l-au individualizat prin trăsături reale; grecii au construit spatii de spectacol unde s-au născut: muzica, teatru, sportul; romanii au construit spatii de spectacol pentru aceleași arte, dar le-a adăugat un strop/”stropi” de violentă.

 

Bibliografie:

1.      Publius Vergilius Maro, Eneida, Institutul European, 1997

2.      Theodor M, Istoria romana, vol I, Ed Științifică și Enciclopedica, Buc, 1987 

3.      Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol.II, Ed. Științifică și Enciclopedica, Buc, 1986

4.      Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol.I, Ed. Științifică, Buc, 1991

5. Francois Chamoux, Civilizația greaca, vol I și vol II, Editura Meridiane, Buc, 1985

6. J.J.Winckelmann, Istoria artei antice, vol. I, Editura Meridiane, Buc, 1985

7. Sofocle, Antigona

Arta elitelor in extremul Orient

 Arta elitelor in extremul Orient

de Eliza M. 

 

Su Shi (1037-1101) – Arbore și stânci ; tuș pe hârtie, 27.2 x 543 cm. 

In lucrarea „Arbore si stânci”, care descrie un copac ofilit lângă o stâncă de formă neobișnuită - completată cu caligrafie, remarcăm mai puțin caracterul tehnic, ci, mult mai mult, se descifrează caracterul moral a lui Su Shi, rafinamentul cu care creionează starea lui internă, decât „starea externă” a peisajului.
Su Shi a fost membru al elitei intelectuale chineze din timpul  dinastiei Song (960-1279). Pictura aparține perioadei dinastiei Song (960-1279) care a fost o cheie de cotitură în istoria Chinei - o perioadă care a asistat la o explozie a populației, la creșteri semnificative ale capacității și puterii economice ale imperiului și la creșterea nivelului de educație. In timpul dinastiei Song, interesul guvernului era de a recruta oficiali-cărturari prin sistemul de examene, care încorporează si elementele artistice ale poeziei și, din ce în ce mai mult, alături de caligrafie și pictura devine centrala în profilul literatului. Acest lucru se vede in rafinamentul de neegalat în artele din aceasta perioada. Su Shi era o figură respectată în rândul savanților oficiali la curte. Cu toate acestea, existau tensiuni între grupurile politice rivale de la curtea imperială. Pe Su Shi îl regăsim de partea conservatoare, din punct de vedere cultural, a lui Sima Guang față de guvern. Ei s-au concentrat în totalitate pe creșterea nivelului moral, iar calificările pentru conducere au fost concepute în întregime în termeni culturali. Gruparea rivală era concentrată pe cunoștințele tehnice, care puteau  fi necesare pentru a încuraja și susține dezvoltarea societății Song, în ceea ce privește creșterea economică, construirea infrastructurii și menținerea unei apărări militare capabile. El a articulat o viziune a „confucianism cultural”, accentul fiind pus pe legătura dintre guvernare și stăpânirea tradiției culturale a Chinei. Preocupări principale ale literaților pentru  arte, studiul caligrafie si al picturii, poezie, a fost considerat o cale către cultivarea sinelui moral. In peisajele pictate in tuș își dezvăluiau spiritul interior. Trăiau după principiile confucianiste si asta se vede in arta produsă de elitele imperiale.

Liniile curbe prin care Su Shi își descrie valul sufletesc, creșterea si descreșterea trăirilor, modestia cu care ciotul încetează sa mai crească, dau o armonie compoziției si o zbatere armonica a emoțiilor, care duc, in final, la un angajament de supraviețuire in dreptate si corectitudine.

Mișcarea stâncilor pledează pentru loialitatea fata de legea naturii. Se rotesc in tușe si se autodisciplinează prin voința, rămân loiale unor principii dătătoare de viața.

Rezistenta naturii este redată cu apăsări de penel, dar printr-o gratie, astfel ca la final vedem doar o compoziție echilibrata si armonioasă, stabilă de neclintit, o promisiune de rezistenta si plina de speranța.

In pictura lui, Su Shi ni se descoperă pe el însuși. E ca si cum se afla pe divan si ne descrie cu penelul unduirile sufletului, ne comunica caligrafic si plastic: virtuțile, forța, sensibilitatea si tăria in condiția lui de literat si om.

Pictura se continua, atât pe hârtie, cat si in timp, cu poeziile lui Liu Lianzuo, Mi Fu, Yu Xilu si Guo Chang.

Chiar daca versurile ne arata o îndepărtare a acestor literați de curtea imperiala, ele ne confirma statornicia principiilor: „vede-un sens în Dao și virtute” „ stanca răsare”, „cer binecuvântare”. Sărăcia si nevoile, austeritatea sunt clar pictate si caligrafiate cu bucurie: „hainele nu mi le-am înnoit” , „Ce fericire să găsesc această companie!”.

Su Shi își pictează viața interioara si casa, iar prietenii lui literați ii decorează in versuri opera.

  

Vas de porțelan pentru arderea esențelor parfumate, familia roz, decorat în stilul 1000 de flori, China, epoca împăratului Qianlong

Modelele Millefleurs apar pentru prima dată pe porțelanurile făcute în timpul domniei împăratului Yongzheng, dar par să fi atins un vârf de calitate în perioada Qianlong.

Împăratul Qianlong a iubit artele, iar in perioada lui de domnie artele au „înflorit”. El a pictat, a făcut caligrafie, a scris poezii și mii de eseuri.

