Se afișează postările cu eticheta etica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta etica. Afișați toate postările

sâmbătă, 11 septembrie 2021

Unind puncte pe hârtia memoriei.

 

Când ești in zona Varna este recomandabil sa vizitezi Balcicul. Un motiv ar fi ca in zona nu ai multe locuri demne de vizita (in afara orașului Varna). Al doilea este pentru a ne întări supărarea ca, niște politicieni nepricepuți, au cedat jumătate din Dobrogea Bulgariei. Poate cel mai des întâlnit motiv este vizitarea castelului de la Balcic. Comandat de regina Maria din fondurile Casei Regale. Adică din impozitele noastre. Nu e bai. Acum ne iau bulgarii taxe peste taxe de acces la ceva ce noi am construit. Sa le fie de bine.

Multi vizitatori dar, judecând după numerele de înmatriculare ale mașinilor din parcare, majoritatea romani. Si asta e de bine. Ne cunoaștem cultura si vestigiile casei regale.

Desigur grădinile sunt multe mai impresionante decât castelul ca atare. Castele avem mai frumoase si, judecând după dimensiuni, cu greu îl putem încadra in cuvântul „castel”. Poate in „domeniul” de retragere-exil al Reginei Maria.

Grădinile, impresionante artistic, ascund un mic secret puțin cunoscut: sunt o erezie. Grădinile Balcic sunt grădini Baha’i. Conform Wikipedia:

“[…] Credința Bahá'í sau religia bahaistă este o religie monoteistă întemeiată de Mírzá Husayn-'Alí Núrí poreclit Bahá'u'lláh (în limba arabă „Slava Domnului”) în secolul al XIX-lea în Persia. Numărul bahaiștilor în lume este de aproximativ 6 milioane, fiind răspândiți în peste 200 de țări. În multe din orașele mari ale lumii se află așezăminte, uneori și chiar temple bahaiste. În București există o casă bahaistă în zona pieței Romane.

Conform învățăturilor bahaiste, evenimentele religioase din istorie sunt văzute ca un formând un proces educațional evolutiv pentru omenire, prin intermediul mesagerilor lui Dumnezeu (marii profeți) socotiți ca „Manifestări ale lui Dumnezeu”, printre ei numărându-se Moise, Buddha, Isus Christos, Mahomed... Bahá'u'lláh este văzut ca cel mai recent, dar nu ultimul dintre aceștia. El s-a prezentat ca fiind Mesia-al Mahdi, așteptatul Salvator al lumii și Învățătorul prevestit în Creștinism, Islamism, Hinduism, Budism, și în alte religii, cu misiunea de a stabili o bază fermă pentru unitatea religiilor din întreaga lume pentru a inaugura o eră de pace și dreptate, care inevitabil va veni conform credinței Bahá'í. […]”

Adică o erezie moderna, cea din care a apărut curentul „New Age”. Erezie in care credea Regina Maria. Cum cred si astăzi proprietarii lanțului medical „Regina Maria”. Unde Mahomed este profet.

Doream doar sa va fac curioși asupra ereziilor moderne si contemporane si cum se insinuează ele in viața cotidiana. Vremea luptei cu ereziile nu s-au sfârșit niciodată. In definitiv un acord de ridicare a anatemei asupra monofiziților a provocat o mica disputa in interiorul ortodoxiei.

Frumoasa gradina. Sa rămânem la frumusețea naturala.

 

 

sâmbătă, 21 august 2021

„Cancel honor”

"Răzbunarea nu poate avea înțeles; rânind nu ți se duce rana din suflet."

Nicolae Iorga

Pe 15.08.2021, președintele (prost)ales al Statelor Unite ale Americii susține un discurs despre situația retragerii din Afganistan. Nu doresc să fac o analiză a ceea ce s-a întâmplat după dezastruoasa acțiune. Nu am să evidențiez evidentul sau să învinovățesc vinovatul de facto. Acestea sunt atât de evidente încât nu merită a fi subliniate. Altceva însă m-a frapat si, deși a trecut o săptămână, mi-a rămas in minte. Motivul explicat al intervenției NATO in Afganistan: 

"Am mers în Afganistan pentru a ne răzbuna pe cei care ne-au atacat. Nu există un acord care să susțină protejarea forțelor noastre după 1 mai. Misiunea noastră nu a fost să construim națiunea" Joe Biden.

Aflăm cu stupoare că misiunea NATO ( voi scrie că o moară stricată „NATO” pentru a se înțelege faptul că nu doar SUA a avut trupe in Afganistan ci NATO) si războiul de 20 de ani au avut ca scop răzbunarea. Nu pentru a proteja sau crea spațiul in care se poate dezvolta o tară independentă ci pentru Răzbunare. Nu pentru a preveni extinderea terorismului in zonă ci pentru Răzbunare. Nu pentru a opri proliferarea violentelor sau a producției de heroină ci pentru Răzbunare. Nimic din toate aceste idei ale civilizației europene ci.. Răzbunarea animalică. Cum ar spune un copil de grădiniță, folosind arma prostului. 

Dar si al Doilea Război Mondial a fost pornit din dorința de răzbunare a Germaniei după pierderea primului Război Mondial. Atâtea războaie condamnate de omenire au pornit din răzbunări. Si toate au fost condamnate (de istorie sau chiar de către Tribunalele Internaționale nou create). 

In această situaţie apare președintele SUA si ne explică că miile de morți (si romani, francezi, germani etc.) au murit pentru Răzbunarea Americii. Declarație care poate sta la baza unei simple si clari condamnări in fata Tribunalului de la Haga. 

Totul in jur pare a se prăbuși sub presiunea acestei corupte(intrinsec) pseudo-intelighențe cu accente ale unui marxism (corupt si el). Cancel Culture. Cancel Nationality. Cancel Nation. Cancel gender. Cancel Normality. Cancel.. honor? 

Țările membre ale NATO ar trebui să fie jignite, să se simtă păcălite si umilite de aceasta afirmație tranșantă. 

Dacă afirmația este adevărată, SUA merită condamnată formal. Dacă ea nu este adevărată, președintele SUA minte sau este iresponsabil. Din păcate nu este singurul iresponsabil. 

Corabia merge spre stânci, pe punte se cântă (manele culto-țiganizante), se dansează si se mănâncă (comanda online cu livrare), lumea crede că la cârmă este un căpitan dar timona este părăsită. 

Ce va urma? Tot Iorga ne spune:

„După răzbunare, ura trece la celălalt."- Nicolae Iorga


Imbecilul discurs, aici : https://youtu.be/ocupl4q7En4








duminică, 18 iulie 2021

Radio Erevan

Întrebare: Care este diferența dintre teoria conspirației și realitate? 

Răspuns: Cam 6 luni, maxim 1 an





sâmbătă, 3 iulie 2021

Sfaturi de la un maestru..

 „Nu sunteţi Proust. Nu faceţi fraze lungi. Dacă vă survin, scrieţi-le, dar, apoi, scurtaţi-le... Scrieţi tot ce vă trece prin cap, dar numai la prima redactare. După aceea vă veţi da seama că emfaza v-a forţat mâna şi v-a îndepărtat de centrul subiectului vostru. Atunci îndepărtaţi părţile din paranteze, divagaţiile şi puneţi-le în notă sau în apendice. 

Teza foloseşte la a demonstra o ipoteză pe care aţi elaborat-o la început, nu a arăta că ştiţi totul... Nu vă încăpăţânaţi să începeţi cu primul capitol. Poate sunteţi mai pregătiţi şi mai documentaţi pentru capitolul al patrulea. Începeţi de acolo, cu dezinvoltura celui care a pus la punct capitolele precedente. Faceţi-vă curaj. Fireşte, trebuie să aveţi o ancoră, iar aceasta e dată de sumar ca ipoteză ce vă conduce încă de la început ... 

Nu folosiţi punctele de suspensie, exclamaţiile, nu explicaţi ironiile. Se poate vorbi în limbaj absolut referenţial sau în limbaj figurat.... Un studiu critic, un text ştiinţific ar trebui să fie de preferinţă scrise într-un limbaj referenţial (cu toţi termenii bine definiţi şi univoci), dar poate şi să fie util a folosi o metaforă, o ironie, o litotă... figurile retorice se folosesc ori nu se folosesc. Dacă se folosesc este pentru că se presupune că cititorul nostru este în măsură să le primească şi fiindcă se consideră că subiectul apare în acest fel mai incisiv şi convingător. Atunci, nu trebuie să ne fie ruşine în a le folosi şi nu trebuie să le explicăm. Dacă se consideră că cititorul nostru ar fi un idiot, nu se folosesc figuri retorice, iar a le folosi explicându-le ar însemna să-l iei pe cititor drept idiot; care se răzbună luându-l drept idiot pe autor.... 

