Totalitarismul libertarian

Interviu acordat publicației belgiene L’Echo:
O putere fără chip exercită un control total asupra oamenilor

    Afirmați că George Orwell este un uriaș gânditor politic. A descris toate dictaturile secolului XX și a anticipat epoca noastră. Care sunt semnele de totalitarism ale zilelor noastre? Nu este puțin exagerat? Am intrat cu adevărat într-o nouă formă de dictatură?

Nu, nu este exagerat, deoarece eu nu spun că ne-am întors la nazism sau la stalinism. Ce mă interesează, nu este cum funcționa totalitarismul odinioară, ci cum funcționează el în vremea internetului, a digitalizării și a telefoanelor mobile. Acest totalitarism contemporan nu poartă cască sau cizme. În schimb, trăim într-o societate a controlului: faptul că putem fi ascultați în permanență, faptul că se strâng date despre noi etc. Această societate a controlului se află într-un punct de criză nemaiatins până acum.

    Așadar, noile tehnologii nu ne aduc nici un avantaj?

Ne aflăm într-un fel de servitute voluntară față de noile tehnologii. Însă uneori situația este foarte perversă. De exemplu, pentru asigurarea confidențialității, ți se cere să accepți anumite lucruri… Însă, acceptându-le, dai unele informații către GAFA (inițialele celor patru coloși a internetului Google – Amazon – Facebook – Apple n.r.). Poți accepta dispozitivul de control, dar îl poți și refuza. Însă dacă îl refuzi, nu te mai poți deplasa cu avionul, trenul etc.

    Orwell a anticipat asta?

Orwell își exprimă gândirea cu ajutorul unui roman. Folosește ficțiunea. Dar SF-ul său nu mai este ficțiune; a devenit ștință. Acel tele-ecran care ne supraveghează în permanență există astăzi în realitate. Orwell a inventat lucruri legate de controlul și invizibilitatea puterilor. Exact asta deosebește vechiul totalitarism de cel de astăzi. Înainte, puterea avea un chip identificabil. Dar, astăzi, cine decide? Unde sunt oamenii care fac posibile aceste lucruri? Eu sunt convins că tipii de pe Coasta de Vest americană au un proiect de dominare a lumii și un proiect transhumanist.

    Responsabil de această situație este capitalismul scăpat de sub control?

Capitalismul nu va dispărea; el este consubstanțial cu omul. Astăzi, nu mai există nici un inamic în fața lui. După căderea blocului sovietic, capitalismul a crezut că poate triumfa. Unii, precum Fukuyama, au afirmat chiar că este sfârșitul istoriei, victoria totală a liberalismului. Totuși, lumea nu este făcută doar din capitaliști și comuniști. Există și puteri spirituale, ca Islamul. Am văzut la 11 septembrie 2001.
„Populicizii” și moartea democrației reprezentative

    Credeți că democrația reprezentativă a murit?

Da. Nu mai există nici o legătură între popoare și reprezentanții lor. În adunări și parlamente există o supra-reprezentare a profesiilor liberale: avocați, profesori etc. Puțini sunt ciobani, șoferi de taxi sau studenți. Ceea ce înseamnă că există o parte a societății care pur și simplu nu este reprezentată. În plus, pentru a spera să fii ales, trebuie să ai bani, să te conformezi cerințelor unui aparat, să treci prin sita unui partid. Democrația reprezentativă este de domeniul trecutului. Referendumul pe tema Tratatului de la Maastricht („Imperiul mastrichtian” este subtitlul cărții „Teoria dictaturii” a lui Onfray – n.r.) a fost o perfectă întruchipare a limitei sale: aleșii acționează împotriva poporului.

    Cum definiți populismul față de care există atâta teamă astăzi, dumneavoastă, care aveți încredere în popor pentru renașterea democrației?

Nu am nici o problemă să mă definesc ca populist. Totuși, eu fac diferența între populiști și „populicizi”. Aici rezidă problema; și nu, cum ne fac să credem, între populiști și democrați. Macron, Chirac și Mitterand sunt niște „populicizi”. Acești oameni nu vor să guverneze pentru popor. Referendumul pentru inițiativa cetățenească (Aceasta este principala revendicare a mișcării Vestelor Galbene. Ea propune instaurarea unui fel de democrație directă, prin care, un anumit număr de cetățeni poate convoca un referendum, fără a fi necesar acordul parlamentului sau președintelui. Referendumul ar avea puterea de a revoca o lege aprobată de Parlament sau un tratat, de a modifica constituția sau a revoca un demnitar ales – n.r.) este o idee foarte interesantă. Ideea de a exista niște aleși revocabili este un lucru bun.

Evident, în contextul actual, cretinizarea progresivă a poporului reprezintă o adevărată problemă. Și aici am să vă surprind prin raport cu ceea ce am spus mai înainte: marele avantaj al internetului este că poporul poate să meargă să caute informații alternative. Faptul ca un text de lege să fie conceput și criticat de popor reprezintă o idee splendidă.


    Ce credeți despre mișcările de nesupunere civică pe care le vedem apărând?