Împins de opiniile sale artistice unice și de gustul estetic, împăratul Qianlong și-a folosit statutul imperial pentru a direcționa și redefini eforturile artiștilor și artizanilor care slujesc la curte.  A sponsorizat  catalogarea colecțiilor obiectelor de arta și copierea tuturor scrierilor chinezești in patrimoniul său prin marcarea, ștampilarea și înscrierea operelor de artă pe care le-a moștenit .

Împăratul Qianlong a căutat să atragă atenția și admirația lumii subliniind măreția imperiului. Schimbul cu națiunile din Occident și statele din periferia chineză a dus la un aflux de elemente străine în atelierele de la curte, dar a venit si cu rozul care a pătruns târziu in China. Prezenta rozului înscrie vasul in seria familiei roz. Culoare roz este obținuta dintr-un extract de aur.

Vasul de porțelan face parte dintr-un set de altar (Wugong)  care era compus din: două vaze, două sfeșnice și un vas pentru arderea esențelor parfumate.

Vasul are trei picioare, cu mânere verticale curbate, cu decor de flori executat fin, care in tradiția chineza simbolizează prosperitatea. Pentru a omagia China, tara florilor, florile înfloresc toate in anotimpul vasului. Detaliile tehnice si degradeurile obținute, conturul, tot decorul este opera pictorilor profesioniști de la curtea imperiala.  Fiind o piesa de altar, motivul floral nu este întâlnit pentru aceste vase. Fiind atât de impresionant, atât estetic, cat si tehnic, motivul o mie de flori pare sa impresioneze si elitele care vedeau frumusețea in liniile simple, pentru ca porțelanul preferat de elitele imperiale era asemănător cu motivul picturii. Aceste vase cu o mie de flori, abunda in culoare, in tehnica, in mii de detalii, reclama bogăție si exclusivitate. Au fost necesare nenumărate arderi pentru ca florile sa înflorească in culori si acum noi „ardem” când îl privim.

 

Prun și fazan, panou decorativ, Kano Sanraku sau Kano  Sansetsu, Japonia, sec. XVII

Pa aceste panouri observam cum pictura opaca „strălucește” datorita fundalului aurit. Totul contrastează într-o armonie perfecta. Trunchiul bătrân prinde viața, înflorește, ramurile privesc spre stânga, iar păunul in dreapta, contururile clare delimitează fiecare obiect, dar se continua cu următorul fără sa poți face legătura, ca intr-un vis, poți sa identifici fiecare obiect, dar nu poți sa stabilește firul povestii. Ca intr-un peisaj realist, dar abstract, ca intr-o pictura abstracta, dar realista.

Pe cele doua panouri se întinde un copac bătrân, dar înflorit. Pictura dă speranță, păsările, florile ne conving de o viața noua. Artistul a subliniat tensiunea prin ramurile scurte si răsucite in mișcări dinamice  in contrast cu trunchiul scorburos. Prunul poate fi comparat cu principiile puternice, cu idealurile care se înaltă. Crengile copacului sunt reprezentate in variația tonală a negrului. Florile de prun sunt redate cu ajutorul petelor de roșu si alb care se întrepătrund creând degradeuri spontane. Primăvara este cantată de o pasare care sta sus, pentru ca, cântecul ei sa se audă. Pe panoul din dreapta sta un fazan cu un penaj fin, conturat prin tuse scurte si rapide cu linii individuale. Ca si înțeleptul bătrân, păunul veghează cu compasiune si iubire.

 

Bolul raku de culoare roșie, cunoscut sub numele Seppo. I-a aparținut maestrului Honami Koetsu (1558-1637). A fost reparat, după un accident, cu lipitură de aur (kintsugi).

Este un castron de ceai ceremonial. . Castroanele  de ceai au fost produse pentru prima dată în Kyoto de către familia Raku (sec. XVI).  Honami Koetsu a studiat în cadrul familiei Raku și a ajuns să fie considerat un maestru. În cultura ceramicii japoneze, articolele raku dețin un loc unic datorită tehnicilor prin care sunt realizate, modelate manual, fără roata olarului. Forma dată fiecărui bol, măiestria prin care olarul își lasă „amprenta”; fiecare bol primește o parte din trăirea filosofica a meșterului, dar si din filosofia lui de viața. Unicitatea prin care natura se dezvăluie in fiecare fir, frunza, râu si munte își dezvăluie starea de a fi, iar olarul împrumuta de la natura, diversitatea din fiecare individualitate. El lasă sa se vadă prezentul din palmele sale, nu-l modifica, nu-l duce la perfecțiune, ci îl lasă sa progreseze in ritmul lui. Bolul își schimba forma prin modelare, fără sa știe exact unde se vrea sa se ajungă, care-i forma potrivita, ea se ivește, se descoperă. Bolul își reflecta frumusețea in mâinile olarului, olarul își reflecta sensibilitatea prin măiestrie in bol. Se remarca filosofia modelarii bolurilor raku, in sensul ca se vad bulele neuniforme si nenumăratele asperități, date de procesul de ardere rapida, de pe burta vasului. Buza vasului are câteva zone ridicate date de spatula, dar ușor rotunjite.

Vasul este reparat prin metoda Kintsugi, remarcam aurul care curge ca o ramura sau ca un râu ce se desparte. Unicitatea bolului se continua in timp, devine si rămâne același. Fiecare proces îl duce din imperfecțiune într-o alta imperfecțiune si prin asta își câștiga perfecțiunea data de unicitate. Înlocuind unicitatea cu identitatea sau adăugând identitatea, unicității,  am putea spune ca bolul lui Koetsu  seamănă cu corabia lui Tezeu. Doar ca bolul nu mai este doar un proces mental, el este viu, el se transforma in fiecare zi si prin asta își continua procesul spre perfecțiune prin imperfecțiune.