PAŞTELE – de Mihai Eminescu [16 aprilie 1878 ]

Să mînecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cîntare să aducem Stăpînului, şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind!

Şi la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea şi învierea Blîndului Nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi cînd ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mînile ş-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: „Ce este adevărul?”

Ce este adevărul?

De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfîşiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, şi cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pămîntul cu sînge şi cu cenuşă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărîmat; ba, chiar în numele Celuia care propovăduia iubire s-a ridicat în nenumărate rînduri sabia şi chiar astăzi aceiaşi cruce, acelaşi simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negain) Europa într-un război al cărui sfîrşit nici un muritor nu-l poate prevedea.

La întrebarea ce şi-o face David Strauss, scriitorul vieţii lui Isus, de mai sîntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creştini?- şi sîntem dispuşi a răspunde nu.

Mai adevărate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc:

Nu numai dragostea ta am lepădat, ci şi ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm şi unul altuia trupurile mîncăm prin feluri de lăcomii şi prin nedireaptă voinţa noastră. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce împărtăşire avem cu tine, ca să ne şi împărtăşim bunătăţilor Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaştem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morţi sîntem vinovaţi; iată, sub mîna Ta cea lucrătoare şi care ţinea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cît este despre gîndul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni Stăpîne!

Rar ni s-a întîmplat să vedem şiruri scrise cu atîta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun, recunoaştem că noi sîntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de Tine să-Ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile Tale de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.

„Video meliora proboqne, deteriora sequor”

„Vedem cele bune şi le aprobăm, dar urmăm cele rele.”

Astfel, cu multă umilire strigăm:

Călcînd aceste porunci ale Tale şi în urma poftelor şi a voilor noastre îmblînd, tot păcatul în fieştecare zi cu osîrdie facem: clevetire, hulă, ţinere în minte de rău, călcare de jurămînt, vorba mincinoasă, vorbă de ruşine firească şi afară de fire, şi ceea ce nu se află nici în dobitoacele cele necuvîntătoare, acestea foarte păgîneşte, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deşertăciune zilele noastre; de ajutorul tău ne-am golit; batjocură şi rîs ne-am făcut celor dimprejurul nostru; numele Tău cel prea sfînt şi închinat prin noi a se huli de păgîn l-am făcut. Învechindu-ne în răutate; şi în cărări neînţelepţeşte şchiopătînd, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să înţeleagă, nu este pînă la unul. Ciuma şi robia şi îmbulzeala şi sărăcia şi multe feluri de morţi şi dese pre noi de trei ori ticăloşii, ne-au despărţit ca prin nişte bătăi ca acestea să ne tragi la tine macar nevrînd noi; ci nici aşa nu s-au făcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi păgînilor spre robie şi spre pradă şi spre junghiere şi spre jefuire celor fără de lege şi nici aşa n-am înţeles, nici ne-am depărtat de la vicleşugurile noaste şi de la fără-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înţelepţit, nici prin facerile tale de bine şi prin darurile tale nu ne-am făcut mai buni!

Şi astfel a fost totdeuna.

În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atît de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-l urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pămînt în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Şi toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. Conştie despre nimicnicia bunurilor lumii, înţelegînd că această viaţă cu trebuinţele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deşerte decît cele pe care le are din natură, omul totuşi pune o deosebită valoare pe împrejurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alţii, de a-şi întinde stăpînirea peste tot pămîntul, de s-ar putea.

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi furtunei.

Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mişcare cu rezultatele la cari ajungem?

Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne prezintă viaţa decît împlinirea normală a unor trebuinţe din cele mai simple? A bea, a mînca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-şi hrăni existenţa şi a o apăra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adună vara ca să aibă iarna; furnicile îşi zidesc locuinţele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul îşi adună provizii pentru iarnă, şi încolo fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să fie precumu-i, neinteresîndu-se mai departe nici de politică nici de nimica.

Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuinţe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcţionari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicaţie, universităţi şi şcoale, diplomaţi, adunări legiuitoare, biruri, advocaţi, societăţi academice, gazete, marşandemode, teatruri, bani de hîrtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinti, mînuşi, cîini de vînat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale şi altele ca acestea.

Nu-i asta o socoteală de mofluz?

De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertăciunea ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţă, stînd înaintea ultimei probleme, îşi toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar şi voieşte să-l bea… cînd iată că sună încet clopotele şi cîntecele de la Înviere… şi paharul îi cade din mînă…el e recîştigat pentru viaţă.

Înviere- renaştere?

Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii şi răutăţii, paralel cu acea ţesătură de egoism, vicleşug, tiranie de uliţă şi tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături cu voinţa acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie aşa de bine în rugăciunea lui- trăieşte creierul omenirii o mică parte din viaţă deosebită, nesupus nici politicei, nici diplomaţiei, nici războaielor şi, în acele puţine momente ale lui proprii, el măsură depărtarea stelelor şi adîncul mărei, greutatea pamîntului şi uşurinţa eterului, aude florile crescînd, întrupează în marmură frumuseţea liniilor şi în pictură a colorilor, discompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu şi desleagă un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene.

E în aceasta … mîntuirea?

Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare mai bună decît cea neştiutoare? După cîte ştim din trecut şi vedem azi, nu.

Va rămînea într-adevăr un tezaur în urma generaţiilor, însă totuşi, omul armei şi acela al vicleşugului, ostaşul şi diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult vieţuind decît pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

De aceea, la ademenirea muzicei cereşti, Faust răspuude:

„Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

Vin zile de înviere şi trec. Ici se salută oamenii cu Surrexit! Vero Surrexit!”, dincoace cu Hristos Voscres!” şi în toate limbele pămîntului se repetă acest cuvînt, dar noi zicem ca Faust: „Die Botschaft hőr’ich wohl, allein mir fehlt der Glaube!”

Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura Lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este; dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvînt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zîmbind şi cu sufletul înrăutăţit, El n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu. Tiranul ce mînă la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai urîcioase ale mulţimii sînt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decît Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceştia chemaţi, cari sînt mulţi, nesfîrşit de mulţi, nu sporeşte comunitatea creştină: puţini sînt cei aleşi şi puţini au fost de-apururi.

Dar rămîie datina şi înţelesul ei sfînt, aşa cum e de mult; şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii”, cînd ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigînd cu toţii:

„Christos au înviat!”

[16 aprilie 1878 ]

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA, 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880

TIMPUL, EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1980

Vol X

România, stat național unitar

Unirea de la 1859 – temeiul solid al României moderne

Unirea Moldovei și Țării Românești în 1859 a fost un act fundamental pentru construirea edificiului nostru politic unitar și se încadrează în procesul european de structurare a statelor naționale moderne, pe ruinele imperiilor anacronice aflate pe cale de destrămare.

Nucleul statului național unitar român există de 161 de ani și, de atunci, istoricii se tot străduiesc să-i dezlege sensurile, să-i arate modul de înfăptuire, să-i dezvăluie importanța. Evident, din această imensă întreprindere se desprinde, ca fiind predominant, binele.

Cu alte cuvinte, din ea reies marile avantaje câștigate de români prin formarea României. Cu toate acestea, se știe că nu chiar toți românii și, mai ales, nu toți vecinii au primit cu entuziasm actul unirii din 1859. Au fost, ca în orice faptă omenească, și o seamă de nemulțumiți.

Este evident că Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și chiar Imperiul Rus au privit unirea Moldovei și Țării Românești cu îngrijorare și au încercat să o împiedice. Austriecii și ungurii (cuprinși într-un Imperiu care avea să devină curând austro-ungar, adică bicefal) se temeau că Transilvania s-ar putea alătura României, ceea ce ar fi fost în detrimentul lor.

