Detestam.

Dovada ca omul il detesta pe om? E deajuns sa te aflii in mijlocul unei multimi ca sa te simti pe data solidar cu toate planetele moarte.

Cioran

Hic Rhodos, hic salta

Expresia apare in Fabulele lui Aesop ( "Αὐτοῦ γὰρ καὶ Ῥόδος καὶ πήδημα") si s-ar traduce: Aici este Rhodos, sari aici. 

Fabula este simpla : un atlet se lauda in Atena ca ar fi reusit o saritura incredibil de lunga in cadrul jocurilor sportive din insula Rhodos. Un om din multime, enervat de laudarosenia acestuia, i-ar fi spus : Aici este Rhodos, sari aici. 

In viata auzim multe asemenea povestiri, promisiuni, descrieri de actiuni care ne uimesc. Mereu insa este "ceva" ce face imposibila realizarea lor imediata. Mereu este ceva, vantul care nu bate bine, vinul rosu care nu a fost bun, fluctuatia monetara defavorabila, situatia geopolitica etc. Merita mereu sa spunem : Hic Rhodos, hic salta. 

Astazi am clarificat ( si simplificat ) unul din noile mele proiecte cerandu-i unui partener "sa sara". Evident nu a reusit. Varii motive. 

Tacerea lui Helvetius

Superba pozitia lui Helvetius care anuleaza toata metafizica ( atat in pozitivismul sau din sec XX cat si in negativismul secolelor precedente) : despre ce nu se poate vorbi corect si ceea ce nu poate fi demonstrat (sau infirmat in mod decisiv) trebuie trecut sub tacere. Onestitatea ne obliga sa ne suspendam judecatile "de valoarea" (sau nu) privitor la ceea ce nu putem demonstra, cunoaste, experimenta.
Un punct de vedere filosofic nu neaparat un modus vivendi sau o credinta de viata. Poate doar cea agnostica.
Separand credintele, dorintele, umorile de filosofie le eliberam pe toate de povara polemicii. Chiar si a celei cordiale.

Intoxicarea. Noul principe

Metoda de a intoxica o persoana este relativ simpla: se adauga 5%-10% adevar ( informatii adevarate, pot fi si publice, citite de prin ziare) si apoi 95%-90% minciuna. Sau pur si simplu se construieste o poveste manipulat eronata.

Intoxicarea are ca scop izolarea indivizilor si slabirea cercurilor de incredere. United we stand, divided we fall. Subiectul care crede intoxicarea se va izola de grupul sau prin indepartarea de prietenii "suspecti". Lipsa de informatii interne (din interiorul grupului) va fi suplinita de informatii intoxicante oferite de agresor. Individul este, in cele din urma, marioneta fara minte a acestuia.

O posibila ulterioara consecinta este cedarea in fata unui santaj simplu : in fata unui interogatoriu sau a unei discutii "prietenesti" , intoxicatul va ceda usor discursului : "deja X si Y au declarat astea despre tine. Pe ei i-am ridicat pentru spetele pe care deja le cunosti. Calea de a te apara este de a spune tu tot ce stii si noi iti garantam siguranta". Din cauza slabirii relatiilor interpersonale initiale, intoxicatul are increderea deja scazuta in fostii prieteni. Va ceda. Mai mult decat atat, nu va pretinde sau primi dovezile "tradarii" grupului.

O alta dezvoltare neplacuta este urmatoarea: intoxicatul (sau virusatul in acest caz) devine la randul sau agent de intoxicare si de propaganda. El isi va "avertiza" cercurile restranse despre pericolele de care el a "aflat" din surse sigure. Totul devine un mare haos in care barfa are putere asupra adevarurilor. Va distruge fara sa stie persoane, grupuri sau zone de incredere.

Exista o singura metoda de lupta impotriva unui asemenea scenariu : unitatea. Nu degeaba americanii pun atata pret pe deviza : United we stand, divided we fall.

Voi reveni cu alte asemenea analize extrem de simple. In zilele noastre nu sunt folosite metodele sofisticate ci cele brutale, simple si eficace. Va cred ca stiati toate lucrurile de mai sus. Dar nu va cred daca imi spuneti ca nu sunteti ( cel putin partial) intoxicati deja.