Definiţi totdeauna un termen atunci când îl introduceţi pentru prima oară. Dacă nu ştiţi să-l definiţi, evitaţi-l. Dacă este unul din termenii principali ai tezei voastre şi nu reuşiţi să-l definiţi, lăsaţi totul baltă.... Nu explicaţi unde se află Roma fără a explica apoi unde este Timbuctu... Nu atribuiţi unui autor o idee pe care el o reia ca idee a altcuiva... Mulţumiri – Este un bun obicei ca atunci când cineva, ... fiind ajutat cu sfaturi orale, împrumuturi de cărţi, ajutoare de alt fel, inserează, la sfârşitul sau la începutul tezei, o notă de mulţumire. Slujeşte şi în a arăta că aţi consultat persoane de peste tot."


Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă. Disciplinele umaniste, <Craiova>, 2000, p.159-166 si 194-197



vineri, 2 iulie 2021

Considerații asupra războiului dacic al împăratului Traian.

Premisele războiului dacic al împăratului Traian. 

Ocupația Balcanilor de către Imperiul Roman a început la sfârșitului secolului III iChr (războaiele illirice) si înaintarea Romei spre Dacia. Un imperiu se menține si prosperă prin cuceriri succesive si împărații Romei au înțeles, din vreme, această necesitate intrinseca existentei unui imperiu. Rare au fost momentele in care Roma să nu se afle in războaie de cucerire. Chiar si un împărat pacifist ( Marcus Aurelius) înțelesese obligativitatea expansiunii continue. 

Din acest punct de vedere, era doar o problema de „când” nu un „dacă” se va ajunge la războiul deschis in Imperiul Roman si Dacia. Din anii 148-146 îChr vedem înglobarea Greciei in Imperiul Roman. După o perioadă de tulburări interne, următorul pas spre războaiele dacice este crearea provinciei Moesia ( anul 6 d.Hr). Existenta si organizarea provinciilor Moesia Superior si Moesia Inferior aduce celor două puteri fată in fată si războiul este iminent. De altfel acțiunile Romei de pregătire ale războiului dacic sunt evidente: construirea castrelor, strămutarea legiunilor, pregătirea infrastructurilor de transport militar, întărirea flotelor dunărene, consolidare sistemelor de apărare/atac din zona Dobrogei si o masivă fortificare a graniței temporare dată de linia Dunării. 

In paralel există o agresiune continuă dinspre Dacia si Geția asupra frontierelor Imperiului Roman, desfășurate atât de triburile migratoare cat si de Daci. Starea de tensiune nu putea să nu ducă decât la un război fățiș. 

Un prim declanșator al războaielor dacice este atacul desfășurat de daci in iarna anului 85-86 asupra provinciei Moesia, campanie de succes pentru daci. Reacția împăratului Domițian nu s-a lăsat așteptată, el reorganizând provinciile Moesice si declanșând acțiuni de pregătire militară a unui război de cucerire a întregii Dacii. Din fericire, campaniile duse de Cornelius Fuscus (anul 87) eșuează. Domițian însă obține o victorie anul următor la Tapae si, din cauza amenințărilor marcomane, încheie o pace avantajoasă (unii o considera „umilitoare”) dacilor in anul 89. 

Atât pacea din anul 89 cat si perioada ce urmează sunt caracterizate ca fiind o perioadă de pregătire a unui război final. Nici Imperiul Roman si nici Dacii nu se pot împacă cu situația creată si iminenta unui nou război este clară. Atât Roma cat si Dacia desfășoară in această perioadă masive lucrări de fortificare, 

Războiul dacic al lui Traian. Prima si a doua expediție. 

In anul 98, după moartea împăratului Nerva, Traian devine împărat al Romei. Iubit de legiuni, dorit de popor, admirat de Senat, Traian are ca scop militar cucerirea Daciei. Este primul lucru pe care îl face si ceea ce el își dorește să fie renumele său ca împărat- Dacicus Maximus. Pentru a începe un război de o asemenea amplitudine este necesar un motiv, Traian invocând nerespectarea obligațiilor tratatului de pace de către Decebal. Si astfel, in anul 101 începe războiul dacic ( bellum Dacicum Traiani). 

Forțele pregătite de Traian sunt impresionante: 14 legiuni principale, alae, cohorte si auxiliari. Traian adună astfel o armată de circa 80.000-150.000 de oameni care stă fată in fată cu armata dacă estimată a având circa 50.000 de oameni. Pregătirile flotelor dunărene din anii precedenți dau roade, Traiana având astfel si capacitatea rapidă de transport si debarcare a trupelor pe malul nordic al Dunării. 

Liniile de atac ale romanilor converg spre Sarmizegetusa dar prima lupta se desfășoară la (deja cunoscutul) Tapae unde victoria este a Romei. In replică, dacii alături de sarmați, triburi germanice si roxolani atacă pe linia dobrogeană încercând să abată atenția armatei romane de la linia de atac Sarmizegetusa (aidoma lui Scipio Africanul in fata asedierii Romei de către Hannibal). Capabilitatea sporită de transport a legiunilor romane (atât pe uscat cat si pe Dunăre) face ca si aceste atacuri să fie respinse de către romani, aceștia înregistrând două noi mari victorii: la Tropaeum Traiani si Nicolopis ad Istrum. 

Războiul este clar in defavoarea dacilor si Decebal cere o pace (102). Prevederile tratatului sunt grele pentru daci dar starea războiului face ca acesta să accepte. Uneori este mai bine să supraviețuiești încă o zi pentru a putea avea o nouă luptă. Prevederile tratatului includ: renunțarea la politica externă proprie, cedarea de teritorii, stabilizarea garnizoanelor romane in Tara Hațegului, distrugerea fortificațiilor de apărare ale Sarmizegetusei, păstrarea intactă a castrelor de marș (deja construite in timpul războiului), returnarea mașinilor de război, a prizonierilor si însemnelor militare capturate. Intr-o situaţie militară gravă, Decebal acceptă si Senatul, informat de către Traian, consfințește pacea umilitoare pentru daci. 

Pacea este însă provizorie, fragilă, si ambele tabere o știu. In perioada următoare (103-105) pregătiri pentru războiul final sunt duse de ambele părți: romanii construiesc podul peste Dunăre pentru a-si deplasa rapid trupele, întăresc garnizoanele, refac legiunile si stocurile de provizii. 

Dacii încercă să își refacă armata, își întăresc cetățile, încearcă să submineze poziția politică a lui Traian, să îl asasineze s.a.m.d, si încearcă (fără succes) să facă o mare alianță ani-romană. 

In anul 105 Traian consideră că este pregătit de etapa finală a războiului (istoriografii romani nu au considerat ca au existat două războaie ci un singur război cu două expediții) si, invocând nerespectarea condițiilor tratatului din anul 102 repornește ofensiva. Cu o excelentă pregătire militară, utilizând avanposturile create si capacitatea de mutare rapidă a trupelor. A doua expediție a lui Traian este un sir de lung victorii in ciuda opoziției masive si curajoase ale armatelor dacilor. Ofensiva duce rapid la asedierea cetății Sarmizegetusa si, la scurt timp, la cucerirea acesteia. Decebal încearcă să scape din încercuire dar, înconjurat fiind, se sinucide pentru a nu fi dezonorat in cadrul festivităților ce urmează a fi organizate. 

La 11 august 106 avem atestarea încheierii războiului dacic si constituirea provinciei romane Dacia. Aceasta includea Transilvania, Banatul, vestul Olteniei iar sudul Moldovei, S-E Transilvaniei si Muntenia sunt înglobate in Moesia Inferioară. Zonele dacilor liberi rămân nordul Moldovei, Maramureșul si Crișana. Guvernator este numit Iulius Sabinus si capitală va deveni Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. 

Considerații asupra războaielor dacice. 