Turcii știau că „unirea face puterea” și că, prin urmare, România se va rupe repede de dependența (devenită formală) de Înalta Poartă. Rusia nu se putea manifesta pe față împotriva unirii (avea nevoie de bunăvoința Occidentului și, mai ales, a Franței, după umilirea sa în Războiul Crimeii), dar știa că, Basarabia ocupată de țari, adică jumătate din vechea Moldovă, nu poate să privească decât cu simpatie și cu speranță la România.

Și în țară sau în țările românești erau elemente ostile unirii. Mai ales un nucleu relativ mic de mari boieri moldoveni urmăreau cu îngrijorare mișcarea unionistă și mutarea centrelor de putere la București ori spre București.

Ce se va alege cu Iașii vechilor zidiri, cu dregătoriile acestor oameni avuți și chiar cu moșiile lor cele întinse? Categoria boierilor era stânjenită peste tot, mai ales că revoluționarii de la 1848 prindeau tot mai mult cheag, mai ales că veneau la putere „roșii”, care anunțau reforme radicale, anunțau punerea în aplicare a programului revoluționar, între ale cărui puncte figura și desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor.

Cine va mai lucra pământul? Se temeau și unii funcționari de stat, care ocupau funcții la Iași și chiar cei de la București, conștienți cu toții că aceste funcții nu vor mai fi de-acum dublate, fiindcă nu mai era nevoie, de câte doi titulari pentru același resort.

Se temeau și unii fruntași ai Bisericii, fiindcă noul val anunța reforme și pe tărâmul întinselor proprietăți ale mănăstirilor. Spinoasă era, în primul rând, chestiunea mănăstirilor închinate din Moldova și Țara Românească (din România, după 1859), care-și trimiteau roadele muncii a sute de mii de români în afara țării, în Grecia mai ales.

Or, Grecia nu mai era aceea din Evul Mediu, când ajunsese sub autoritatea sultanilor și când domnii și ierarhii români – rămași liberi sau aproape liberi în țările lor nord-dunărene – cu sufletul curat deciseseră ajutorarea Muntelui Athos, a Locurilor Sfinte din Orientul Apropiat și a altor așezăminte creștine captive.

Moștenirea bizantină și translatarea puterii din Constantinopolul, devenit Istanbul, spre nordul Dunării („Bizanțul după Bizanț”) obligase moral pe principii și pe ierarhii români să-și îndeplinească misiunea de protectori și capi ai Bisericii.

Grecia era, însă, acum o țară liberă (încă de la începutul secolului al XIX-lea) și își obținuse independența și cu ajutorul românilor. În noile condiții, nu mai erau rațiuni ca averea românilor – care urmăreau să iasă din sărăcie și să se sincronizeze cu Europa – să se scurgă în afară.
Cu toate acestea, Grecia și Biserica Ortodoxă Elenă nu au privit cu ochi buni unirea și domnia lui Cuza, pentru că aceasta a condus, în viziunea lor, la încetarea binefacerilor românești, pe care le credeau și le doreau eterne.

Biserica noastră, însă, a înțeles, în cea mai mare măsură, noul mers al lumii și al țării s-a străduit să sădească credință tare întru Cel Preaînalt, rugat mereu să-și reverse harul și peste români și România.
În fine, în cadrul noilor curente istoriografice deconstructiviste, există și anumiți „analiști” români (mai ales la Iași) – cu viziune anistorică – critici la adresa unirii din 1859.

Pentru acești globaliști, internaționaliști și chiar neomarxiști, ar fi fost mai bine ca noua alcătuire de la 1859 să fie și să rămână, dacă tot se făcuse, una federală, cu două țări, doi domni, două capitale, două guverne, două adunări legiuitoare.

Astfel, spun acești interpreți sui generis ai istoriei, Moldova ar fi rămas Moldovă, Iașii ar fi fost pe mai departe capitală, funcțiile ar fi rămas neclintite, nu s-ar fi scurs averile și impozitele înspre rapacele București etc.