Problema arogantei. Noul Principe

La inceput de drum sfaturile prietenilor sunt ascultate cu atentie. Nu sunt consilieri ci prieteni pe care ii tii aproape. Motto-ul pare a fi : mai multe capete sunt mai inteligente decat unul singur.  Brain storming. Cooperare si cooperare.

Din aceste idei apare succesul. Omul urca pe scara sociala. Prietenii ramin si se transforma in consilieri, directori, parteneri de afaceri. Sunt mai multi cei care dau sfaturi dar sunt mai putini cei care sunt cu adevarat ascultati. Sunt cei care au demonstrat deja ca inteleg lumea, situatiile si au capacitatea de a sintetiza complexitatile dand (aproape) mereu solutia corecta. Omul urca vertiginos. Motto-ul pare a fi: calitatea sfaturilor si nu cantitatea acestora. Sinteze de situatii si note informative.

Succesul apare si luminile rampei sa aprind. Precum fluturii de noapte apar lingusitorii si manipulatorii. Sfaturile lor sunt mereu in acord cu liderul. Sfaturile lor sunt in realitate doar gandurile si dorintele lui exprimate si laudate ca geniale. Nu in acelasi spectru sunt si vechii prieteni. Ei par deja disonanti. Critica, arata numai pericole, gasesc manipulari, cer prudenta si se opun. Liderul adevarat ( dar nu despre el vorbim aici) ii asculta. Liderul uzual ii indeparteaza. Negativitatea lor il deranjeaza. Greselile pe care le face din aroganta trebuiesc ascunse nu analizate. Trebuiesc definite ca abilitate. Liderul isi schimba cercul de inteligenta. Succese pe termen scurt si recompense imediate apar , satisfactia pare garantata si pericolele par minore in fata noii puteri a liderului. Vorbe la un cognac si un trabuc.

Luat prizonier de creatorii unei realitati perfecte care nu exista, liderul incepe sa faca greseli. Crede ca si le permite. Pe multe nici macar nu le vede, ii sunt ascunse in atacuri ale invidiosilor. Liderul devine marioneta aroganta a unor manipulatori fara scrupule care ii modifica realitatea in sprijinul propriilor interese. Luam decizii pe baza realitatilor ce ne sunt prezentate. Realitatea este insa greu de prezentat in mod obiectiv ( exista, in general, trei realitati: a mea, a ta si Realitatea). Mai ales cand cei care ti-o prezinta nu doresc asta.

Liderul se prabuseste. Se gaseste singur. Tradat. Uneori chiar denuntat de parazitii succesului care s-au mutat insa pe o noua victima. Realitatea il loveste, dura, clara si uneori penala. Dosare si avocati neputinciosi.

Prea tarziu. Game over.

Update 1: un link interesant Cine este Niccolo Machiavelli

Montaigne. Again

Filosofia nu sta in inventarea unor barbarisme, a unor perdele de fum ori a unui limbaj abscons, ea salasuieste in cuvantul care vindeca, salveaza si te ajuta sa traiesti, deci sa mori - inversul fiind la fel de valabil.

Onfray despre Montaigne

Bancul zilei. Pieces of cakes

Vazand cateva stiri politice din ultimele zile, mi-am adus aminte un banc .

La inmormantarea celui mai bogat om dintr-un oras, un vizitator observa o femeie care intrecea pe toata lumea in bocit. Impresionat se gandeste sa o calmeze facand conversatie:
- Sunteti ruda cu defunctul sa inteleg .....
Femeia se opreste o secunda cat sa spuna :
- Nu
- Atunci eu nu inteleg de ce plangeti....
- Tocmai de asta ...

Tap ispasitor

Folosim expresia cu totii. Etimologic insa...

Expresia provine dintr-un ritual antic prin care pacatele unei comunitati sau ale unui individ erau "transferate" catre un animal ( in speta un tap) care apoi era gonit in desert ( sau sacrificat) scapand astfel comunitatea de pacate. Ce usor...

Probabil prima atestare a unui astfel de ritual se regaseste in textele arhivelor siriene de la Ebla ( sec. 24 i.E.N). Purificarea era facuta inaintea casatoriei regelui. O capra era imbracata festiv si apoi izgonita in desertul lui "Alini". Ritualul avea o intindere mai mare, acoperind intregul Orient Mijlociu.