Victoriile romane au fost clare si evidente. Situația geopolitică a Imperiului Roman a fost prost utilizată de către daci in perioada împăratului Domițian când ar fi avut șansa să continue atacurile asupra provinciilor romane ( Moesia si, de ce nu Macedonia) in paralel cu atacurile germanice. Pacea „de compromis” semnată de Domițian a fost salvatoare pentru Imperiul Roman si o greșeală de geo-strategie a dacilor. 

Imperiul Roman nu putea tolera prezenta la frontiera sa nordică a unui stat puternic si care arăta semne de agresivitate crescută. Războiul dacic a lui Traian nu este un eveniment punctual ci este sfârșitul unei perioade extrem de lungi de agresiuni, de victorii si înfrângeri de ambele părți. Traian a moștenit un conflict in stare avansată si, in fata unei alte mari amenințări, Regatul Partic de la care Decebal cere ajutor si alianță înaintea celei de a doua expediții romane, dorește să pune capăt amenințării dacilor. 

Războaiele dacice sunt bine-cunoscute atât prin scrierile istoricilor romani ( in special Cassius Dio), prin frescele Columnei lui Traian si cele de la Tropaeum Traiani, prin izvoarele epigrafice si arheologice bine prezervate.

Imperiul dacic al lui Burebista se fragmentase de multă vreme dar Imperiul Roman trăia constant sub amenințarea refacerii acestuia. Documentele romane arată eforturile depuse de Decebal de a reface imperiul predecesorului său, din păcate nefinalizate. 

Mai mult de atât, societate dacică a viitoarei provincii romane era „pervertită” de cultura si civilizația romană, in special prin intermediul tinerilor care erau trimisi spre educare, in Roma. Cultura si civilizația romană părea mai plăcută, mai liniștită si profitabilă in comparație cu societatea dacică. Acest lucru a dus atât la o desolidarizare a populației dacice si a popoarelor tracice de nord din exteriorul arealului Sarmizegetusei ( acuzându-i pe daci de abandonarea vechilor obiceiuri) dar si la trădări interne care segmentează societatea dacă. Războaiele  de cucerire încep de foarte multe ori prin cultură, lux, obiceiuri, prosperitate promisă si dorințe personale. Si Roma avea ce să promită: Pax Romana si prosperitatea personală. 

Imperiul roman nu dorea să cucerească Dacia. Imperiul Roman era forțat să cucerească Dacia dacă dorea să își continue existenta. Din aceasta cauza războaiele au fost atât de sângeroase si de încrâncenate, ambele părți jucându-si însăși existenta lor. 

Ceea ce a urmat războiului de cucerire este cunoscut: Dacia devine provincie, prosperă, apare etnogeneza poporului român, dacii îmbrățișează limba, obiceiurile si cultura romană si le păstrează si după retragerea aureliană. Am putea spune că Dacia a păstrat latinitatea după ce Roma si-o uitase. 



The premises of the Dacian war of Emperor Trajan.


The occupation of the Balkans by the Roman Empire began at the end of the 3rd century BC (the Illyrian wars) and the advance of Rome towards Dacia. An empire is maintained and prosperous through successive conquests and the emperors of Rome understood, from time to time, this intrinsic need for the existence of an empire. Rare were the moments when Rome was not in wars of conquest. Even a pacifist emperor (Marcus Aurelius) had understood the obligation of continuous expansion.

From this point of view, it was only a matter of "when" not an "if" to reach the open war in the Roman Empire and Dacia. From the years 148-146 BC we see the incorporation of Greece into the Roman Empire. After a period of internal unrest, the next step towards the Dacian wars was the creation of the province of Moesia (6 AD). The existence and organization of the provinces of Upper Moesia and Lower Moesia brings the two powers face to face and war is imminent. Moreover, Rome's actions in preparation for the Dacian war are obvious: building camps, relocating legions, preparing military transport infrastructure, strengthening Danube fleets, strengthening defense / attack systems in the Dobrogea area and a massive fortification of the temporary border given by the Danube line.

In parallel, there is a continuous aggression from Dacia and Gethia on the borders of the Roman Empire, carried out by both the migratory tribes and the Dacians. The state of tension could only lead to an open war.

A first trigger of the Dacian wars is the attack carried out by the Dacians in the winter of 85-86 on the province of Moesia, a successful campaign for the Dacians. The reaction of the emperor Domitian was not long in coming, he reorganized the Moesic provinces and started actions of military preparation for a war to conquer the whole of Dacia. Fortunately, the campaigns of Cornelius Fuscus (87) failed. However, Domitian gained a victory the following year at Tapae and, due to the Marcomanni threats, concluded an advantageous peace (some considered it "humiliating") to the Dacians in 89.

Both the peace of 89 and the following period are characterized as a period of preparation for a final war. Neither the Roman Empire nor the Dacians can reconcile with the created situation and the imminence of a new war is clear. Both Rome and Dacia are carrying out massive fortification works during this period,

Trajan's Dacian war. First and second expedition.

In 98, after the death of Emperor Nerva, Trajan became emperor of Rome. Loved by the legions, wanted by the people, admired by the Senate, Trajan has as military purpose the conquest of Dacia. It is the first thing he does and what he wants to be his reputation as emperor - Dacicus Maximus. In order to start a war of such magnitude, a reason is necessary, Trajan invoking Decebalus' non-compliance with the obligations of the peace treaty. And so, in the year 101, the Dacian war begins (bellum Dacicum Traiani).

The forces prepared by Trajan are impressive: 14 main legions, alae, cohorts and auxiliaries. Trajan thus gathers an army of about 80,000-150,000 men who stand face to face with the army if estimated to have about 50,000 men. The preparations of the Danube fleets from the previous years bear fruit, Traiana thus having the fast capacity to transport and disembark the troops on the northern bank of the Danube.

The Roman lines of attack converge on Sarmizegetusa but the first battle takes place at the (already known) Tapae where the victory belongs to Rome. In reply, the Dacians, together with the Sarmatians, Germanic tribes and Roxolani, attacked the Dobrogea line, trying to divert the attention of the Roman army from the Sarmizegetusa line of attack (like Scipio the Africanus before the siege of Rome by Hannibal). The increased transport capacity of the Roman legions (both on land and on the Danube) causes these attacks to be repulsed by the Romans, who recorded two new great victories: at the Tropaeum Traiani and Nicolopis ad Istrum.

The war is clearly against the Dacians and Decebalus demands peace (102). The provisions of the treaty are difficult for the Dacians, but the state of the war makes it acceptable. Sometimes it's better to survive another day so you can have a new fight. The provisions of the treaty include: renouncing its own foreign policy, ceding territories, stabilizing the Roman garrisons in Tara Hațeg, destroying the defense fortifications of Sarmizegetusa, keeping intact the marching camps (already built during the war), returning the war machines and captures, captured military insignia. In a serious military situation, Decebalus accepts and the Senate, informed by Trajan, enshrines the humiliating peace for the Dacians.

But peace is temporary, fragile, and both sides know it. In the following period (103-105) preparations for the final war are carried out by both sides: the Romans build the bridge over the Danube to move their troops quickly, strengthen garrisons, rebuild legions and stockpiles.

The Dacians try to rebuild their army, strengthen their fortresses, try to undermine Trajan's political position, assassinate him s.a.m.d, and try (unsuccessfully) to make a great year-Roman alliance.

In 105 Trajan considers that he is ready for the final stage of the war (Roman historians did not consider that there were two wars but one war with two expeditions) and, invoking the non-observance of the conditions of the treaty of 102 restarts the offensive. With excellent military training, using the outposts created and the ability to move troops quickly. Trajan's second expedition is a long series of victories despite the massive and courageous opposition of the Dacian armies. The offensive quickly led to the siege of the fortress of Sarmizegetusa and, in a short time, to its conquest. Decebalus tries to escape the siege but, being surrounded, he commits suicide so as not to be dishonored during the festivities to be organized.

On August 11, 106 we have the attestation of the end of the Dacian war and the establishment of the Roman province of Dacia. This included Transylvania, Banat, western Oltenia and southern Moldova, SE Transylvania and Muntenia are included in Lower Moesia. The areas of the free Dacians remain in the north of Moldavia, Maramureș and Crișana. The governor is named Iulius Sabinus and the capital will become the Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.


Considerations on the Dacian wars.