Dacă rezervele din epocă față de actul de la 1859 aveau rațiunile lor să existe, aceste cârcoteli contemporane sunt doar jocuri de idei caduce. Opozițiile celor care au trăit actul de la 1859 sunt constatate, înregistrate și explicate de istorici.

Mai greu de explicat din punct de vedere istoriografic sunt rezervele unora dintre menționații contemporani față de actul Unirii noastre de temelie, care a dat impulsul Marii Uniri.
Tentația reconstruirii istoriei a existat în toate epocile, dar nu a fost practicată de istoricii profesioniști.
Aceștia din urmă știu cât de grea este reconstituirea frescelor trecutului așa cum au fost ele și că fabularea pe seama a ceea ce a fost este doar un exercițiu gratuit de imaginație.
Deconstructiviștii gândesc, de regulă, anistoric, pentru că aplică idei ale vremurilor lor asupra epocilor istorice pe care pretind că le cercetează și ar vrea ca liderii și decidenții din acele epoci să fi gândit ca ei, ca acești demiurgi improvizați.

Or, nu ai cum să-i faci pe Alexandru Ioan Cuza, pe Mihail Kogălniceanu, pe frații Golescu, pe Ion Ghica, pe Ion Heliade Rădulescu, pe Vasile Alecsandri sau pe Costache Negri să gândească precum Robert Schuman, Jean Monet sau Alcide de Gasperi!

Între ei este un secol de acumulări și de idealuri mereu primenite, de războaie care au schimbat fața lumii, de imperii care s-au prăbușit și de națiuni care au renăscut.
Cum să le dai rețete de acțiune din secolul al XXI-lea celor trăitori după realitatea secolului al XIX-lea, care era secolul națiunilor și nu al federațiilor, al statelor naționale și nu al globalizării, al luptei de emancipare națională și nu al blocurilor politice și militare zonale și mondiale?
Cum să transpui idei care par valide și valabile azi unor alte lumi, care știau că pentru ele erau sănătoase alte idei? Iar pe de altă parte, se vede că nici idealurile noastre de Europă unită, care pretind câteodată dizolvarea națiunilor, nu prea mai stau în picioare și că tot forța națiunilor individuale se afirmă plenar.

Reiese aceasta din Brexit, din politicile unor țări precum Statele Unite, Franța, Italia, Olanda, Polonia, Ungaria, Cehia etc., care se închid tot mai mult în sine, își întăresc instituțiile interne și nu sunt dispuse să cedeze din suveranitatea lor.
Din păcate, asemenea politici conduc și spre anumite tendințe autoritare, de limitare a democrației și de revenire la practici care păreau de mult abolite, dar acestea sunt alte probleme, colaterale temei noastre.

Părinții patriei de la 1859 știau bine că România cea nouă nu era nici Marea Britanie, nici Germania, nici Austria și nici Turcia, adică țara noastră nu era o mare putere, de care alte puteri să nu se fi atins sau să se teamă s-o lezeze.
România abia se construia atunci, din Românii mici și neînsemnate, iar soarta acestei țări (care urma să adăpostească cel mai numeros popor din sud-estul Europei) depindea de forța sa, de impresia de unitate pe care o emana în afară.
Modelul de unificare al acestor provincii, despărțite în chip dureros de istorie, trebuia să fie, în consecință, unul clar și precis, unul de integrare deplină. Când Mihail Kogălniceanu a pretins că „unirea face puterea”, marele om politic știa ce spune și nu făcea o figură de stil.

Federațiile durabile și le puteau permite cei mari și puternici, cei care dictau politica Europei și a lumii, dar nici acestora nu le prea ieșeau planurile. Micile federații recente, precum Iugoslavia și Cehoslovacia, erau formate din popoare distincte și s-au dovedit nedurabile.
Austria este formată dintr-o ramură a germanilor de sud, dar nu este o federație propriu-zisă. Germania este o federație, dar este motorul Europei și nimeni nu-i contestă existența. Provinciile care aveau să formeze România nu erau locuite de popoare distincte și străine, ci de majorități românești serioase, durabile și consistente.