In Grecia antica "tapul ispasitor" era un handicapat, un cersetor sau un criminal. Acesta era alungat din cetate ca raspuns la o serie de dezastre sau crize. Alte texte mentioneaza insa omorarea acestora. Ambele variante par realiste mai ales ca in traditia iudaica tapul ispasitor era omorat ( aruncat de pe stanci in prapastie) ca sa previna intoarcerea lui in cetate.

Tapul ispasitor apare insa si in Biblie ( Levetic 16). Ritualul din Ziua anuala a ispasirii (Yom Kipur) implica doi tapi : tragerea la sorti alegea care din ei va fi sacrificat ca jertfa pentru pacat si care va prelua toate pacatele asupra sa si va fi alungat.

Acum stii.

Pilda lui Polycrates din Samos

(preluare din Historia.ro )

Lipsa de măsură reprezenta în concepţia vechilor greci o transgresiune a regulilor care guvernează Universul. Cei care o practicau, mai ales atunci când ajungeau să se considere superiori naturii lor umane (ceea ce în greacă purta numele de hybris), erau în cele din urmă destinaţi unui sfârşit dramatic, întrucât legile şi echilibrul universal trebuiau restabilite.

Acţiunile din tragediile greceşti se bazează de obicei pe înfăţişarea unor exemple mitologice de hybris, dar grecii nu s-au mărginit la identificarea hybris-ului doar în mitologie, ci şi în cazurile concrete ale conducătorilor politici ai vremii. Astfel, istorisind în cartea a treia a operei sale viaţa tiranului Polycrates din Samos, Herodot susţine că fericirea excesivă a acestuia, neumbrită de niciun necaz, nu avea cum să se termine decât printr-un sfârşit tragic.

Polycrates din Samos – personaj istoric

Samosul este una dintre cele mai importante insule din Marea Egee, fiind despărţită de Asia Mică printr-o strâmtoare care, în cel mai îngust punct al ei, are o lăţime de doar 2 km. În antichitate, pe malul asiatic se găsea importanta cetate greacă a Miletului, rivalul învederat al Samosului (cel mai important oraş din zilele noastre este Kuşadası).  Relieful insulei cu o suprafaţă de 477 km² este compus dintr-un lanţ muntos şi deluros care se întinde de la est la vest, în partea de nord. Jumătatea sudică este ocupată de o câmpie mănoasă, care producea cantităţi impresionante de cereale, vin şi ulei de măsline. De asemenea, Samos beneficia de cariere de piatră şi păşuni favorabile creşterii oilor şi caprelor, dar şi de un excelent port natural în extremitatea sa estică, în jurul căruia de altfel s-a şi dezvoltat cetatea samienilor.

Numeroasele avantaje naturale au făcut ca încă de la începuturile consemnate ale istoriei, Samosul să fie una dintre cele mai importante cetăţi greceşti: populaţia totală era de aproximativ 50.000 de persoane, iar comercianţii samieni străbăteau Mediterana în lung şi în lat, ajungând chiar până în legendarul regat bogat în metale al Tartessosului din Hispania (în apropiere de actualul Cádiz, pe coasta atlantică).

Odată cu ascensiunea la putere a lui Polycrates, fiul lui Aiaces, survenită în jurul anului 535 î.e.n., Samosul a devenit de asemenea şi cel mai însemnat stat grec din Marea Egee, din punct de vedere politico-militar. Polycrates provenea cel mai probabil dintr-o importantă familie aristocratică samiană, unii istorici emiţând ipoteza că şi bunicul său ar fi deţinut tirania anterior. Cu toate acestea, Polycrates a fost nevoit să îşi impună prin forţă autoritatea discreţionară asupra cetăţii, sprijinându-se la început pe fraţii săi, Pantagnotus şi Syloson, pe care i-a îndepărtat însă rapid de la putere. Încheind o alianţă şi o relaţie personală de prietenie cu Amasis, faraonul Egiptului, Polycrates a obţinut resursele necesare pentru construirea unei puternice flote de 100 de corăbii şi angajarea a numeroşi mercenari.

