Premisele războiului dacic al împăratului Traian.
Ocupația Balcanilor de către Imperiul Roman a început la sfârșitului secolului III iChr (războaiele illirice) si înaintarea Romei spre Dacia. Un imperiu se menține si prosperă prin cuceriri succesive si împărații Romei au înțeles, din vreme, această necesitate intrinseca existentei unui imperiu. Rare au fost momentele in care Roma să nu se afle in războaie de cucerire. Chiar si un împărat pacifist ( Marcus Aurelius) înțelesese obligativitatea expansiunii continue.
Din acest punct de vedere, era doar o problema de „când” nu un „dacă” se va ajunge la războiul deschis in Imperiul Roman si Dacia. Din anii 148-146 îChr vedem înglobarea Greciei in Imperiul Roman. După o perioadă de tulburări interne, următorul pas spre războaiele dacice este crearea provinciei Moesia ( anul 6 d.Hr). Existenta si organizarea provinciilor Moesia Superior si Moesia Inferior aduce celor două puteri fată in fată si războiul este iminent. De altfel acțiunile Romei de pregătire ale războiului dacic sunt evidente: construirea castrelor, strămutarea legiunilor, pregătirea infrastructurilor de transport militar, întărirea flotelor dunărene, consolidare sistemelor de apărare/atac din zona Dobrogei si o masivă fortificare a graniței temporare dată de linia Dunării.
In paralel există o agresiune continuă dinspre Dacia si Geția asupra frontierelor Imperiului Roman, desfășurate atât de triburile migratoare cat si de Daci. Starea de tensiune nu putea să nu ducă decât la un război fățiș.
Un prim declanșator al războaielor dacice este atacul desfășurat de daci in iarna anului 85-86 asupra provinciei Moesia, campanie de succes pentru daci. Reacția împăratului Domițian nu s-a lăsat așteptată, el reorganizând provinciile Moesice si declanșând acțiuni de pregătire militară a unui război de cucerire a întregii Dacii. Din fericire, campaniile duse de Cornelius Fuscus (anul 87) eșuează. Domițian însă obține o victorie anul următor la Tapae si, din cauza amenințărilor marcomane, încheie o pace avantajoasă (unii o considera „umilitoare”) dacilor in anul 89.
Atât pacea din anul 89 cat si perioada ce urmează sunt caracterizate ca fiind o perioadă de pregătire a unui război final. Nici Imperiul Roman si nici Dacii nu se pot împacă cu situația creată si iminenta unui nou război este clară. Atât Roma cat si Dacia desfășoară in această perioadă masive lucrări de fortificare,
Războiul dacic al lui Traian. Prima si a doua expediție.
In anul 98, după moartea împăratului Nerva, Traian devine împărat al Romei. Iubit de legiuni, dorit de popor, admirat de Senat, Traian are ca scop militar cucerirea Daciei. Este primul lucru pe care îl face si ceea ce el își dorește să fie renumele său ca împărat- Dacicus Maximus. Pentru a începe un război de o asemenea amplitudine este necesar un motiv, Traian invocând nerespectarea obligațiilor tratatului de pace de către Decebal. Si astfel, in anul 101 începe războiul dacic ( bellum Dacicum Traiani).
Forțele pregătite de Traian sunt impresionante: 14 legiuni principale, alae, cohorte si auxiliari. Traian adună astfel o armată de circa 80.000-150.000 de oameni care stă fată in fată cu armata dacă estimată a având circa 50.000 de oameni. Pregătirile flotelor dunărene din anii precedenți dau roade, Traiana având astfel si capacitatea rapidă de transport si debarcare a trupelor pe malul nordic al Dunării.
Liniile de atac ale romanilor converg spre Sarmizegetusa dar prima lupta se desfășoară la (deja cunoscutul) Tapae unde victoria este a Romei. In replică, dacii alături de sarmați, triburi germanice si roxolani atacă pe linia dobrogeană încercând să abată atenția armatei romane de la linia de atac Sarmizegetusa (aidoma lui Scipio Africanul in fata asedierii Romei de către Hannibal). Capabilitatea sporită de transport a legiunilor romane (atât pe uscat cat si pe Dunăre) face ca si aceste atacuri să fie respinse de către romani, aceștia înregistrând două noi mari victorii: la Tropaeum Traiani si Nicolopis ad Istrum.