Este vorba, în cazul Moldovei celei mici și a Țării Românești (fără Dobrogea), unite la 1859, despre majorități absolute, covârșitoare. În Bucovina și Basarabia, imperiile cotropitoare schimbaseră mult din esența lor românească, dar nu reușiseră să distrugă vâna noastră națională.
Cum să fi unit parțial aceste țări și provincii, din moment ce anumite forțe străine abia așteptau fisuri în calea unității? Forța Unirii făcute sub Alexandru Ioan Cuza a constat în centralizare. De aceea, prima sarcină a domnului a fost, după obținerea recunoașterii dublei sale alegeri, desăvârșirea Unirii.
Unirea nu era unire fără un singur principe, fără simboluri unice, fără un singur guvern, fără un singur parlament, fără o singură capitală, fără o singură armată, fără o singură putere judecătorească, fără o biserică ortodoxă unificată, fără o singură monedă etc.

De altminteri, după abdicarea lui Cuza și până la venirea principelui Carol (între februarie și mai 1866), s-au auzit destule voci dinspre arena internațională care cereau desfacerea țării în două principate, așa cum fuseseră ele înainte de 1859.
Prin urmare, Unirea de la 1859 s-a făcut bine așa cum s-a făcut, cu rânduială și chibzuință. Ea trebuie studiată în școli ca atare, ca bază a Marii Unirii și a tuturor înfăptuirilor care, între anii 1859 și 1918, au condus la aplicarea programului Revoluției Române de la 1848, la modernizarea societății românești și la sincronizarea sa cu civilizația occidentală.

Istoria nu este un joc al hazardului sau un exercițiu de imaginație și nici nu trebuie să conducă la recrearea lumilor după gustul cuiva. Istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, adică este însăși viața noastră, pentru că noi provenim din cei din trecut, din ei descindem și lor le purtăm „bucuria și amarul”.
Dacă știm să le cunoaștem idealurile – așa cum le-au trăit ei și nu cum le trăim noi pe cele de astăzi – atunci suntem vrednici să le ducem mesajul mai departe. Iar mesajul celor care au făurit România unită la 1859 este unul de încredere și de temeinicie întru „țara mea de glorii, țara mea de dor”.
România nu este o mare putere, ferită de primejdii, de asalturi și de atentate la integritatea și la soarta sa. Țara nu ne-a fost dată drept cadou etern și imuabil, ci ca edificiu rezultat din jertfă, menit a fi apărat, primenit și îngrijit.

Veghea asupra sorții României și asupra caracterului ei de stat național unitar este mai actuală ca oricând, iar veghetorii trebuie să fie românii înșiși, educați ca să-și iubească moștenirea lăsată de generația de la 1848-1859, îndemnați s-o construiască și reconstruiască mereu, să-i sporească zestrea și slava.

Numai cei care știu să-și iubească sincer patria lor sunt capabili să înțeleagă și să respecte patriile altora, întru gloria întregii umanități.


Cuvântul rostit la sesiunea de comunicări ştiinţifice de la Palatul Patriarhiei dedicată aniversării Unirii Principatelor Române de Președintele Academiei Române, , Acad. Ioan Aurel Pop

In cercuri ne invartim...

„Termenul acesta, românismul, este cu desăvârșire compromis. Cine mai are curajul să spună in public că e naționalist ? Ti se răspunde îndată ca ești hitlerist, că ești huligan, rasist, fascist, mercenar – si că vrei război. Dacă, întâmplător, pomenești ceva despre țara aceasta, ești suspectat de gardism sau antisemitism. Pentru ca a vorbi de românism este un lucru subversiv. „

Mircea Eliade, Compromiterea românismului.
Vremea, an VII, nr. 329, 11.martie.1934

Originea neamului romanesc si a limbii noastre

Restitutio in integrum 

O cartea a uitatului scriitor Ioan Alexandru Brătescu-Voinești fusese “ignorata” si de Wikipedia. Am făcut rectificarea de rigoare. 