Cu ajutorul acestora, Polycrates a obţinut controlul mării, prădând navele ce treceau prin Marea Egee, indiferent de provenienţa lor, precum şi insulele şi coastele din apropierea Samosului, sporindu-şi astfel avuţia. Puterea nou obţinută şi comportamentul său violent l-au adus pe Polycrates în conflict cu două dintre cele mai importante cetăţi greceşti ale vreme, Miletul şi Mytilene, pe care însă le-a învins în luptă, luând numeroşi prizonieri.

Mai mult, Polycrates s-a confruntat şi cu spartanii, chemaţi în ajutor de unii exilaţi samieni, opozanţi ai tiranului. După 40 de zile de asediu, spartanii au fost nevoiţi să se retragă, Polycrates sporindu-şi astfel prestigiul ca urmare a rezistenţei reuşite în faţa celor mai pricepuţi războinici din Elada.

Abilitatea lui Polycrates ca om de stat este demonstrată şi de iscusinţa cu care a manevrat diplomatic între marile puteri asiatice din acea vreme. Astfel, deşi şi-a construit puterea pe baza alianţei cu Egiptul, în 525 î.e.n., atunci când a izbucnit conflictul dintre perşi şi egipteni, Polycrates a trecut de partea celor dintâi, care au obţinut de altfel şi victoria, ocupând ţara faraonilor. Beneficiind şi de recunoştinţa Marelui Rege, puterea lui Polycrates părea a fi fără margini.

Ea s-a manifestat şi în plan intern, cel mai probabil în timpul lui Polycrates fiind construite sau extinse lucrări de mari dimensiuni şi extrem de dificil de realizat, precum amenajarea şi întărirea suplimentară a portului, săparea prin munte a unui apeduct de 1 km lungime (care a necesitat înlăturarea a nu mai puţin de 7000 m³ de rocă), întărirea incintei fortificate, care apăra o suprafaţă de cca. 103 ha. De asemenea, în aceeaşi perioadă, principalul templu din insulă, dedicat zeiţei Hera şi faimos în întreaga lume greacă, primeşte dedicaţii consistente, inclusiv din partea faraonului egiptean, iar la Samos sunt atraşi de bogăţia tiranului cei mai pricepuţi dintre greci în diverse meşteşuguri, precum poetul Anacreon din Teos, medicul Democedes din Crotona şi arhitectul Eupalinos.

Polycrates ajunsese să năzuiască la stăpânirea asupra întregii Mări Egee, dar, în jurul anului 522 î.e.n., este ucis mişeleşte de satrapul persan al Lydiei, Oroites (guvernatorul provinciei persane ce ocupa cea mai mare parte a vestului Asiei Mici). La scurtă vreme, perşii îşi impun dominaţia asupra Samosului, obligându-i pe samieni să plătească tribut şi să îl accepte ca tiran pe fratele mai mic al lui Polycrates, Syloson.

Polycrates din Samos – exponent al lipsei de măsură

Ascensiunea rapidă a lui Polycrates a atras uimirea contemporanilor săi: practic, Polycrates nu suferise nicio înfrângere, iar avuţia şi puterea sa militară sporeau fără încetare. Într-atât de surprinzător era succesul continuu al tiranului, încât în jurul acestuia s-a ţesut chiar o legendă care ilustrează fericirea fără limite a acestuia. Astfel, prietenul şi aliatul lui Polycrates, faraonul Amasis, i-ar fi trimis o epistolă în care îl sfătuia să renunţe la un lucru de mare preţ, astfel încât să compenseze nenorocul pe care l-ar putea aduce o prea mare fericire.

Convins de înţelepciunea egipteanului, Polycratea ar fi aruncat în mare un inel de aur cu smarald, lucrat cu deosebit meşteşug. Nu peste mult timp însă, un pescar s-a înfăţişat la locuinţa tiranului, dorind să îi dăruiască un peşte deosebit pe care îl prinsese. Tiranul a acceptat cu plăcere darul şi l-a dat bucătarilor spre a-l găti. Nu mică a fost mirarea tuturor atunci când în măruntaiele peştelui bucătarii au descoperit inelul cu smarald. Auzind de această întâmplare, Amasis ar fi rupt prietenia cu Polycrates, argumentând că la un moment dat un om cu un asemenea noroc va cunoaşte şi o întoarcere teribilă a sorţii.