Războiul este clar in defavoarea dacilor si Decebal cere o pace (102). Prevederile tratatului sunt grele pentru daci dar starea războiului face ca acesta să accepte. Uneori este mai bine să supraviețuiești încă o zi pentru a putea avea o nouă luptă. Prevederile tratatului includ: renunțarea la politica externă proprie, cedarea de teritorii, stabilizarea garnizoanelor romane in Tara Hațegului, distrugerea fortificațiilor de apărare ale Sarmizegetusei, păstrarea intactă a castrelor de marș (deja construite in timpul războiului), returnarea mașinilor de război, a prizonierilor si însemnelor militare capturate. Intr-o situaţie militară gravă, Decebal acceptă si Senatul, informat de către Traian, consfințește pacea umilitoare pentru daci.
Pacea este însă provizorie, fragilă, si ambele tabere o știu. In perioada următoare (103-105) pregătiri pentru războiul final sunt duse de ambele părți: romanii construiesc podul peste Dunăre pentru a-si deplasa rapid trupele, întăresc garnizoanele, refac legiunile si stocurile de provizii.
Dacii încercă să își refacă armata, își întăresc cetățile, încearcă să submineze poziția politică a lui Traian, să îl asasineze s.a.m.d, si încearcă (fără succes) să facă o mare alianță ani-romană.
In anul 105 Traian consideră că este pregătit de etapa finală a războiului (istoriografii romani nu au considerat ca au existat două războaie ci un singur război cu două expediții) si, invocând nerespectarea condițiilor tratatului din anul 102 repornește ofensiva. Cu o excelentă pregătire militară, utilizând avanposturile create si capacitatea de mutare rapidă a trupelor. A doua expediție a lui Traian este un sir de lung victorii in ciuda opoziției masive si curajoase ale armatelor dacilor. Ofensiva duce rapid la asedierea cetății Sarmizegetusa si, la scurt timp, la cucerirea acesteia. Decebal încearcă să scape din încercuire dar, înconjurat fiind, se sinucide pentru a nu fi dezonorat in cadrul festivităților ce urmează a fi organizate.
La 11 august 106 avem atestarea încheierii războiului dacic si constituirea provinciei romane Dacia. Aceasta includea Transilvania, Banatul, vestul Olteniei iar sudul Moldovei, S-E Transilvaniei si Muntenia sunt înglobate in Moesia Inferioară. Zonele dacilor liberi rămân nordul Moldovei, Maramureșul si Crișana. Guvernator este numit Iulius Sabinus si capitală va deveni Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
Considerații asupra războaielor dacice.
Victoriile romane au fost clare si evidente. Situația geopolitică a Imperiului Roman a fost prost utilizată de către daci in perioada împăratului Domițian când ar fi avut șansa să continue atacurile asupra provinciilor romane ( Moesia si, de ce nu Macedonia) in paralel cu atacurile germanice. Pacea „de compromis” semnată de Domițian a fost salvatoare pentru Imperiul Roman si o greșeală de geo-strategie a dacilor.
Imperiul Roman nu putea tolera prezenta la frontiera sa nordică a unui stat puternic si care arăta semne de agresivitate crescută. Războiul dacic a lui Traian nu este un eveniment punctual ci este sfârșitul unei perioade extrem de lungi de agresiuni, de victorii si înfrângeri de ambele părți. Traian a moștenit un conflict in stare avansată si, in fata unei alte mari amenințări, Regatul Partic de la care Decebal cere ajutor si alianță înaintea celei de a doua expediții romane, dorește să pune capăt amenințării dacilor.
Războaiele dacice sunt bine-cunoscute atât prin scrierile istoricilor romani ( in special Cassius Dio), prin frescele Columnei lui Traian si cele de la Tropaeum Traiani, prin izvoarele epigrafice si arheologice bine prezervate.
Imperiul dacic al lui Burebista se fragmentase de multă vreme dar Imperiul Roman trăia constant sub amenințarea refacerii acestuia. Documentele romane arată eforturile depuse de Decebal de a reface imperiul predecesorului său, din păcate nefinalizate.