Cartea este o creație târzie a scriitorului-magistrat ( la 74 de ani) fiind astfel deasupra suspiciunilor de partizanat. La aceea vârsta avem in fata doar mormântul, nu altceva. 

Potrivit Wikipedia :

„Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (n. 1 ianuarie 1868, Târgoviște - d. 14 decembrie 1946, București) a fost un prozator român, faimos pentru povestirile sale, scrise inițial pentru copiii săi.

Biografie

Ioan Alexandru Brătescu-Voinești s-a născut la Târgoviște, pe 1 ianuarie 1868, ca descendent al unei familii de boieri. Eroul din nuvela „Neamul Udreștilor” e un strămoș al scriitorului. A făcut Liceul și Universitatea la București. A fost judecător în București, Ploiești, Pitești, Craiova și Târgoviște, unde în anul 1896 s-a stabilit definitiv. Intră în viața politică și este prezent până în 1940 în toate legislaturile parlamentare: a fost secretar general al Camerei Deputaților (1914-1940). A fost membru al Academiei Române din 1918. În anul 1945 a câștigat Premiul Național Pentru Proză. După 1937 alunecă în atitudini profasciste, teoretizate în opuscule programatice: Huliganism (1938), Germanofobie (1940). 

În literatură a debutat sub îndrumarea lui Titu Maiorescu, care i-a fost profesor. Primul volum, culegerea „Nuvele și schițe” i-a apărut în 1903. A urmat în 1906 „În lumea dreptății”, iar în 1912, „Întuneric și lumină”. În anii primului război mondial a scris, în colaborare cu A. de Herz (1887-1936), o piesă de teatru numită „Sorana”. În perioada interbelică a publicat mai puțină proză.

Este cunoscut în special pentru scrierile sale pentru copii: „Puiul” (tragica moarte a unui pui de prepeliță), „Privighetoarea”, „Bietul Tric”, „Niculăiță Minciună” (un copil isteț de la țară neînțeles de săteni) ș.a.

S-a stins din viață în anul 1946, pe 14 decembrie, la București. 

Opera

Antume

Nuvele și schițe, 1903

În lumea dreptății, 1906

Întuneric și lumină, 1912

Firimituri, 1929

Cu undița, 1933

Din pragul apusului, 1935

Originea neamului romanesc si a limbii noastre

Reeditări

Niculăiță Minciună, Editura HERRA, 2006, ISBN 973-7923-65-0

În lumea dreptății. Întuneric și lumină, Editura Gramar, 2007

Pagini alese, Editura Ștefan, 2007

Rătăcire, Editura Semne, 2009

Nuvele și schițe, Editura Donaris, 2009

Teatru radiofonic

În decursul timpului, Societatea Română de Radiodifuziune a dramatizat câteva din scrierile sale pentru emisiunea „Teatru radiofonic”: Călătorului îi șade bine cu drumul, În lumea dreptății și Un reghiment de antilerie.”

Am scanat întreaga carte pentru voi.  (sublinierile cu roșu nu îmi aparțin).
Astăzi mi-am făcut datoria fata de cultura noastră. Nici la voi nu s-a terminat ziua.

Balada Brancoveanului

Într-o joi de dimineață

Zi scurtării lui din viata,

Brâncoveanu se scula

Fata blândă el spala.

Barba alba-și pieptăna,

La icoane se închina

Pe fereastra el cata

Si amar se spăimânta:

Dragii mei coconi iubiți,

Lăsați somnul, vă treziți

Armele vi le gătiți

Că pe noi ne-a-nconjurat

Pasa cel neîmpăcat,

Ieniceri cu tunuri mari,

Ce sparg ziduri cât de tari".