Într-adevăr, nu cu mult după această întâmplare, satrapul persan al Lydiei, Oroites, şi cel al Phrygiei Hellespontice, Mitrobates, aşteptau să intre în audienţă la Marele Rege. Mitrobates a început să îl atace pe Oroites, afirmând despre acesta că nu este în stare de o faptă memorabilă precum anihilarea celebrului Polycrates, care, prin puterea sa, sfida însăşi autoritatea lui Oroites. Din acest moment, Oroites şi-a pus în gând să îl ucidă pe Polycrates.

În acest scop, a pus la cale un şiretlic: i-a scris lui Polycrates că doreşte să încheie o alianţă, fiind dispus ca pentru aceasta să îi plătească tiranului banii necesari pentru sporirea flotei, aşa cum altădată o făcuse probabil Amasis. Orbit de posibilitatea de a obţine o flotă cu care să controleze întreaga Grecie şi convins că nu i se poate întâmpla nimic rău, în virtutea norocului său fără limite, Polycrates a acceptat. Destinul lui Polycrates a fost astfel pecetluit, în pofida tuturor precauţiilor şi semnelor prevestitoare.

Degeaba şi-a trimis tiranul secretarul mai înainte pentru a se asigura de bunăcredinţa lui Oroites: satrapul l-a înşelat, umplând opt cufere cu pietre peste care a adăugat un strat superficial de aur. Degeaba l-au sfătuit sfetnicii şi prietenii să nu se ducă la curtea satrapului, degeaba chiar fiica lui l-a implorat să renunţe, în urma unui vis în care tatăl ei i se înfăţişase ca ridicat deasupra tuturor, îmbăiat de Zeus şi uns cu miresme de Helios: Polycrates nu a ascultat de niciun sfat şi de nicio rugăminte, ducându-se cu o mare parte a alaiului său în Lydia.

Când Oroites l-a văzut pe Polycrates în puterea sa, l-a supus la cazne şi în cele din urmă la crucificat, astfel încât viziunea fiicei sale s-a împlinit, tiranul fiind aşezat deasupra tuturor, scăldat de ploaia lui Zeus şi învăluit de razele lui Helios. O parte din membrii suitei sale au fost eliberaţi, dar cei mai mulţi au fost vânduţi ca sclavi. Fericirea fără limite a lui Polycrates s-a încheiat, potrivit predicţiilor lui Amasis, de o manieră extrem de tragică.

Concluzie

Evident că sfârşitul lui Polycrates poate fi interpretat şi altfel: puterea tiranului din Samos crescuse într-atât de mult încât probabil perşii îl considerau o ameninţare la adresa stăpânirii lor asupra cetăţilor greceşti din Asia Mică. De asemenea, este posibil ca Polycrates să îl fi ofensat pe Oroites, astfel încât intereselor politice să li se fi alăturat şi o duşmănie personală. În aceste condiţii, se pare că situaţia lui Polycrates era mai dificilă decât lasă să se întrevadă sursele antice.

Nu este însă mai puţin adevărat că, deşi unele detalii ale poveştii tragice par a fi inventate (pierderea şi recuperarea inelului cu smarald), destinul lui Polycrates i-a marcat puternic pe vechii greci, întărindu-le acestora convingerea că lipsa de măsură, chiar şi în ceea ce priveşte obţinerea de succese, atrage ineluctabil în cele din urmă o retribuţie negativă. Cu cât mai mare este norocul iniţial, cu atât mai mare este şi probabilitatea ca, într-un târziu, să se producă un dezastru. Concluzia este cu mult mai profundă decât o simplă observaţie deterministă: succesul continuu atrage după sine înfumurarea şi neînfrânarea sau măcar invidia celorlalţi sau pe ambele în acelaşi timp. În aceste condiţii, producerea unei catastrofe nu are cum să întârzie prea mult. Necazurile au rolul lor în viaţă, întărind astfel modestia şi precauţia oamenilor şi ferindu-i de invidia distrugătoare a semenilor lor.

Bucuraţi-vă deci şi de succese, dar şi de necazuri, ambele sunt necesare pentru a duce o viaţă virtuoasă şi echilibrată!

Bibliografie selectivă

Fragmentele în care Herodot istoriseşte povestea lui Polycrates din Samos sunt: 3.39-60, 3.120-125, 3.142-149.

Berve, Helmut, „Die Tyrannis bei den Griechen”, 2 vols., München, 1967.

Greaves, Allan, „The Land of Ionia: Society and Economy in the Archaic Period.”   Chichester/Malden, MA, 2010.

Monstru

Cine n-are norocul sa fie un monstru, intr-un domeniu oarecare, inclusiv in sfintenie, trezeste dispretul si invidia.

Cioran.  

Lectia de latina. Non multa sed multum

Non multa sed multum.

Traducerea ar fi "nu multe ci mult ". Mai exact "nu mult si prost ci putin si bine".
Sau calitate nu cantitate.

Acum stii...

Bancul Zilei. Experiment

Se duce un cercetator britanic intr-un bar si se aseaza la masa.
− Barman, 10 whisky!
Le bea pe toate.
− Barman, 9 whisky te rog!
Le da pe gat si pe astea.
− Barman, mai adu inca 8 whisky!
Le consuma si pe astea si tot asa cu 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 whisky-uri.
Dupa ce le termina pe toate, cercetatorul ii zice barmanului:
− Sa stii ca in urma acestui experiment am facut o constatare foarte interesanta.
− Pai care este aceasta constatare?
− Uite, nu stiu cum se face, dar am observat ca cu cat beau mai putin, cu atat ma imbat mai tare.

O opinie catolica

Interesanta descrierea inchizitorilor Institoris si Sprenger ( " Malleus maleficarum") :
"Femeia este un rau al naturii, spoit in culori frumoase." 

Ma intreb daca s-au razgandit. Caci de cerut scuze, nu au facut-o niciodata. Biserica catolica ( nu este cacofonie) .

O greseala comuna. Ateism.

Explicarea lumii fara metafizica sau religie, prin ea insasi, prin evolutionism de exemplu, este catalogata rapid ca fiind o gandire ateista. Nimic mai gresit caci o gandire, un sistem de explicare a lumii care nu face referire la Dumnezeu nu ii neaga implicit existenta.
Greseala comuna care amesteca atesimul ( care neaga explicit existenta unui Dumnezeu) cu agnosticimul ( care afirma doar ca omul nu poate ajunge la concluzia existentei sau inexistentei unui/unor Dumnezeu/zei ).

Vicii de logica ?

Ciudatenii (sau ipocrizii ) religioase. Inca in vigoare.

Evreii nu au voie sa munceasca in ziua de sabat. Clar. Ceea ce este insa permis este sa platesti pe cineva sa munceasca in locul tau. Neprihanit.

Dalai Lama spune ca este OK sa apelezi la serviciile unei prostituate daca nu esti tu cel care o plateste. Neprihanit.

Musulmanii siiti ofera posibilitatea unei casatorii de foarte scurta durata. Iti iei o sotie timp de ora sau doua (desigur cu tot ceremonialul versiunea ft scurta) si dupa ce ai "consumat casatoria" divortezi. Neprihanit.

Despre indulgentele catolicilor nu vreau sa mai vorbesc....

Desigur nu confund religia cu practicile religioase.

Helvetius vs Kant

"Devenim stupizi de indata ce incetam sa mai fim pasionati" -Helvetius ( Despre spirit)

" [...] pasiunile sunt o cangrena pentru ratiunea pura practica" -Kant (Antropologie)

Kant, platonician pina la capat vs un mai in varsta Helvetius ( Kant este mai tanar cu 9 ani decat el) promotor al linistii si placerii vietii, un hedonist pierdut in ceturile timpului.

Trei maimute filosofice

Sa nu vezi nimic, sa nu spui nimic, sa nu auzi nimic.
Mai exact insa sa vezi dar sa nu spui ce ai vazut, sa auzi dar sa nu destainui ce ai auzit. Sa vezi josnicia din jurul tau, rautatea oamenilor, ipocrizia lor dar sa nu le spui si altora ce ai vazut sau auzit.

Patinoarul....

"[...] Daca exista o morala, ea spune, practic, ca poti sa te plimbi de-a lungul patinoarului dupa bunul plac, trebuie doar sa ai grija sa nu lovesti pe nimeni."

Robert Rowland Smith - Mic dejun cu Socrate