The Roman victories were clear and obvious. The geopolitical situation of the Roman Empire was misused by the Dacians during the reign of the emperor Domitian when he had the chance to continue the attacks on the Roman provinces (Moesia and, why not Macedonia) in parallel with the Germanic attacks. The "compromise" peace signed by Domitian was a savior for the Roman Empire and a mistake of geo-strategy of the Dacians.

The Roman Empire could not tolerate the presence on its northern border of a strong state that showed signs of increased aggression. Trajan's Dacian war is not a one-time event but the end of an extremely long period of aggression, victories and defeats on both sides. Trajan inherited a conflict in an advanced state and, in the face of another great threat, the Parthian Kingdom from which Decebalus asks for help and alliance before the second Roman expedition, wants to put an end to the threat of the Dacians.

The Dacian wars are well-known both through the writings of Roman historians (especially Cassius Dio), through the frescoes of Trajan's Column and those from Tropaeum Traiani, through well-preserved epigraphic and archaeological sources.

Burebista's Dacian empire had been fragmented for a long time, but the Roman Empire was constantly living under the threat of its restoration. Roman documents show Decebalus' efforts to rebuild the empire of his predecessor, unfortunately unfinished.

Moreover, the Dacian society of the future Roman province was "perverted" by Roman culture and civilization, especially through young people who were sent for education to Rome. Roman culture and civilization seemed more pleasant, quieter and more profitable compared to Dacian society. This led both to a detachment of the Dacian population and the northern Thracian peoples outside the Sarmizegetusa area (accusing the Dacians of abandoning old customs) but also to internal betrayals that segment society if. Wars of conquest often begin with culture, luxury, customs, promised prosperity and personal desires. And Rome had something to promise: Pax Romana and personal prosperity.

The Roman Empire did not want to conquer Dacia. The Roman Empire was forced to conquer Dacia if it wanted to continue its existence. This is why the wars were so bloody and fierce, both sides playing their very existence.

What followed the war of conquest is known: Dacia becomes a province, prosperous, the ethnogenesis of the Romanian people appears, the Dacians embrace the Roman language, customs and culture and keep them even after the Aurelian retreat. We could say that Dacia kept its Latinity after Rome had forgotten it.


luni, 21 iunie 2021

Mierea

Un călugăr a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus:
- Părinte, de câte ori vin la tine, mă mărturisesc şi îmi plâng păcatele, primesc de la tine sfaturi pentru îndreptare, dar nu mă pot schimba. Ce folos mai pot avea că vin la tine, dacă oricum cad în aceleași păcate?

Părintele i-a răspuns:
- Fiul meu, ia două urciorașe de lut – unul cu miere, iar celălalt să fie gol.
Călugărul așa făcu.
- Și acum, – i-a spus părintele său, -toarnă de mai multe ori mierea din unul în altul.
Ucenicul  din nou l-a ascultat.
- Acum, fiul meu, uită-te la vasul gol și miroase-l. 

Călugărul l-a mirosit și a spus:
- Părinte, vasul gol miroase a miere, și acolo, la fundul său a rămas un pic de miere.
- Uite așa şi învățăturile mele sunt depozitate în sufletul tău. Dacă vei dobândi de dragul lui Hristos cel puțin o parte din virtuți, Dumnezeu prin mila Sa va umple ceea ce-ţi lipsește și va salva sufletul tău pentru viața veșnică. Cum o gospodină nu ține boabe de piper într-o oală care miroase a miere, aşa şi Dumnezeu nu te va îndepărta dacă vei sădi în sufletul tău un început bun.

vineri, 18 iunie 2021

Ereziile Coranului


După moartea lui Muhammad în 632, un număr de tovarăși ai săi care știau Coranul pe de rost au fost uciși în bătălia de la Yamama de către Musaylimah. Primul calif, Abu Bakr, a decis ulterior să adune cartea într-un singur volum, astfel încât să poată fi păstrată. Zayd ibn Thabit  a fost persoana care a colectat Coranul, deoarece „obișnuia să scrie Inspirația Divină pentru Apostolul lui Allah”. Astfel, un grup de cărturari, cel mai important Zayd, a strâns versurile și a produs un manuscris al cărții complete. Manuscrisul potrivit lui Zayd a rămas la Abu Bakr până când a murit. Reacția lui Zayd la sarcină și dificultățile de colectare a materialului coranic din pergamente, tulpini de frunze de palmier, pietre subțiri (denumite în mod colectiv sub numele de suhuf) și de la bărbați care îl știau pe de rost este consemnată în narațiunile anterioare. După Abu Bakr, în 644, lui Hafsa bint Umar, văduva lui Muhammad, i s-a încredințat manuscrisul până când al treilea calif, Uthman ibn Affan, a solicitat copia standard de la Hafsa bint Umar în aproximativ 650.

În aproximativ 650, al treilea calif Uthman ibn Affan  a început să observe mici diferențe în pronunția Coranului, pe măsură ce Islamul s-a extins dincolo de Peninsula Arabică în Persia, Levantul și Africa de Nord. Pentru a păstra sfințenia textului, el a ordonat unui comitet condus de Zayd să folosească copia lui Abu Bakr și să pregătească o copie standard a Coranului. Astfel, în decurs de 20 de ani de la moartea lui Mahomed, Coranul a fost angajat în formă scrisă. Acest text a devenit modelul din care au fost făcute și promulgate copii în toate centrele urbane ale lumii musulmane, iar alte versiuni sunt considerate a fi distruse. Forma actuală a textului Coranului este acceptată de savanții musulmani ca fiind versiunea originală compilată de Abu Bakr.

Stratul A (care se apropie de cele 86 de sure (capitole) „dezvăluite înainte de Hijra”, deși există unele amestecuri) este o lucrare teologică fin scrisă, de înaltă abilitate retorică. Are o anvergură generală, o mare parte din aceasta fiind dedicată relatării poveștilor biblice (și apocrife) (în special cele ale lui Adam, Noe, Avraam și Moise) ca încurajări și avertismente și referindu-se la evenimentele din ele ca Semne și cei implicați în aducerea Cuvântul lui Dumnezeu ca mesageri. Arată un interes intens în reconcilierea tradițiilor biblice cu propria sa narațiune teologică și conține foarte puține prescripții etice detaliate.

Stratul B (aproximativ la 28 'după Hijra') este complet diferit: are un stil retoric mult mai ciudat (în cea mai mare parte, deși cu unele pasaje mai fine), versuri mai lungi și are mult mai puține referințe biblice, folosește intens a celei de-a doua persoane (adresându-se direct ascultătorului) și include multe referințe la Mesager (singular) care recită Coranul ca profet, subliniind necesitatea de a-l asculta. Include diverse referințe locale specifice la Mahomed, Mecca, Moscheea și Yathrib (Medina), o serie de prescripții morale și legale detaliate, câteva îndrumări personale pentru profet și dispensații speciale pentru el (în special despre soțiile sale), numeroase anti- Polemici creștine și antievreiești și multe îndemnuri pentru a lupta împotriva inamicului și necredinciosului.

Inconsistentele si erezia Islamului (si implicit lipsa lui de valoare teologica) a fost demonstrata de către Sfântul Ioan Damaschinul(cca 655-750), ultimul dintre Sfinții Părinți.

Ioan Damaschinul cunoștea bine lumea musulmana, a lucrat in administrația califului, cunoștea limba si obiceiurilor. In acest sens voi prezenta câteva aspecte din viața Sfântului Ioan Damaschin.

-          I. Relația sa cu comunitatea musulmana

-          II. Analiza subiectului despre islam

I.                    Sinodul iconoclast de la Calcedon (754) - întrunit pentru a condamna venerarea icoanelor. La finalul întrunirii, acest sinod a condamnat prin anatemizare pe cei trei apărători ai icoanelor: patriarhul Constantinopolului, Gherman; patriarhul Constantei, Gheorghe si pe preotul si monahul din Mânăstirea „Sfântul Sava”, Ioan Damaschinul: „… Anatema lui Mansur, cel cu nume rău si cu cuget sarazin.”  Sinodul nu a menționat numele de creștin al lui Ioan Damaschinul (așa cum se obișnuiește in tradiția ortodoxa, pentru ca atunci când își îmbrăca hainele monahale, își părăsește numele de familie si își ia alt nume), ci a folosit numele Mansur pe care îl moștenise de la bunicul sau, Sargun b. Mansur.

Mansur, care însemna „biruitor”, era un nume bine-cunoscut in rândul musulmanilor. Sintagma: „cel cu cuget sarazin” a mai fost folosit de Sinodul VII Ecumenic atunci când Beser, un creștin apostat a îmbrățișat Islamul. Aceasta expresie a fost folosita pe de o parte pentru a blama iconodulii si pe de alta parte pentru a eticheta pe opozanții icoanelor. Însă Ioan Damaschin a fost etichetat așa pentru a scoate in evidenta afinitatea lui cu lumea musulmana.

Bunicul lui Ioan Damaschinul pare sa fi jucat un rol important in capitularea Damascului in fata oștirilor lui Khalid b. al-Walid. Damascul a fost asediat începând cu data de 13 martie 635 si s-a predat după șase luni. Heraclie se afla in Antiohia, însă creștinii au așteptat in zadar ca armata acestuia sa intervină in ajutorul cetății. In anul următor va reveni bizantinilor, dar pentru o scurta perioada. Bătălia de la Yarmuk, 20 august 636, a marcat sfârșitul prezentei bizantine in Siria.

La început, musulmanii erau toleranți fata de sirieni, nu au fost forțați sa se convertească la Islam. Toleranta primilor califi umayyazi a fost exprimata si prin decizia lor de a păstra sistemul administrativ existent. Bunicul lui Ioan Damaschin, Mansur a deținut o poziție înalta de autoritate publica. După moartea tatălui sau, Ioan Damaschinul a devenit secretar, având o poziție chiar mai înaltă decât tatăl sau in administrația califului.

II.                 Ioan Damaschinul a fost in primul rând teolog, iar scrierile sale devin mijloace de exprimare a opiniilor teologice.

„Erezia ismaelitilor” apare in corpul principal „De Haeresibus”, care face parte din lucrarea „Izvorul cunoștinței” .

Capitolul 100 este o apologie istorica si o scriere polemica. Discuția ia forma unui dialog.

1.      „Există și religia rătăcitoare de norod a ismailiților care până în ziua de astăzi are putere și care este înaintemergătoare lui Antihrist.”

-          Acest „si” ne arata ca aceasta religie este o erezie, fiind pusa alături de alte erezii si nu este o scriere special scrisa împotriva ismaelitilor

-          Expresia „ înaintemergătoare lui Antihrist”- Ioan Damaschinul a mai folosit-o intr-un capitol special din „De Fide Orthodoxa” in care considera ca Antihrist este nu doar Satan, ci si orice om care nu mărturisește ca Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca este Dumnezeu desăvârșit si a devenit om desăvârșit, rămânând in același timp Dumnezeu. El a aplicat acest nume si lui Nestorie.

2.      Ea își trage obârșia de la Ismail, care s-a născut lui Avraam din Agar: de aceea ismailiții se mai numesc și agareni. Ei sunt numiți și „saracini" de la spusa ,,Σάρρα κενούς", că Agar i-ar fi zis îngerului: „Sarra m-a slobozit pe mine deșartă (Σάρρα κενήν με άπέλυσεν)".

-          Sfântul Ioan Damaschinul folosește trei nume pentru musulmani: ismaeliti, agareni si sarazini.

-          Coranul afirma ca Avram si Ismael au pus temeliile casei :”Si când sădiră Avram si Ismael temeliile casei” SII, 121

-          Ii numește agareni, un nume derivat de la Agar, mama lui Ismael.

-          Sarazini, se refera la Vechiul Testament,  Facerea , cap 16.8 :” și i-a zis îngerul Domnului: "Agar, slujnica Sarei, de unde vii și unde te duci?" Iar ea a răspuns: "Fug de la fața Sarai, stăpâna mea”

3.      Ei bine, până în vremurile lui Heraclie au fost vădit închinători la idoli, dar între timp a apărut la ei un proroc mincinos pe nume Mamed, care, după ce a dat peste Vechiul și Noul Testament și a vorbit cu un călugăr - chipurile - arian, a alcătuit un eres al său - și băgându-se sub pielea poporului prin părută cucernicie, a dat sfară în țară că s-a pogorât asupra lui carte din cer, și după ce a scris în cartea sa niște alcătuiri caraghioase, așa le-a predat închinarea.

-          Adică din Vechiul Testament a luat monoteismul, de la arieni, afirmația ca Duhul Sfânt si Isus sunt fapturi, mai mult ca Hristos a fost un simplu om.

4.      Zice că Dumnezeul tuturor este unul singur, nici născut, nici născător.

-          Acesta este conținutul Surei Curățirii sau Sura Unității si este îndreptată împotriva creștinilor, adică a celor care atribuie „asociații” lui Dumnezeu.  In teologia lui Ioan Damaschin :”cunoaștem un singur Dumnezeu, in trei ipostasuri”

5.       Zice că Hristos este cuvântul lui Dumnezeu și duhul Lui, zidit însă și rob, și că din Maria, sora lui Moise și Aaron, s-a născut fără de sămânță, deoarece „cuvântul și duhul lui Dumnezeu", zice, „a intrat în Maria și a născut pe Iisus, care a fost proroc și rob al lui Dumnezeu ". Mai zice că iudeii, săvârșind călcare de lege, au vrut să-L răstignească și, punând mâna pe El, au răstignit numai umbra Lui, dar Hristos însuși nu a fost răstignit, nici nu a murit, fiindcă Dumnezeu L-a luat pe El la Sine în cer, fiindcă îl iubea. Zice și că după ce S-a înălțat Hristos la ceruri L-a întrebat Dumnezeu, zicând: „O, Iisuse, ai zis tu: «Sunt Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu?»", la care Iisus a răspuns: «Fie-Ți milă de mine, Doamne; Tu știi că nu am zis [așa ceva], nici nu mă simt înjosit a fi rob al Tău, însă oamenii cei călcători de lege au scris că am zis cuvântul acesta, și au mințit împotriva mea, și sunt rătăciți». Și I-a răspuns Lui Dumnezeu", zice: „«Știu că tu n-ai zis cuvântul acesta»".

-          Ioan Damaschin cunoștea Coranul si toate cele cate sunt expuse apar in Coran.

6.      „Și cine dă mărturie că Dumnezeu i-a dat lui scrierea [aceasta], sau care dintre proroci a prezis că se va scula asemenea proroc?"

-Inca de la începutul capitolului Ioan Damaschin îl numește pe Mohamed „fals profet”, iar acum analizează autenticitatea calității de profet. Acesta apelează la exemplul lui Moise care a avut ca martori pe poporul sau care privea la muntele fumegând, pe când Mohamed dormea când s-a pogorât cartea asupra lui.

- Deși aceasta parte nu apare in Coran, ea apare in tradiția musulmana in care se spune ca Gabriel i-a adus porunca lui Dumnezeu.

Un alt argument la aprecierea de fals profet, este aceea ca accepta o scriptura fără martori care sa adeverească de unde si cum a venit aceasta. Scriptura lor nu le permite sa se căsătoreasca, sa cumpere sau sa facă ceva fără sa aibă martori. Ioan Damaschin le reproșează musulmanilor ca nu i-au cerut lui Mohamed sa le dea dovezi, sa aducă martori, așa cum le cere legea lor: „nu i-ați cerut: «Mai întâi arată-ne tu cu martori că ești proroc, și că de la Dumnezeu ai ieșit, și care Scriptură dă mărturie despre tine»”.

7.      Musulmanii ii acuza pe creștini ca sunt asociatori/ intovarasitori. In Coran apare „Dumnezeu nu are un fiu” (Sura 4.169). Ioan Damaschin rămâne fidel Treimii si ii numește  ciuntitori : „Așa încât voi în chip mincinos ne spuneți „întovărășitori", iar noi vă numim „ciuntitori" ai lui Dumnezeu.”

8.      Musulmanii ii învinuiesc pe creștini de idolatrie fiindcă venerează crucea, iar creștinii ii învinuiesc ca venerează Ka’ba: „Ne mai clevetesc că suntem idolatri, fiindcă ne închinăm la Cruce”

-deși in Coran creștinii nu sunt acuzați de idolatrie in mod direct, ca venerează crucea, totuși o fac in mod indirect întrucât neaga ca Hristos a fost răstignit pe cruce: ”Ei însă nu l-au omorât si nu l-au răstignit”(Sura IV)

        9. In următoarea parte se refera la titlurile surelor si la conținutul lor.

- In sura „Femeii” se rezuma la aspectul căsătoriei si al divorțului, scoțând in evidenta poligamia si practica muhallil sau repudierea femeii.