Când Thoreau vorbea de nesupunere civică, el se referea la războiul împotriva Mexicului. Când Martin Luther King și-a însușit acest concept, a făcut-o pentru a lupta împotriva rasismului. La fel și Gandhi, când a dorit independența Indiei. Astăzi, toată lumea consideră că nesupunere civică trebuie să funcționeze permanent. Întrebarea ce se ridică în legătură cu toate aceste mișcări este următoarea: care este marea cauză ce trebuie apărată? Suntem nevoiți să constatăm că adesea este vorba despre o cauză personală. De exemplu, un profesor va ajunge să refuze să dea o dictare elevilor sau să organizeze un examen pentru că nu este de acord cu o lege a ministrului educației… A refuza să dai o dictare nu te va transforma într-un Jean Moulin (unul dintre liderii Rezistenței Franceze – n.r.). Am o părere excepțională despre Rezistență. Nesupunerea civică trebuie să rămână rezervată marilor cauze comune.

    Cum ar fi urgența climatică?

Nu, marea cauză comună ar fi victoria Vestelor Galbene. Urgența climatică este o mască în spatele căreia se ascund interese comerciale. De pildă, mașinile electrice, care ne sunt prezentate ca fiind ecologiste, în realitate nu sunt. Se dorește să ni se vândă un capitalism verde, așa-zis „eco-responsabil”. Astăzi, când doresc să ne facă să cumpărăm un produs, ne spun că este „bio”. Ecologia adevărată, pe care mi-o doresc, este confiscată de această ecologie urbană aflat în mâinile companiilor de publicitate. Este folosită încălzirea globală, care nu poate fi negată, respingându-i-se cauzele științifice veritabile.

    Greta Thunberg, despre care ați scris un text foarte polemic, este în concepția dumneavoastră o întruchipare a acestui capitalism verde?

Această fată se află în mâinile capitalismului verde, care folosește ecologia ca pe un bun argument de vânzări. La vârsta ei, oricât de inteligentă ar fi, nu îmi pot imagina că poate dispune de argumentele necesare care să îi permită să stăpânească ansamblul mizelor științifice aflate în spatele chestiunii ecologice.
Popoarele s-au săturat

    Cum percepeți diferitele mișcări sociale de pe tot cuprinsul planetei? Există ceva care, mai presus de toate diferențele, să le unească?

Astăzi, nu mai este posibil să scoți armata în stradă, pentru că toată lumea îți sare în cap grație – și în acest caz – a circulației informațiilor. Totuși, mă tem că toate aceste mișcări nu sunt decât o mare convulsie democratică. Pleacă un dictator și un altul îi ia locul… Și credem că s-a schimbat ceva. Or, dându-i papucii lui Macron și punând-o în locul lui pe Muriel Penicaud (actualul ministru al Muncii, a fost membră în conducerea unor mari corporații precum Dassault, Danone, Business France, Orange etc.) nu înseamnă o mare revoluție democratică.

Toate aceste mișcări sunt semnul că popoarele s-au săturat. Nu mai suportă să vadă că există niște averi nesimțite și că există niște tipi care fac războaie cu scopul unic de a se îmbogăți. Ca Trump, care, cu un incredibil cinism, declară, după ce l-a ucis pe Baghdadi, că a făcut-o pentru a asigura securitatea petrolului…

Astăzi, grație rețelelor sociale, oamenii pot ieși în stradă foarte rapid. Această ridicare a popoarelor mă bucură și, în același timp, mă tem să nu fie confiscată de demagogi, care așteaptă mereu la cotitură. Vestele Galbene au fost confiscate de Mélenchon (președintele formațiunii de stânga anarhiste „Franța Nesupusă” – n.r.), prin violența celor care distrug și a „Black Blocs” (anarhiști de stânga, numele lor vine de la trenigurile negre cu care se îmbracă n.r.) etc.

Într-un fel, este o lecție a istoriei: popoarele suferă dintotdeauna de pe urma acestor confiscări.


    Nu ezitați să fiți polemic în mod intenționat. Acesta este rolul filosofului? Intelectualul contemporan trebuie neapărat să fie o persoană angajată în problemelor societății?

Da, este nevoie de cuvântul intelectualilor într-o societate în care oricine se pretinde intelectual. În zilele noastre, toți ne dau sfaturi și ne spune cum trebuie să funcționeze lumea. Nu înțeleg de ce trebuie să vă mirați că și eu mă pronunț pe marginea a numeroase subiecte. De ce aș fi mai puțin legitim decât un fotbalist?

    Scrieți: „Limba este atacată”. Ce înțelegeți prin asta?

Tatăl meu a învățat în sistemul educațional de stat. Știa să scrie fără greșeală. Nu făcea erori de logică. Învățase câțiva mari clasici ai literaturii. Distrugerea școlii a dus la distrugerea inteligenței. Acum, se pune mai puțin problema ca sistemul de învățământ să creeze un cetățean care gândește și mai mult să producă un consumator care să plătească. Se învață din ce în ce mai puține lucruri. Unii ne spun că nu mai este nevoie de dictări, de gramatică etc. Or, creierul este un mușchi: dacă nu îl întreții, intră în degenerescență…

    La sfârșitul lucrării dumneavoastră, afirmați: „Nu sunt sigur că vreau să fiu progresist”. În ce măsură considerați că progresismul întruchipează o formă de nihilism?

Mă opun progresismului așa cum ne este el prezentat astăzi. Progresul nu este un bine în sine. Poate exista un progres al răului, un progres al morții. A-i spune unei femei sărace că i se va închiria uterul pentru a face un copil nu reprezintă, cred eu, un progres. În acest sens, nu sunt un progresist. Nu intru în jocul care constă în a-i opune sistematic pe populiștii răi cu progresiștii drăguți.

    Socialistul libertarian și anarhistul care sunteți poate fi așadar și conservator?