Bine vorba nu sfârșeau

Turcii-n casă năvăleau

Pe toți patru mi-i prindea

Si-i decea de-i închidea

La Stambul, în Turnul Mare

Ce se-naltă lângă mare,

Unde zac fete domnești

Si soli mari împărătești.

Mult acolo nu zăcea

Că sultanu-i aducea

Lângă foișorul lui,

Pe malul Bosforului.

"Brâncovene Constantin,

Boier vechi si domn creștin

Adevăru-i c-ai chitit

Pân' a nu fi mazilit

Să despărți a ta domnie

De a noastră-mpărătie,

Că, de mult ce ești avut,

Bani de aur ai bătut

Făr' a-ti fi de mine teamă,

Făr' a vrea ca să-mi dai seamă? "

"De-am fost bun, rău la domnie

Dumnezeu singur o știe.

De-am fost mare pe pământ

Cata-acum de vezi ce sunt! "

"Constantine Brâncovene,

Nu-mi grăi vorbe viclene,

De ti-e milă de copii

Si de vrei ca să mai fii

Lasă legea creștinească

Si te dă-n legea turcească! "

"Facă Dumnezeu ce-o vrea,

Chiar pe toți de ne-ați tăia

Nu mă las de legea mea!

Facă Dumnezeu ce-o vrea,

Chiar pe toți de ne-ați tăia

Nu mă las de legea mea! "

Sultanul din foișor

De-te semn la Imbrohor.

Doi gealați veneau curând

Săbiile fluturând

Si spre robi dacă mergeau

Din coconi îsi alegeau

Pe cel mare si frumos

Si-l puneau pe scaun jos

Si spada repezea Capul iată-l reteza,

Brâncoveanu greu ofta

Si din gură cuvânta:

"Doamne, fie voia Ta!"

Gealații iarăși mergeau

Si din doi îsi alegeau

Pe cel gingaș, mijlociu

Cu păr neted si gălbiu

Pe scaun îl punea

Si capul îi reteza.

Brâncoveanu greu ofta

Si din gură cuvânta:

"Doamne, fie voia Ta!"

Sultanul se minuna

Si cu milă se-ngâna:

"Brâncovene Constantin,

Boier vechi si domn creștin

Patru fii tu ai avut

Din ei, trei ti i-ai pierdut

Numai unul ti-a rămas

Cu zile de vrei să-l las,

Lasă legea creștinească

Si te dă-n legea turcească! "

"Mare-i Domnul Dumnezeu

Creștin bun m-am născut eu

Creștin bun a muri vreu.

Mare-i Domnul Dumnezeu

Creștin bun m-am născut eu

Creștin bun a muri vreu.

Taci, drăguță, nu mai plânge

Că-n piept inima-mi se frânge

Taci si mori în legea ta

Că tu ceru-i căpăta! "

Imbrohorul se-ncrunta

Gealații se-nainta

Si spre blândul copilaș

Dragul tati fecioraș

La pământ îl arunca

Si zilele-i ridica.

Brâncoveanu greu ofta

Si cu lacrimi cuvânta:

"Doamne, fie voia Ta! "

Apoi el se-ntuneca

Inima-i se despica

Pe copii se arunca

Îi bocea, îi săruta

Si turbând, apoi striga:

"Alelei, tâlhari păgâni

Alelei, feciori de câni,

Patru fii eu am avut

Pe toți patru i-ati pierdut!

Dar-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu,

Să vă ștergeți pe pământ

Cum se șterg norii de vânt.

Să n-aveți loc de-ngropat

Nici copii de sărutat! "

Turcii crunt se oțeleau

Si pe dânsul tăbărau:

"Câini turbați, turci, liftă rea

De-ati mânca si carnea mea

Să știți c-a murit creștin

Brâncoveanu Constantin!

Să știți c-a murit creștin

Brâncoveanu Constantin! "