- Sura „Masa” - zice [Mâmed], i-a spus: „Ți-am dat Ție și alor Tăi masă nestricăcioasă". In Coran apare :” O, Allah< Stăpâne al nostru! Coboară-ne noua masa din cer care sa ne fie noua sărbătoare” (Sura Masa.114) „ O voi cobori vouă, dar pe acela care nu va crede nici după aceasta îl voi osândi cu un chin cu care nu voi mai pedepsi  pe nimeni din toate lumile” (115).

-Ioan Damaschin scoate in evidenta aspectul eretic al musulmanilor, încercând o aluzie la Cina cea de taina, musulmanii cred ca aceasta este chiar consumarea de alimente in cadrul unei mese.

In ultima parte sunt consemnate aspecte ale practicilor musulmane: circumcizia, despre interzicerea anumitor alimente, interzicerea băuturii si renunțarea la Sabat.

Capitolul „De Haeresibus” trebuie văzut ca o scriere cu scopul de a informa despre conținutul religiei ismaelitilor, folosind versetele Coranului, dar si de a combate erezia, apelând la argumente teologice din Vechiul si Noul Testament.

Eliza Matica | Madalin Matica

sâmbătă, 8 mai 2021

Sacrificiile umane ale aztecilor.

 „[...] Aduși la butuc, care era o piatră de trei palme și încă puțin în înălțime și aproape două în lățime, erau răsturnați pe spate și ținuți de cinci persoane: două le apucau picioarele, alte două brațele și una capul. Atunci venea preotul care trebuia să-i ucidă, și-i lovea în piept cu amândouă mâinile cu o piatră de silex, meșterită aidoma fierului de lance și, prin deschizătura operată, băga mâna și smulgea inima, apoi o oferea soarelui și o arunca într-o tigvă. Odată inima smulsă și sângele aruncat într-o tigvă, luată de stăpânul prizonierului sau sclavului care murise, trupul era azvârlit și se rostogolea pe trepte până la baza templului. [...]”

Bernardino de Sahagun (misionar franciscan), (1499-1590)
„Historia general de las cosas de Nueva Espana” Tomo II

 

„[...] Pe acea piatră nenorocitul era așezat pe spate pentru a fi sacrificat, cu pieptul foarte întins, căci îl țineau legat de mâini și de picioare […] cum pieptul sărmanului era atât de întins, îl deschideau cu multă putere, cu ajutorul unui cuțit crud și smulgeau repede inima, iar cel care oficia abjectul act izbea inima de partea exterioară a pragului altarului, lăsând acolo o pată de sânge [...]”
Toribio de Benavente Motolinia (misionar franciscan), (1482-1568)
„ Historia de los indios de la Nueva Espana”

 

„ [...] Neamurile care ofereau sacrificii omenești zeilor lor arătau astfel, ca idolatri rătăciți ce se aflau, ideea înaltă pe care o nutreau despre excelența divinității, despre valoarea zeilor lor și cât de nobilă, cât de înaltă era venerația lor către divinitate. Prin urmare, ele dovedesc că posedă, în mai mare măsură decât alte neamuri, reflecția naturală, dreptatea cuvântului și judecata rațională. Iar în materie de religiozitate, ei au fost deasupra tuturor celorlalte neamuri, întrucât neamurile cele mai religioase din lume sunt acelea care, spre binele popoarelor lor, își oferă ca sacrificiu proprii copii. [...]”
Bartolomé de las Casas (misionar dominican), (1474–1566)
„Brevísima relación de la destrucción de las Indias”

 

„ [...] Indianul își lua mica încărcătură de daruri pentru cavalerii soarelui, bastonul și scutul și începea să urce pas cu pas spre înaltul templului, ceea ce întruchipa drumul soarelui de la est la vest. Când ajungea în vârf și se ridica în centrul marii pietre solare, care se afla acolo pentru a indica apusul, sacrificatorii soseau și îl sacrificau, deschizându-i pieptul la mijloc. I se scotea inima care era oferită soarelui, aruncându-se sângele înspre astru. Apoi, pentru a reprezenta coborârea soarelui spre vest, lăsau cadavrul să se rostogolească la baza scărilor. [...] „
Diego Durán (misionar dominican), (1537–1588)
„Historia de las Indias de Nueva Espana e islas de Tierra firme”

 

Subiectul este unul mult comentat si mult „gustat” de curioși, ageamii, cercetători, de amatorii de senzații tari sau ai industriei de film. Toate aceste emoții au dus la o clară distorsionare a procesiunii, a motivației, dar si la o greșită judecată a acestui ritual privit eminamente dintr-o perspectivă catolic-spaniolă. De altfel, in urma primelor relatări a apărut in Europa un val masiv de condamnare a „împăratului-criminal” Moctezuma, indignare aparent menită a ascunde si a justifica jafurile si genocidul făcut de trupele spaniole. Ulterior, foarte multi istorici au început să conteste aceste practici si să catalogheze aceste relatări ca fiind „propagandistice”. Din păcate pentru ei, dovezile arheologice recente arată însă că aceste ritualuri nu erau nici izolate si nici de mică sau mare amploare.   

Descrierile conchistadorilor (Hernan Cortes, Andres de Tapia etc.), dar si cele ulterioare (precum cele ale clericilor Bernardino de Sahagun, Toribio de Benavente Motolinia, Bartolomé de las Casas sau Diego Durán ) ne descriu cu destulă exactitate ritualul sacrificiilor umane ale imperiului aztec, cu mici diferențe. Sacrificatul (potrivit studiilor ADN – prizonieri de război sau sclavi neaparținând ca etnicitate populației aztece) era adus in vârful piramidei, in zona pietrei sacrificiale, unde era țintuit de către 4 sau 5 persoane (femei sau bărbați) in timp ce preotul ii deschiderea cutia toracică cu un cuțit de silex (sau obsidian). O dată ce cutia toracică era deschisă, preotul băga mana in cavitate si scotea inima sacrificatului, o arăta/ îndrepta/ oferea zeului soare si apoi o arunca intr-un vas aparținând stăpânului sclavului sau prizonierului de război. Corpul ii era apoi împins in jos pe scările piramidei, reconstituind alegoric apusul soarelui.

Cele patru descrieri analizate par grupate cate două: primele două (Bernardino de Sahagun si Toribio de Benavente Motolinia) sunt inflamate si pompieristice, neținând cont de diferențele culturale si religioase dintre privitor si participanții la ritual sau însemnătatea acestuia pentru aceștia. Următoarele (Bartolomé de las Casas si Diego Durán) sunt însă mai rezervate, căutând a înțelege practicile religioase, valorile etico-morale sau ideea de dreptate sau Drept ale populației aztece.

Repulsia si indignarea primelor două descrieri par a fi generate de uitarea „voluntară” a istoriei (cunoscute) a practicilor romane, egiptene sau chinezești (acestea din urmă incă necunoscute conchistadorilor spanioli). Trăgând o paralelă putem spune că este greu să fii îngrozit de „masacrele” sacrificiilor aztece (relatate in jurul anilor 1500), unde găsim aproape 700 de fragmente umane (Templo Mayor) când, in aceeași perioada (23-24 august 1572), in Paris, circa 30.000 de hughenoți au fost masacrați (Noaptea Sfântului Bartolomeu).

Sacrificiile umane ale aztecilor au fost reale si își au originea in credințele religioase si tradiționale ale acestor popoare reunite sub Imperiul Aztec. Ritualul este important pentru coeziunea unui popor si niciodată nu este arbitrar sau neavând o importanță majoră in funcționarea si existenta acelui stat. Privind echidistant, din punctul meu de vedere, ritualul sacrificial este un aspect minor, lipsit de o însemnată importantă in înțelegerea societății aztece, fapt relevat si din citirea „Códice Tudela” aflat in Museo de América unde planșele reprezentând aceste practici sunt puține si descrierile mult mai calme.




duminică, 2 mai 2021

PAŞTELE – de Mihai Eminescu [16 aprilie 1878 ]

Să mînecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cîntare să aducem Stăpînului, şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind!

Şi la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea şi învierea Blîndului Nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi cînd ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mînile ş-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: „Ce este adevărul?”

Ce este adevărul?

De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfîşiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, şi cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pămîntul cu sînge şi cu cenuşă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărîmat; ba, chiar în numele Celuia care propovăduia iubire s-a ridicat în nenumărate rînduri sabia şi chiar astăzi aceiaşi cruce, acelaşi simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negain) Europa într-un război al cărui sfîrşit nici un muritor nu-l poate prevedea.

La întrebarea ce şi-o face David Strauss, scriitorul vieţii lui Isus, de mai sîntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creştini?- şi sîntem dispuşi a răspunde nu.

Mai adevărate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc:

Nu numai dragostea ta am lepădat, ci şi ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm şi unul altuia trupurile mîncăm prin feluri de lăcomii şi prin nedireaptă voinţa noastră. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce împărtăşire avem cu tine, ca să ne şi împărtăşim bunătăţilor Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaştem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morţi sîntem vinovaţi; iată, sub mîna Ta cea lucrătoare şi care ţinea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cît este despre gîndul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni Stăpîne!

Rar ni s-a întîmplat să vedem şiruri scrise cu atîta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun, recunoaştem că noi sîntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de Tine să-Ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile Tale de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.

„Video meliora proboqne, deteriora sequor”

„Vedem cele bune şi le aprobăm, dar urmăm cele rele.”

Astfel, cu multă umilire strigăm:

Călcînd aceste porunci ale Tale şi în urma poftelor şi a voilor noastre îmblînd, tot păcatul în fieştecare zi cu osîrdie facem: clevetire, hulă, ţinere în minte de rău, călcare de jurămînt, vorba mincinoasă, vorbă de ruşine firească şi afară de fire, şi ceea ce nu se află nici în dobitoacele cele necuvîntătoare, acestea foarte păgîneşte, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deşertăciune zilele noastre; de ajutorul tău ne-am golit; batjocură şi rîs ne-am făcut celor dimprejurul nostru; numele Tău cel prea sfînt şi închinat prin noi a se huli de păgîn l-am făcut. Învechindu-ne în răutate; şi în cărări neînţelepţeşte şchiopătînd, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să înţeleagă, nu este pînă la unul. Ciuma şi robia şi îmbulzeala şi sărăcia şi multe feluri de morţi şi dese pre noi de trei ori ticăloşii, ne-au despărţit ca prin nişte bătăi ca acestea să ne tragi la tine macar nevrînd noi; ci nici aşa nu s-au făcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi păgînilor spre robie şi spre pradă şi spre junghiere şi spre jefuire celor fără de lege şi nici aşa n-am înţeles, nici ne-am depărtat de la vicleşugurile noaste şi de la fără-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înţelepţit, nici prin facerile tale de bine şi prin darurile tale nu ne-am făcut mai buni!

Şi astfel a fost totdeuna.

În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atît de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-l urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pămînt în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Şi toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. Conştie despre nimicnicia bunurilor lumii, înţelegînd că această viaţă cu trebuinţele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deşerte decît cele pe care le are din natură, omul totuşi pune o deosebită valoare pe împrejurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alţii, de a-şi întinde stăpînirea peste tot pămîntul, de s-ar putea.

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi furtunei.

Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mişcare cu rezultatele la cari ajungem?

Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne prezintă viaţa decît împlinirea normală a unor trebuinţe din cele mai simple? A bea, a mînca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-şi hrăni existenţa şi a o apăra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adună vara ca să aibă iarna; furnicile îşi zidesc locuinţele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul îşi adună provizii pentru iarnă, şi încolo fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să fie precumu-i, neinteresîndu-se mai departe nici de politică nici de nimica.

Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuinţe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcţionari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicaţie, universităţi şi şcoale, diplomaţi, adunări legiuitoare, biruri, advocaţi, societăţi academice, gazete, marşandemode, teatruri, bani de hîrtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinti, mînuşi, cîini de vînat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale şi altele ca acestea.

Nu-i asta o socoteală de mofluz?

De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertăciunea ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţă, stînd înaintea ultimei probleme, îşi toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar şi voieşte să-l bea… cînd iată că sună încet clopotele şi cîntecele de la Înviere… şi paharul îi cade din mînă…el e recîştigat pentru viaţă.

Înviere- renaştere?

Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii şi răutăţii, paralel cu acea ţesătură de egoism, vicleşug, tiranie de uliţă şi tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături cu voinţa acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie aşa de bine în rugăciunea lui- trăieşte creierul omenirii o mică parte din viaţă deosebită, nesupus nici politicei, nici diplomaţiei, nici războaielor şi, în acele puţine momente ale lui proprii, el măsură depărtarea stelelor şi adîncul mărei, greutatea pamîntului şi uşurinţa eterului, aude florile crescînd, întrupează în marmură frumuseţea liniilor şi în pictură a colorilor, discompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu şi desleagă un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene.

E în aceasta … mîntuirea?

Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare mai bună decît cea neştiutoare? După cîte ştim din trecut şi vedem azi, nu.

Va rămînea într-adevăr un tezaur în urma generaţiilor, însă totuşi, omul armei şi acela al vicleşugului, ostaşul şi diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult vieţuind decît pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

De aceea, la ademenirea muzicei cereşti, Faust răspuude:

„Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

Vin zile de înviere şi trec. Ici se salută oamenii cu Surrexit! Vero Surrexit!”, dincoace cu Hristos Voscres!” şi în toate limbele pămîntului se repetă acest cuvînt, dar noi zicem ca Faust: „Die Botschaft hőr’ich wohl, allein mir fehlt der Glaube!”

Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura Lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este; dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvînt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zîmbind şi cu sufletul înrăutăţit, El n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu. Tiranul ce mînă la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai urîcioase ale mulţimii sînt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decît Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceştia chemaţi, cari sînt mulţi, nesfîrşit de mulţi, nu sporeşte comunitatea creştină: puţini sînt cei aleşi şi puţini au fost de-apururi.

Dar rămîie datina şi înţelesul ei sfînt, aşa cum e de mult; şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii”, cînd ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigînd cu toţii:

„Christos au înviat!”

[16 aprilie 1878 ]

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA, 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880

TIMPUL, EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1980

Vol X

marți, 16 februarie 2021

Arta elitelor in extremul Orient

 Arta elitelor in extremul Orient

de Eliza M. 

 


Su Shi (1037-1101) – Arbore și stânci ; tuș pe hârtie, 27.2 x 543 cm. 

In lucrarea „Arbore si stânci”, care descrie un copac ofilit lângă o stâncă de formă neobișnuită - completată cu caligrafie, remarcăm mai puțin caracterul tehnic, ci, mult mai mult, se descifrează caracterul moral a lui Su Shi, rafinamentul cu care creionează starea lui internă, decât „starea externă” a peisajului.
Su Shi a fost membru al elitei intelectuale chineze din timpul  dinastiei Song (960-1279). Pictura aparține perioadei dinastiei Song (960-1279) care a fost o cheie de cotitură în istoria Chinei - o perioadă care a asistat la o explozie a populației, la creșteri semnificative ale capacității și puterii economice ale imperiului și la creșterea nivelului de educație. In timpul dinastiei Song, interesul guvernului era de a recruta oficiali-cărturari prin sistemul de examene, care încorporează si elementele artistice ale poeziei și, din ce în ce mai mult, alături de caligrafie și pictura devine centrala în profilul literatului. Acest lucru se vede in rafinamentul de neegalat în artele din aceasta perioada. Su Shi era o figură respectată în rândul savanților oficiali la curte. Cu toate acestea, existau tensiuni între grupurile politice rivale de la curtea imperială. Pe Su Shi îl regăsim de partea conservatoare, din punct de vedere cultural, a lui Sima Guang față de guvern. Ei s-au concentrat în totalitate pe creșterea nivelului moral, iar calificările pentru conducere au fost concepute în întregime în termeni culturali. Gruparea rivală era concentrată pe cunoștințele tehnice, care puteau  fi necesare pentru a încuraja și susține dezvoltarea societății Song, în ceea ce privește creșterea economică, construirea infrastructurii și menținerea unei apărări militare capabile. El a articulat o viziune a „confucianism cultural”, accentul fiind pus pe legătura dintre guvernare și stăpânirea tradiției culturale a Chinei. Preocupări principale ale literaților pentru  arte, studiul caligrafie si al picturii, poezie, a fost considerat o cale către cultivarea sinelui moral. In peisajele pictate in tuș își dezvăluiau spiritul interior. Trăiau după principiile confucianiste si asta se vede in arta produsă de elitele imperiale.

Liniile curbe prin care Su Shi își descrie valul sufletesc, creșterea si descreșterea trăirilor, modestia cu care ciotul încetează sa mai crească, dau o armonie compoziției si o zbatere armonica a emoțiilor, care duc, in final, la un angajament de supraviețuire in dreptate si corectitudine.

Mișcarea stâncilor pledează pentru loialitatea fata de legea naturii. Se rotesc in tușe si se autodisciplinează prin voința, rămân loiale unor principii dătătoare de viața.

Rezistenta naturii este redată cu apăsări de penel, dar printr-o gratie, astfel ca la final vedem doar o compoziție echilibrata si armonioasă, stabilă de neclintit, o promisiune de rezistenta si plina de speranța.

In pictura lui, Su Shi ni se descoperă pe el însuși. E ca si cum se afla pe divan si ne descrie cu penelul unduirile sufletului, ne comunica caligrafic si plastic: virtuțile, forța, sensibilitatea si tăria in condiția lui de literat si om.

Pictura se continua, atât pe hârtie, cat si in timp, cu poeziile lui Liu Lianzuo, Mi Fu, Yu Xilu si Guo Chang.

Chiar daca versurile ne arata o îndepărtare a acestor literați de curtea imperiala, ele ne confirma statornicia principiilor: „vede-un sens în Dao și virtute” „ stanca răsare”, „cer binecuvântare”. Sărăcia si nevoile, austeritatea sunt clar pictate si caligrafiate cu bucurie:hainele nu mi le-am înnoit” , „Ce fericire să găsesc această companie!”.

Su Shi își pictează viața interioara si casa, iar prietenii lui literați ii decorează in versuri opera.

  



Vas de porțelan pentru arderea esențelor parfumate, familia roz, decorat în stilul 1000 de flori, China, epoca împăratului Qianlong

Modelele Millefleurs apar pentru prima dată pe porțelanurile făcute în timpul domniei împăratului Yongzheng, dar par să fi atins un vârf de calitate în perioada Qianlong.

Împăratul Qianlong a iubit artele, iar in perioada lui de domnie artele au „înflorit”. El a pictat, a făcut caligrafie, a scris poezii și mii de eseuri.

Împins de opiniile sale artistice unice și de gustul estetic, împăratul Qianlong și-a folosit statutul imperial pentru a direcționa și redefini eforturile artiștilor și artizanilor care slujesc la curte.  A sponsorizat  catalogarea colecțiilor obiectelor de arta și copierea tuturor scrierilor chinezești in patrimoniul său prin marcarea, ștampilarea și înscrierea operelor de artă pe care le-a moștenit .

Împăratul Qianlong a căutat să atragă atenția și admirația lumii subliniind măreția imperiului. Schimbul cu națiunile din Occident și statele din periferia chineză a dus la un aflux de elemente străine în atelierele de la curte, dar a venit si cu rozul care a pătruns târziu in China. Prezenta rozului înscrie vasul in seria familiei roz. Culoare roz este obținuta dintr-un extract de aur.

Vasul de porțelan face parte dintr-un set de altar (Wugong)  care era compus din: două vaze, două sfeșnice și un vas pentru arderea esențelor parfumate.

Vasul are trei picioare, cu mânere verticale curbate, cu decor de flori executat fin, care in tradiția chineza simbolizează prosperitatea. Pentru a omagia China, tara florilor, florile înfloresc toate in anotimpul vasului. Detaliile tehnice si degradeurile obținute, conturul, tot decorul este opera pictorilor profesioniști de la curtea imperiala.  Fiind o piesa de altar, motivul floral nu este întâlnit pentru aceste vase. Fiind atât de impresionant, atât estetic, cat si tehnic, motivul o mie de flori pare sa impresioneze si elitele care vedeau frumusețea in liniile simple, pentru ca porțelanul preferat de elitele imperiale era asemănător cu motivul picturii. Aceste vase cu o mie de flori, abunda in culoare, in tehnica, in mii de detalii, reclama bogăție si exclusivitate. Au fost necesare nenumărate arderi pentru ca florile sa înflorească in culori si acum noi „ardem” când îl privim.

 


Prun și fazan, panou decorativ, Kano Sanraku sau Kano  Sansetsu, Japonia, sec. XVII

Pa aceste panouri observam cum pictura opaca „strălucește” datorita fundalului aurit. Totul contrastează într-o armonie perfecta. Trunchiul bătrân prinde viața, înflorește, ramurile privesc spre stânga, iar păunul in dreapta, contururile clare delimitează fiecare obiect, dar se continua cu următorul fără sa poți face legătura, ca intr-un vis, poți sa identifici fiecare obiect, dar nu poți sa stabilește firul povestii. Ca intr-un peisaj realist, dar abstract, ca intr-o pictura abstracta, dar realista.

Pe cele doua panouri se întinde un copac bătrân, dar înflorit. Pictura dă speranță, păsările, florile ne conving de o viața noua. Artistul a subliniat tensiunea prin ramurile scurte si răsucite in mișcări dinamice  in contrast cu trunchiul scorburos. Prunul poate fi comparat cu principiile puternice, cu idealurile care se înaltă. Crengile copacului sunt reprezentate in variația tonală a negrului. Florile de prun sunt redate cu ajutorul petelor de roșu si alb care se întrepătrund creând degradeuri spontane. Primăvara este cantată de o pasare care sta sus, pentru ca, cântecul ei sa se audă. Pe panoul din dreapta sta un fazan cu un penaj fin, conturat prin tuse scurte si rapide cu linii individuale. Ca si înțeleptul bătrân, păunul veghează cu compasiune si iubire.

 



Bolul raku de culoare roșie, cunoscut sub numele Seppo. I-a aparținut maestrului Honami Koetsu (1558-1637). A fost reparat, după un accident, cu lipitură de aur (kintsugi).

Este un castron de ceai ceremonial. . Castroanele  de ceai au fost produse pentru prima dată în Kyoto de către familia Raku (sec. XVI).  Honami Koetsu a studiat în cadrul familiei Raku și a ajuns să fie considerat un maestru. În cultura ceramicii japoneze, articolele raku dețin un loc unic datorită tehnicilor prin care sunt realizate, modelate manual, fără roata olarului. Forma dată fiecărui bol, măiestria prin care olarul își lasă „amprenta”; fiecare bol primește o parte din trăirea filosofica a meșterului, dar si din filosofia lui de viața. Unicitatea prin care natura se dezvăluie in fiecare fir, frunza, râu si munte își dezvăluie starea de a fi, iar olarul împrumuta de la natura, diversitatea din fiecare individualitate. El lasă sa se vadă prezentul din palmele sale, nu-l modifica, nu-l duce la perfecțiune, ci îl lasă sa progreseze in ritmul lui. Bolul își schimba forma prin modelare, fără sa știe exact unde se vrea sa se ajungă, care-i forma potrivita, ea se ivește, se descoperă. Bolul își reflecta frumusețea in mâinile olarului, olarul își reflecta sensibilitatea prin măiestrie in bol. Se remarca filosofia modelarii bolurilor raku, in sensul ca se vad bulele neuniforme si nenumăratele asperități, date de procesul de ardere rapida, de pe burta vasului. Buza vasului are câteva zone ridicate date de spatula, dar ușor rotunjite.


Vasul este reparat prin metoda Kintsugi, remarcam aurul care curge ca o ramura sau ca un râu ce se desparte. Unicitatea bolului se continua in timp, devine si rămâne același. Fiecare proces îl duce din imperfecțiune într-o alta imperfecțiune si prin asta își câștiga perfecțiunea data de unicitate. Înlocuind unicitatea cu identitatea sau adăugând identitatea, unicității,
  am putea spune ca bolul lui Koetsu  seamănă cu corabia lui Tezeu. Doar ca bolul nu mai este doar un proces mental, el este viu, el se transforma in fiecare zi si prin asta își continua procesul spre perfecțiune prin imperfecțiune.


Unind puncte pe hârtia memoriei.

  Când ești in zona Varna este recomandabil sa vizitezi Balcicul. Un motiv ar fi ca in zona nu ai multe locuri demne de vizita (in afara ora...