Bineînțeles. Pensionarea la 60 de ani este ceva foarte bun. Trebuie păstrată. De unde vine ideea asta bizară că, dacă trăiești mai mult, trebuie neapărat să muncești mai mult? Dimpotrivă, trebuie redusă greutatea muncii, și este foarte bine că muncitorii ies mai devreme la pensie.

Să faci copii acasă sub plapumă este un lucru care a funcționat timp de secole. De ce să vrei să schimbi neapărat ceva? Trebuie conservat ceea ce a funcționat.

Schimbarea cu orice preț nu are nici un sens. Dacă mi se arată dovada că este mai bine, o pot accepta, dar dacă nu…

Astăzi, civilizația noastră înaintează bâjbâind ca un orbete.

Sfârsitul istoriei

“[…] După ce o cultură sufletească si-a ajuns ultimile culmi de înflorire – ea se transformă, cu fatalitatea proprie vieții, in civilizație materială. Civilizația e sfârșitul fatal al oricărei culturi. […]” 

Lucian Blaga – Fenomenul Originar, ediția 1925
 pagina 80 ( Capitolul Spengler)

Coada de topor

Prea des, atât în discursul public oral ( în general televizat căci prostia nu se poate manifesta plenar "decât pe sticlă") cât și în diferite postări publice, remarc folosirea inadecvată a expresiei "coadă de topor".
Departe de înțelesul originar este omul neinstruit, semidoctul sau omul violent. Sensul este al "trădătorului". Al lemnului ajuns "coadă de topor" care distruge astfel pădurea.

Si mai interesant este însă sensul fabulei lui Esop care este un pic mai adâncă și diferită.
Aici vina nu aparține "cozii de topor", frasinul, ci conducătorilor pădurii, măreții arbori seculari, care, la rugămintea pădurarului, au vândut pe unul de-al lor acestuia. Evident că primele victime ale toporului devin însăși fals-înțelepții arbori care nu au păstrat familia unită și l-au vândut pe unul de al lor. 

Se aude acolo sus ? 

 

Data viitoare, înainte de a folosi expresia, citește-l pe Esop sau fabula rescrisă de Grigore Alexandrescu.

 

Toporul și pădurea

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar ca vorbea odată lemne și dobitoace
Nu rămâne-ndoiala; pentru ca de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.

Si caii lui Ahil, care proorocea,
Negreșit ca au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întâmplarea ce știu și voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc
Si care îmi zicea
Ca și el o știa
De la strămoșii lui,
Care strămoși ai lui ziceau si ei c-o știu
De la un alt strămoș, ce nu mai este viu
Si pe-ai cărui strămoși, zău, nu pot sa vi-i spui.

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasa,
Un țăran se dusese sa-si ia lemne de casa.
Trebuie sa știți, însa, si pot sa dau dovada,
Ca pe vremea aceea toporul n-avea coada.

Astfel se încep toate: vremea desavârsaste
Orice inventa omul si orice duhul naste.
Asa țăranul nostru numai cu fieru-n mâna
Începu sa sluțească pădurea cea bătrână.

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
“Trista veste, prieteni, sa ne gătim de moarte,
Începură sa zică, toporul e aproape!
În fundul unei sobe țăranu-o sa ne-ngroape!”

- “E vreunul de-ai noștri cu ei sa le ajute?”
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Si care era singur ceva mai la o parte.
“Nu.” - “Asa fiți în pace: asta data-avem parte;
Toporul si țăranul alt n-o sa izbutească,
Decât sa ostenească.”

Stejaru-avu dreptate:
Dupa multa silința, cercari îndelungate,
Dând în dreapta si-n stânga, cu putina sporire,
Taranul se întoarse fără de izbutire.

Dar când avu toporul o coada de lemn tare,
Puteți judeca singuri ce trista întâmplare.
Istoria aceasta, de-o fi adevărată,
Îmi pare ca arata
Ca în fiece țară
Cele mai multe rele nu vin de pe afara,
Nu le aduc străinii, ci ni le face toate
Un pământean de-ai noștri, o ruda sau un frate.
 

 

Opinia ta. Opinia publică

[...]Dar principala însușire a înțeleptului, considera Arkesilaos, în acord cu Zenon, consta în a se păzi să nu fie prins în capcană, în a băga de seamă să nu cadă în eroare. [...]

Cicero, Primele academice, II, 66

[...] In schimb, eroarea, nesocotința, ignoranța, opinia și presupunerea, într-un cuvânt toate cele străine de asentimentul ferm și constant, <Zenon> le socotea incompatibile cu virtutea și înțelepciunea. [...]

Cicero, Academicele posterioare, I, 42

Într-o lumea a înțelepciunii, talk-show-urile ar dispărea. Probabil majoritatea televiziunilor de știri ar dispărea. Multe vorbe, multe opinii, puțină minte, puțină ascultare.
Cuvânt definitoriu al contemporaneității: trăncănitul.

Anti-toleranță

  Vocile contemporanilor tind să ridice la nivel de virtute toleranța. Nu pot să fiu de acord căci eu văd toleranța asa cum este ea: o slăbire a spiritului , o slăbiciune a persoanei, o inexistența a opiniei, o moarte a individualității. Toleranța în numele căreia vedem distruse spiritele unor națiuni, obiceiuri milenare garante ale individualității unui popor, bunele moravuri prăbușite într-o complacere cu ceea ce este nenatural.
  Toleranța este expresia inexistenței unei personalități. Când nu ai o opinie este bine să fi de acord cu toată lumea. "Trăiește și lasă să trăiască" este o minciună care , pană acum, în istorie, s-a soldat cu băi de sânge.
  Toleranța lipsită de judecată, lipsită de îndreptare, lipsită de îmbunătățire,  este abandon. Pot "trece cu vederea", "tolera", o perioadă scurtă de timp pană când acel morav, obicei, modă, se îndreaptă sau o voi îndrepta-o eu. Marc Aureliu dădea sentința : "Drept sau indreptat".
  Intoleranța inteleaptă manifestată de-a lungul istoriei civilizației europene a fost creatoarea geniului european civilizator. Căci, oricând de tolerant as vrea sa fiu cu alte rase, omenirea este creația Civilizației Europene. Poate din aceasta cauza nu o pot ințelege sau urma.
  Înțelepciunea europeană, sofisticată, angoasantă și depresivă a creat Înțelepciunea care a desăvârșit lumea. Ceea ce avem însă acum în fața noastră, moda toleranței, ce a putut ea produce ? Nimic.
  Si Cicero știa asta căci, în "Pentru Murena" ( cap. 61) scrie:  " Înțeleptul nu face nimănui nici o favoare, el nu iartă niciodată greșeala cuiva; căci milos este numai cel prost și slab; un bărbat adevărat nu se lasă nici înduplecat, nici îmblânzit..".
  Iar Lactanius susține aceeași intoleranță atât în "Instituțiile divine ( III, 23) - "Zenon pune mila printre vicii și boli" dar și în "Epitoma pentru Pentadius" - " Zenon, magistrul stoicilor, care laudă virtutea, mila a condamnat-o ca pe o boală a sufletului."

  Aici însă a se înțelege ca ambii vorbeau despre Înțelept, despre omul creator, omul politic și aspirantul la o înțelepciune înaltă, divină. Despre "bărbat". Niciunul nu a condamnat ajutorul, "mila", compasiunea sau întrajutorarea. Nici una dintre opinii nu are extrema imbecilului care "știe", decide, condamnă sau emite "adevăruri"/ judecăți de valoare. Intoleranța senina este apanajul Înțelepciunii care a aruncat și avertizarea: nu judeca dacă nu vrei sa fii judecat. Care se ințelege insă asa:  judecă dacă îți asumi ca și tu să fii judecat în același fel( să arunce piatra doar cel fără de păcat). Judecata pe care toți înțelepții și-au asumat-o și au respectat-o ( a se vedea judecata lui Socrate) chiar cu prețul vietii.

 Condamnantă este aceasta diluarea a puterii, a forței unui individ care a decis să urmeze calea toleranței.

 Tristă modernitate scăldându-se într-o apă călduță în care nu simte cum forțele ii scad și urmează înecul.

Istorioara Talmudica

[...] Suntem invatati ca un cuptor facut din tiglele legate intre ele cu nisip nu este supus regulilor purului si impurului. Aceasta este parerea lui Rabi Eliezer, numai ca ceilalti intelepti gandeau contrariul. Rabi Eliezer a respins cu toate mijloacele posibile argumentele celorlalti rabini, dar ei nu au admis nici unul.
"Daca este scris ca hotararea mea sa aiba castig de cauza, fie ca acest roscov sa o dovedeasca", spune Rabi Eliezer. De indata, roscovul, smuls din pamant, s-a deplasat cu o suta de stanjeni.
"Un roscov nu dovedeste nimic", au spus ceilalti rabini.
"Fie ca acest izvor sa dovedeasca dreptatea mea", a spus Rabi Eliezer. Si de indata apa a inceput sa curga de la vale la deal.
"Un curs de apa nu dovedeste nimic",au spus ceilalti rabini.
"Atunci o vor dovedi zidurile acestei case de invatatura!". Zidurile au inceput sa se incline si erau pe punctul de a se prabusi cand Rabi Iosua a strigat la ele:
"Daca discipolii Inteleptilor se cearta, ce va priveste pe voi?"
Zidurile nu s-au prabusit, din respect pentru Rabi Iosua, dar nici nu s-au indreptat la loc, din respect pentru Rabi Eliezer. Si asa au ramas pina in ziua de azi. Atunci Rabi Eliezer le-a spus celorlalti Intelepti:
"Daca e scris ca judecata mea sa aiba castig de cauza, atunci cerurile vor hotara!". De indata a rasunat o voce din cer care a spus:
"Ce va venit sa-l contestati pe Rabi Eliezer? Judecata lui domneste peste toate!" La aceste cuvinte, Rabi Iosua s-a ridicat in picioare si a strigat:
"Ea nu este in cer !"
[Deuteronomul, capitolul 30,12]
Ce a vrut sa spuna cu asta ? "Ca Tora ne-a fost data pe muntele Sinai, explica Rabi Ieremie, si nu avem de ce sa tinem seama de o voce din ceruri!".
Dupa aceasta sedinta agitata a Academiei Talmudice, Rabi Natan s-a intalnit cu profetul Elie si l-a intrebat ce facea Dumnezeu in momentul in care se purta aceasta discutie. Raspunsul a fost:
" Dumnezeu zambea si zicea: copiii mei m-au invins si m-au facut vesnic...."
Ce conteaza in aceasta poveste nu sunt purul si impurul, ci statutul adevarului. Poti sa-l simpatizezi pe Rabi Eliezer, dar el se insala cand se bate pentru Adevar. Democratia, de exemplu, sau libertatea fiecaruia de a alege, acceptarea anumitor reguli si validarea provizorie a voturilor....
 

"Cea mai frumoasa istorie a lui Dumnezeu". Jean Bottero-asiriologul si Marc-Alain Quaknin-rabinul cu Joseph Moingt- iezuitul 

[ Ma gandeam la implicatiile acelui Fiat lux pereat mundi din perspectiva noastra, a crestinilor]

Concentrare

Un tânăr merge la preotul paroh și îi spune:
- Părinte, eu nu mai vin niciodată la biserică.
Preotul îl întrebă:
- Ah. Poți să-mi spui care este motivul?
Tânărul îi răspunde:
- Dumnezeule! Aici văd o femeie care bârfește despre altă femeie; domnul din față nu citește bine; cei din cor se ceartă încontinuu; în timpul Liturghiei oamenii butonează telefonul mobil; fără să mai aduc în discuție și comportamentul egoist al persoanelor după ce pleacă de la biserica...
Preotul îi spune:
- Ai dreptate. Dar înainte de a părăsi definitiv Biserica, aș vrea să-mi faci o favoare. Ia, te rog, acest pahar plin cu apă și înconjoară de trei ori biserica, fără să verși nicio picătură de apă din pahar. După poți pleca.
„Doar atât?” - s-a întrebat tânărul.
A făcut cele trei ture, așa cum i-a cerut preotul. După ce a terminat, i-a spus:
- Părinte, am făcut.
Preotul l-a întrebat:
- În timp ce înconjurai biserica cu paharul în mână, ai observat vreo persoană care o bârfea pe alta?
Și tânărul:
- Nu.
- Ai văzut persoane care butonau telefonul?
Tânărul:
- Nu.
- Știi de ce? Erai concentrat asupra paharului pentru a nu vărsa apa. Și vezi... în viața noastră e la fel. Când inimile noastre se concentrează pe Isus Cristos, nu mai avem timp să ne uităm la greșelile oamenilor. Cei care părăsesc Biserica din cauza creștinilor ipocriți, cu siguranță că niciodată nu au intrat în ea pentru Isus.

Vorbe din popor III

"În grădină
Toate păsările dorm,
Numai una n-are somn,
Cată să se facă om."

"Când era badea pe-aici,
Erau zilele mai mici.
Dar badea s-o depărtat,
Zilele s-o-ndelungat."

"Cine are dor pe lume
Ştie luna când apune;
Cine are dor sub soare,
Ştie luna când răsare."

-Antologie de poezie populara - întocmită de Lucian Blaga

Gânduri sublime ale unui popor aflat la apus de la răsăritul istoriei.
A nu simții sfâșierea poeziei populare este un semn al morții interioare a identității personale.

In somn...

"[...] Iar pentru Zenon somnul nu este altceva decat o diminuare a sufletului, un fel de cadere si naruire."
Cicero, Despre divinatie, II, 119

"[...] A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea.
Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,
Săgeți și praștii ale-ursitei rele
Sau apucând o armă tu să curmi al
Restriștilor noian ? Să mori, să dormi...
Nimic mai mult. Și printr-un somn să știi
Că pui sfârșit durerii sufletești
Și-atâtor mii de alte suferințe
Ce sunt a cărnii parte.E - o -ncheiere
Chiar foarte de dorit. Să mori, să dormi.
Să dormi, dar cine știe ? Să visezi !
Aici e greul ! Căci în somnul morții,
Când ai scăpat vremelnicului caier,
Ce vise-atunci ai să mai poți visa ?"
Shakespeare - Hamlet

"Ce vis ciudat avui, dar visuri
Sunt ale somnului făpturi:
A nopţii minte le scorneşte,
Le spun a nopţii negre guri. [...]

[...]De-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua
Şi uit ce spun adeseori;
Şoptesc cuvinte neînţelese
Şi parc-aştept ceva să mor?"
Vis- Mihai Eminescu 

„Vecine Dumnezeu, de uneori
Te tulbur, în nopţi lungi, cu-a mea bătaie,
e că-Ţi aud suflarea rareori
şi ştiu că Tu eşti singur în odaie.
Şi când Îţi trebuie ceva, nu-i nimeni,
când dibuieşti, nu Îţi dă nimenea să bei:
ascult mereu. Fă un mic semn, de vrei.
Sunt lângă tine“. 

Rainer Maria Rilke

Dialoguri peste timp, peste generatii si peste  culturi.

Vorbe din popor.

Exista o sensibilitate ciudată, exotică, crudă și atât de puternică în omul simplu, omul apropiat de originile sale și de originile pământului. O sensibilitate care cu greu ( dacă o face) își găsește cuvintele potrivite. Poate din aceasta cauză foloseau fluierul sau cuțitul care sculptează o măciucă. Cuvintele veneau greu.  Din această categorie...   .

"C-așa merge de frumos, Gândești că scrie pe jos.".

Admirația scrisului, respectul actului de cultură, valorizarea absolută a intelectului și a intelectualului. Scrisul ca formă absoluta a frumuseții, a gingășiei. Uimirea în fata miracolului scrierii. Țăranul român a fost de o profunzime puțin înțeleasă... atât în frumusețe cât și în abisuri. Frânturi din aceste suflete zbuciumate găsim în Rebreanu, Sadoveanu, Marin Preda.  