Mai mult de atât, societate dacică a viitoarei provincii romane era „pervertită” de cultura si civilizația romană, in special prin intermediul tinerilor care erau trimisi spre educare, in Roma. Cultura si civilizația romană părea mai plăcută, mai liniștită si profitabilă in comparație cu societatea dacică. Acest lucru a dus atât la o desolidarizare a populației dacice si a popoarelor tracice de nord din exteriorul arealului Sarmizegetusei ( acuzându-i pe daci de abandonarea vechilor obiceiuri) dar si la trădări interne care segmentează societatea dacă. Războaiele de cucerire încep de foarte multe ori prin cultură, lux, obiceiuri, prosperitate promisă si dorințe personale. Si Roma avea ce să promită: Pax Romana si prosperitatea personală.
Imperiul roman nu dorea să cucerească Dacia. Imperiul Roman era forțat să cucerească Dacia dacă dorea să își continue existenta. Din aceasta cauza războaiele au fost atât de sângeroase si de încrâncenate, ambele părți jucându-si însăși existenta lor.
Ceea ce a urmat războiului de cucerire este cunoscut: Dacia devine provincie, prosperă, apare etnogeneza poporului român, dacii îmbrățișează limba, obiceiurile si cultura romană si le păstrează si după retragerea aureliană. Am putea spune că Dacia a păstrat latinitatea după ce Roma si-o uitase.
The premises of the Dacian war of Emperor Trajan.
The occupation of the Balkans by the Roman Empire began at the end of the 3rd century BC (the Illyrian wars) and the advance of Rome towards Dacia. An empire is maintained and prosperous through successive conquests and the emperors of Rome understood, from time to time, this intrinsic need for the existence of an empire. Rare were the moments when Rome was not in wars of conquest. Even a pacifist emperor (Marcus Aurelius) had understood the obligation of continuous expansion.
From this point of view, it was only a matter of "when" not an "if" to reach the open war in the Roman Empire and Dacia. From the years 148-146 BC we see the incorporation of Greece into the Roman Empire. After a period of internal unrest, the next step towards the Dacian wars was the creation of the province of Moesia (6 AD). The existence and organization of the provinces of Upper Moesia and Lower Moesia brings the two powers face to face and war is imminent. Moreover, Rome's actions in preparation for the Dacian war are obvious: building camps, relocating legions, preparing military transport infrastructure, strengthening Danube fleets, strengthening defense / attack systems in the Dobrogea area and a massive fortification of the temporary border given by the Danube line.
In parallel, there is a continuous aggression from Dacia and Gethia on the borders of the Roman Empire, carried out by both the migratory tribes and the Dacians. The state of tension could only lead to an open war.
A first trigger of the Dacian wars is the attack carried out by the Dacians in the winter of 85-86 on the province of Moesia, a successful campaign for the Dacians. The reaction of the emperor Domitian was not long in coming, he reorganized the Moesic provinces and started actions of military preparation for a war to conquer the whole of Dacia. Fortunately, the campaigns of Cornelius Fuscus (87) failed. However, Domitian gained a victory the following year at Tapae and, due to the Marcomanni threats, concluded an advantageous peace (some considered it "humiliating") to the Dacians in 89.
Both the peace of 89 and the following period are characterized as a period of preparation for a final war. Neither the Roman Empire nor the Dacians can reconcile with the created situation and the imminence of a new war is clear. Both Rome and Dacia are carrying out massive fortification works during this period,
Trajan's Dacian war. First and second expedition.
In 98, after the death of Emperor Nerva, Trajan became emperor of Rome. Loved by the legions, wanted by the people, admired by the Senate, Trajan has as military purpose the conquest of Dacia. It is the first thing he does and what he wants to be his reputation as emperor - Dacicus Maximus. In order to start a war of such magnitude, a reason is necessary, Trajan invoking Decebalus' non-compliance with the obligations of the peace treaty. And so, in the year 101, the Dacian war begins (bellum Dacicum Traiani).
The forces prepared by Trajan are impressive: 14 main legions, alae, cohorts and auxiliaries. Trajan thus gathers an army of about 80,000-150,000 men who stand face to face with the army if estimated to have about 50,000 men. The preparations of the Danube fleets from the previous years bear fruit, Traiana thus having the fast capacity to transport and disembark the troops on the northern bank of the Danube.
The Roman lines of attack converge on Sarmizegetusa but the first battle takes place at the (already known) Tapae where the victory belongs to Rome. In reply, the Dacians, together with the Sarmatians, Germanic tribes and Roxolani, attacked the Dobrogea line, trying to divert the attention of the Roman army from the Sarmizegetusa line of attack (like Scipio the Africanus before the siege of Rome by Hannibal). The increased transport capacity of the Roman legions (both on land and on the Danube) causes these attacks to be repulsed by the Romans, who recorded two new great victories: at the Tropaeum Traiani and Nicolopis ad Istrum.