"Multe stele sunt pe cer,
Care toate-n ziuă pier;
Şi mai mari şi luminoase,
Nu-s ca mândra de frumoase;
C-aşa merge de frumos,
Gândeşti că scrie pe jos."

Sunt sigur că acest filon mai există...doar că nu mai știu să îl găsesc.  

( "Antologia de poezie populară" întocmită de Lucian Blaga)

 

Microcosmosul parcului Carol. Inceputul.

 Înțelegerea necesită timp. Timp și răbdare. Acel timp petrecut în liniște, în lipsa timpului urban. Începem să înțelegem atunci când, uneori forțați, petrecem timp observând lucrurile. Obiectele. Parcurile. Microcosmosurile.
 Nu mi-am propus să înțeleg Parcul Carol. Niciodată nu am bănuit că un parc trebuie înțeles. Era doar o zonă urbană de relaxare. Un "dat" care există din calcule arhitecturale sau sociale. Parcul părea doar o structură urbanistică. "Un parc este ...un parc". Nu, nu este doar atât. Si asta am descoperit-o o dată cu venirea lui Thor. Câinele nostru. Care, ca orice câine, are nevoie de plimbare. De două ori pe zi. Am ajuns astfel să cunosc Parcul. Sau am fost condus in cunoasterea acestuia.

 Diminețile sunt bune pentru cunoașterea parcurilor. Diminețile când lumea înconjurătoare pare focalizată pe muncă. Îți întâlnești semenii fără să ii întâlnești. Trec grăbiți și încă adormiți în drumul lor către muncă. Încruntați și lipsiți de poftă. Trecând nepăsători prin Parcul care este doar o scurtătură. Aceasta stare generalizată îți dă însă posibilitatea de a fi singur în Parc. Si, singur fiind, începi să observi, încetul cu încetul, ce te înconjoară. Liniștea și singurătatea sunt obligatorii în rețeta înțelegerii.
 Zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună înțelegerea ta capătă sens. Înțelegerea capătă o curgere și semnificatii, simboluri, idei pană acum ascunse în fata ta se dezvăluie. Parcul devine un microcosmos care pare să fie independent de ceea ce îl înconjoară, fată de lumea urbană. O "digresiune", o altă paranteză deschisă în timpul real. Parcul este o rebeliune , o zonă liberă de Oraș, în mijlocul acestuia.

 Poți iubi un Parc ? Am descoperit că da. Apoi am descoperit că nu sunt singurul. Generații întregi au avut aceeași revelație ca și mine. Parcurile au atras gândurile, au provocat gândirea, au hrănit generații. Parcurile au ceva magic în ele. Această magie nu poate fi împărtășită. Fiecare o găsește singur. Desigur, cei mai multi nu o vor găsi-o niciodată. Nici nu trebuie. Găsirea Parcului are un parcurs alchimic. Ești transformat incercand să înțelegi și să transformi. Procesul este unic și, la sfârșitul lui, piatra filosofală va transforma plumbul în aur. Doar că plumbul și aurul erau și au fost mereu înlăuntrul tău.
 In decursul următoarelor digresiuni voi încerca să prezint Parcul. Tare îmi e teama că sarcina mă depășește.  Dar, datoria mea , în fata mea, este să încerc. Nu este sa reușesc.
 

Sfârsitul istoriei.

Plecând de la tezele hegeliene ale sfârșitului Istoriei și al Omului se discută cu sfială despre lumea de astăzi, post-istorică. Istoria a murit alături de Filosofie ? Realitatea imediată ar spune că da. Omul s-a eliberat de schimbarea principiilor prin renunțarea treptată la ele și alunecare în natural. In Animal natural plecând din Homo faber/ creator de realitate.
Problema sfârșitului istoriei este însă plăcut explicată de Kojeve. 

"Dispariția Omului la sfârșitul istoriei nu este o catastrofă cosmică: lumea naturala rămâne ceea ce este din eternitate. Nu este nici o catastrofă biologică: omul rămâne în viata ca animal aflat în armonie cu Natura și cu Ființa dată. De dispărut, dispare Omul propriu-zis, respectiv Acțiunea de negare a datului și Greșeala sau, în general, Subiectul opus Obiectului. De fapt, sfârșitul Timpului uman sau al Istoriei, adică lichidarea definitivă a Omului propriu-zis și a Individului liber și istoric, semnifică pur și simplu încetarea Acțiunii în sensul tare al cuvântului. Ceea ce înseamnă practic : dispariția Filosofiei: de vreme ce Omul nu se mai schimbă în mod esențial, nu mai există motiv pentru schimbarea principiilor ( adevărate) ce stau la baza cunoașterii pe care o are despre Lume și despre sine. Tot restul însă poate rămâne la nesfârșit: arta, iubirea, jocul etc; pe scurt, tot ce-l face fericit. "
Kojeve (434-435)- "Introducere în lectura lui Hegel" nota de curs din 1938-1939

Etalarea luxului

Cei patru apostoli erau... sau cum Plutarh, în "Viata lui Cato" îl amintește pe stoicul Ariston.

"Căci pentru cei mai multi dintre oameni, a le interzice să-și etaleze luxul este ca și cum le-ai lua bogăția, fiindcă aceasta se vede în lucrurile de prisos, nu în cele necesare. Tocmai acest lucru îl mira tare mult pe filosoful Ariston, anume că oamenii ii socotesc mai fericiți pe cei care au strâns lucruri de prisos decât pe cei care au belșug din cele necesare și folositoare." 

Filosofii ne spun asta de vreo 2.000 de ani dar noi...nu si nu... Gucci...Armani....Batman..Batman...
Smerenia uitată a unei serenităti distruse.

Spiritul. Zeul. Templul

Epiphanios - Împotriva ereziilor, ( III,2,9,- DDG, pag 592,21) afirma cu tărie că :
"Stoicul Zenon din Kition spunea că zeilor nu trebuie să li se construiască templu, ci divinul trebuie păstrat doar în spirit,sau, mai curând, spiritul ar trebui considerat zeu; căci este nemuritor."

Cu siguranță că unui Creator de lumi nu poți să ii ridici un templu căci el este atât omniprezent, omipotent cât și transsubstantial. Fiecare un miracol incomprehensibil mintii umane. Templul însă este locul de retragere din lume al credinciosului, locul de organizare, în privat, a procesiunii și, mai ales, locul în care înțelepții pot aduce cunoaștere novicilor.
Într-o situație ideală templul Zeului ar fi peste tot și, în special, în tot. Până atunci însă Templu ajută.  Mai ales când Zeul pare să dispară din gândurile creatiilor lui.

Epiphanios - Against Heresies, (III, 2.9, - DDG, pp. 592.21) strongly affirmed that:
"Kition Stoic of Kition said that the gods should not be built a temple, but the divine should be kept only in spirit, or rather, the spirit should be considered a god, for it is immortal."


Certainly you can not raise a temple to a World Creator because he is so omnipresent, omnipotent as well as transsubstantial. Every miracle incomprehensible to the human mind. The temple, however, is the place of the believer's world retreat, the place of organization, privately, of the procession, and especially the place where wise men can bring knowledge to novices.

In an ideal situation God's temple would be everywhere and especially in everything. Until then, however, the Temple helps. Especially when the God seems to disappear from the thoughts of his creations.

Forta de munca

De cate ori nu am văzut asta în companiile mici, medii sau chiar mari. Nu în corporații.
Merită să ne gândim. 

Unui șofer aflat în misiune, plutonier de armată, ii rămâne camionul blocat în noroi. La un moment dat trece jeepul generalului care îl vede chinuindu-se să împingă camionul.

– Ce faci, plutonier?

– Am rămas împotmolit și încerc să scot camionu’ din noroi, să trăiți!

– Hai să te ajut!

Se chinuie cei doi și după doua ore, plini de noroi, reușesc, într-un final, să mute camionul.

– Hai că am făcut-o și pe asta! Dar ce transporți, plutonier?

- 30 de recruți, să trăiți!…

 

Whenever I have not seen this in small, medium or even large companies. Not in corporations.

It is worthwhile to think.

A driver in mission, an army soldier, remains the truck stuck in the mud. At some point the jeep passes through the general who sees it struggling to push the truck.
- What are you doing, soldier?
- I'm stuck and trying to get the truck out of the mud, sir!
- Let me help you!
The two of them struggle, and after two hours of mud, they finally manage to move the truck.
- Come on, I did that too! But what are you carrying, soldier?
- 30 recruits, sir! ...

Viata cărtii

Eu cred că și cărțile au un suflet. Un destin. Cărțile, miracol care au fundat lumea modernă, au un destin în formarea omului-cititor. Au destinul de a-l delecta, de a-l învăța, de a-l instrui. De a-l mântui. Iubim icoanele vechi care au stat în biserici pentru ca s-au umplut de har. Sunt martore și părtașe ale zbaterilor spre mântuire. Sunt martorii tăcuți ai rugilor noastre în momente de restriște. Cărțile sunt vii.
O cărticică veche, fără valoare " de piață" mi-a fost dragă și am prețuit-o pentru tot ce ar avea ea de spus. Dar vremea nu este blândă cu cartea. Nici drumul spre mântuire nu este ușor pentru cartea-ajutor. Si ea se degradează. Dar ea este plină de amintiri. Si este datoria noastră să salvăm cărțile. Salvandu-ne sufletul.
Exista "legători de carte", există "restauratori" și există Mihai Vartejaru. Pentru el as crea o categorie aparte. Si ceea ce face el nu este nici legătorie și nici restaurare. Este alchimie. Este un preot în esoterismul cărții.
Din această cauză doar el a reușit să redea viața unei cărți.Tranformand MET in  EMET.  Doar în el am putut avea încredere.
Venind în laboratorul lui, la ultimul etaj al unui bloc standardizat-comunist, te simți intrând într-o grotă alchimică. Sticluțe cu substanțe magice, chimice, frumos etichetate, bucăți de piele, unelte de lemn și fier. Lipsește doar retorta. Nu lipsește însă spiritul. Regăsind cartea renăscută simți că te-ai reîntâlnit cu un vechi prieten. Unul care era pe moarte și care astăzi trăiește. O iei și vrei să fugi acasă. Să o "externezi". Nu poți pentru că discuțiile sunt savuroase și rar poți găsi un erudit dispus să își piardă timpul cu tine.
Discuți și vrei să pleci să stai cu cartea ta.
Cărțile trăiesc. Toți acceptăm asta când valorizăm cartea citită de un mare autori sau de o personalitate. Intrinsec credem că ceva s-a imprimat în ea. In afara literelor. Gânduri, senzații.
Cărțile merită să traiască. Nu sunt muritoare. Nu neapărat. Mihai știe asta.

Povestea văzută de Mihai, aici :
http://artacartii.blogspot.ro/2017/09/restaurare-cartea-de-rugaciuni-bunicii.html?spref=fb

Grădinărit

Mă uitam la soția mea cum tunde grădina. Arbuștii au fost toaletați masiv având dăunători. Si au rămas ciuntiți. Doar crăcile sănătoase. La fel și frunzele care blocau soarele plantei. Florile vestede.
Grădinărind asiguri supraviețuirea plantei. Provocându-i ( poate) durere.

Dumnezeu când grădinărește, cât de mult protestăm noi ?

Căci, la fel de jos față de mine cum este planta suntem și noi față de El.
Cerem și nu știm ce cerem. Ne plângem dar nu putem înțelege.

Grădinăritul ca acțiune, un "imitatio Dei".

Stejarul

In fiecare dimineață mă plimb prin Parcul Carol. Vreau, nu vreau, câinele trebuie plimbat.
Parcul Carol este ( opinie personală) cel mai frumos parc din București. Liniștit, plăcut, scăpat de aglomerarea care a covârșit Cismigiul, având încă un aer boem și o liniste care ar trebui să fie intrinsecă unui parc. In parc exista o porțiune în care drumul este mărginit de stejari. Frumoși, înalți, falnici. Au o demnitate a lor, reală sau doar în imaginația mea. Neavând mijloc de control trebuie să îmi cred mintea. Ceea ce ea vede și îmi comunică, fals sau adevărat, constituie realitatea mea. Iar în ea Stejarul este special.

Pe jos, prin iarbă sunt ghinde. Frumoase, mici, netede, mici miracole care pot da naștere falnicului stejar. Le adun. La început am făcut-o pentru plăcerea tactilă. Apoi pentru mirarea că în ceva asa de mic să existe potențialul acesta atât de mare.

Am uitat să cultivăm copaci ( eu fiu de agronomi). Iar Google îmi dă ghiduri doar în limba engleză. Nu-i nimic. Ce am uitat noi putem readuce chiar de la cei care au învățat de la noi. Asa cum am readus filosofia antică prezervată de arabi.
Si am învățat că trebuie să aduni multe ghinde. Să le pui într-o pungă ziplock împreună cu o cârpă umedă. Apoi să le pui la soare. Apa se va evapora, condensa și va crea un microclimat în care este posibil să încolțească stejarul. Trebuie însă să pui multe ghinde. Multe. Căci "este posibil" să încolțească, neexistând nici o garanție. Este o vrere care ne depășește. Este puterea ghindei de a reuși. Este în puterea noastră doar de a le aduna și de a le crea condițiile optime. Acum aștept.

Nu despre creșterea stejarului doream să vorbesc. Există silvicultori pricepuți.
Ghindele acestui popor sunt copii și tinerii noștri.
Unii împrăștiați prin iarba și colbul zonelor rurale, defavorizate, prin desertul de betoane și asfalt al micilor sau marilor "metropole" ale României.
Trebuie prima dată să fim uimiți de ceea ce s-ar putea afla în ei. Să înțelegem că în fiecare din ei există potențialul măreției unui popor. Sau potențialul unui masacru. In definitiv și Stalin a fost un copilas răzând pe uliță.

Ar trebui să învățăm ( căci am uitat) chiar de la alții cum se cresc valorile unui popor. Să ii adunăm, să le creăm acel microclimat și apoi să așteptăm. Este deasupra noastră certitudinea dar este în putința noastră crearea condițiilor propice.
Asta dacă mai dorim să avem stejari falnici.
Si asta putem face ca societate civilă. Statul este incapabil, și-a pierdut busola, este câmp de luptă intre fanarioți, cretini, descurcăreți și beizadele. Statul este corupt moral ( nu mă refer la corupția pecuniară, efect secundar) și lipsit de viziune, de o filosofie a statului român.

Aștept să îmi încolțească ghindele. Stejarul va rămâne mult după ce eu voi fi praf și umbre. Asa cum ne-a învățat Marcus Aurelius.

Duminica

"Plictisul este dorința de fericire în stare pura."
Giacomo Leopardi

Gânduri de duminica torida.

William Kay Blacklock (1872-1922)

Moartea filosofiei si fitnessul

Am privit mereu activitățile "sportive", spa-ul, wellness-ul, aplecarea insistentă asupra corpului uman ( în felul în care imensa majoritate uită că prima parte a dictonului latin este "mens sana" urmând apoi "in corpore sano") ca o evidentă frică în fata morții. Palidă replică în fata inevitabilului, tentativă patetică de amânare a ceva ce este de neamânat și de neașteptat, ceva care poate surveni în următorul minut fără o cauză externă/ extremă.  Mai departe însă de aceasta revelație a mea ( pe care o voi detalia-o altă dată) mi-a atras atenția o complementară explicatie a lui Agamben : 

"Fortele istorice tradiționale - poezie, religie, filosofie- care, atât în perspectiva hegelo-kojeviană, cat și în cea a lui Heidegger, țineau treaz destinul istorico-politic al popoarelor au fost de mult transformate în spectacole culturale și în experiente private, pierzându-și orice eficacitate istorică. In fata acestei dispariții, singurul proiect care mai pare să păstreze o oarecare seriozitate este asumarea și "gestionarea integrală" a vieții biologice, adică a înseși animalității omului. Genomul, economia globală, ideologia umanitară sunt cele trei fațete solidare ale acestui proces în care umanitatea postistorică pare să-și asume propria fiziologie drept mandat unic și apolitic." 

Giorgio Agamben - Deschisul, Omul și animalul, ed Humanitas