The war is clearly against the Dacians and Decebalus demands peace (102). The provisions of the treaty are difficult for the Dacians, but the state of the war makes it acceptable. Sometimes it's better to survive another day so you can have a new fight. The provisions of the treaty include: renouncing its own foreign policy, ceding territories, stabilizing the Roman garrisons in Tara Hațeg, destroying the defense fortifications of Sarmizegetusa, keeping intact the marching camps (already built during the war), returning the war machines and captures, captured military insignia. In a serious military situation, Decebalus accepts and the Senate, informed by Trajan, enshrines the humiliating peace for the Dacians.
But peace is temporary, fragile, and both sides know it. In the following period (103-105) preparations for the final war are carried out by both sides: the Romans build the bridge over the Danube to move their troops quickly, strengthen garrisons, rebuild legions and stockpiles.
The Dacians try to rebuild their army, strengthen their fortresses, try to undermine Trajan's political position, assassinate him s.a.m.d, and try (unsuccessfully) to make a great year-Roman alliance.
In 105 Trajan considers that he is ready for the final stage of the war (Roman historians did not consider that there were two wars but one war with two expeditions) and, invoking the non-observance of the conditions of the treaty of 102 restarts the offensive. With excellent military training, using the outposts created and the ability to move troops quickly. Trajan's second expedition is a long series of victories despite the massive and courageous opposition of the Dacian armies. The offensive quickly led to the siege of the fortress of Sarmizegetusa and, in a short time, to its conquest. Decebalus tries to escape the siege but, being surrounded, he commits suicide so as not to be dishonored during the festivities to be organized.
On August 11, 106 we have the attestation of the end of the Dacian war and the establishment of the Roman province of Dacia. This included Transylvania, Banat, western Oltenia and southern Moldova, SE Transylvania and Muntenia are included in Lower Moesia. The areas of the free Dacians remain in the north of Moldavia, Maramureș and Crișana. The governor is named Iulius Sabinus and the capital will become the Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
Considerations on the Dacian wars.
The Roman victories were clear and obvious. The geopolitical situation of the Roman Empire was misused by the Dacians during the reign of the emperor Domitian when he had the chance to continue the attacks on the Roman provinces (Moesia and, why not Macedonia) in parallel with the Germanic attacks. The "compromise" peace signed by Domitian was a savior for the Roman Empire and a mistake of geo-strategy of the Dacians.
The Roman Empire could not tolerate the presence on its northern border of a strong state that showed signs of increased aggression. Trajan's Dacian war is not a one-time event but the end of an extremely long period of aggression, victories and defeats on both sides. Trajan inherited a conflict in an advanced state and, in the face of another great threat, the Parthian Kingdom from which Decebalus asks for help and alliance before the second Roman expedition, wants to put an end to the threat of the Dacians.
The Dacian wars are well-known both through the writings of Roman historians (especially Cassius Dio), through the frescoes of Trajan's Column and those from Tropaeum Traiani, through well-preserved epigraphic and archaeological sources.
Burebista's Dacian empire had been fragmented for a long time, but the Roman Empire was constantly living under the threat of its restoration. Roman documents show Decebalus' efforts to rebuild the empire of his predecessor, unfortunately unfinished.
Moreover, the Dacian society of the future Roman province was "perverted" by Roman culture and civilization, especially through young people who were sent for education to Rome. Roman culture and civilization seemed more pleasant, quieter and more profitable compared to Dacian society. This led both to a detachment of the Dacian population and the northern Thracian peoples outside the Sarmizegetusa area (accusing the Dacians of abandoning old customs) but also to internal betrayals that segment society if. Wars of conquest often begin with culture, luxury, customs, promised prosperity and personal desires. And Rome had something to promise: Pax Romana and personal prosperity.
The Roman Empire did not want to conquer Dacia. The Roman Empire was forced to conquer Dacia if it wanted to continue its existence. This is why the wars were so bloody and fierce, both sides playing their very existence.
What followed the war of conquest is known: Dacia becomes a province, prosperous, the ethnogenesis of the Romanian people appears, the Dacians embrace the Roman language, customs and culture and keep them even after the Aurelian retreat. We could say that Dacia kept its Latinity after Rome had forgotten it.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu