duminică, 13 decembrie 2020

Si totuși Istoria explică

Omul din piață tipă, strigă, face zarva căci trăiește din aceasta. Este vânzătorul de isterii si, cu cât este mai gol, cu atât are o rezonantă mai mare când își găsește "publicul" adecvat (in definitiv cea mai mare gălăgie o face o căruță cu butoaie goale, nu cea care cară butoaiele pline) . Omul din piață merită ignorat căci a-l comenta, a-i răspunde înseamnă să intri in jocul lui. Este ceea ce americanii numesc "enabling an idiot". Si dacă nu v-ați dat seama, este vorba de penibilul Andrei Caramitru. Pe care am reușit să il ignor până acum fără probleme. Si voi continua să o fac atunci când se poate. In acest caz însă el mi-a arătat însă un alt personaj căzut într-o gravă eroare, pe care o promovează de la înălțimea unui profesor de istorie. Este vorba de dl Adrian Niculescu. Nu, nu mi-a atras atenția până acum prin scrierile sale (drept pentru care nu ii vom comenta scrierile istorice) ci prin câteva afirmații, eronate din punctul de vedere al istoriei, făcute in  cadrul unei emisiuni radiofonice ( RFI). 

Emisiunea o găsiți aici : https://www.rfi.ro/emisiunile-rfi-ro-128353-si-daca-totusi-am-traversat-cei-mai-buni-30-de-ani-din-istoria-romaniei

Pe scurt, in câteva rânduri, profesorul Adrian Niculescu susține teze potrivit căreia poporul român este "înapoiat" din cauza credinței Ortodoxe a acestuia si nu a condițiilor geo-politice din perioada medievală. Aflat într-o gravă eroare, mult-prea-prost-informatul Adrian Niculescu afirmă că aceleași condiții le-ar fi avut si restul țărilor subjugate Imperiului Otoman deci, printr-o eronată deducție logică, apartenenta la Ortodoxie ne-ar fi "nenorocit". Solutia implicit sugerată este trecerea la catolicism, soluție susținută in mai multe rânduri si de penibila goarnă a neomarxismului isteric. 

Teza este eronată, așa cum demonstrează un studiu făcut de dl. profesor Bogdan Murgescu, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București și, din 2011, președinte al Societății de Științe Istorice din România, după ce, în perioada 1999-2011 a ocupat funcția de vice-președinte. Domnia sa prezintă simplu situația gravă in care se regăseau Tările Romane in perioada amintită de "acest" Adrian Niculescu :

Potrivit calculelor făcute de sârguinciosul si discretul istoric Damaschin Mioc,  pentru procurarea sumei necesare pentru plata tributului, fiecare gospodărie trebuia să vândă în 1594 un cal, un bou, 2 obroace (75 l) de grâu, 5 oi și 3 fălci (4,5 ha) de pământ agricol.

Concluziile evidente ale datelor mai sus prezentate sunt trase de dl Lect. Univ. Dr. Radu Nedici astfel :

- Creșterea obligațiilor bănești i-a împins pe mulți țărani să se îndatoreze, iar ulterior să-și vândă pământul și să se vândă pe ei înșiși ca rumâni sau vecini. D. Chirot estimează că jumătate dintre satele Țării Românești, mai ales cele din zona de câmpie, s-au aflat în această situație.

- Ruinarea țărănimii libere a favorizat boierimea, care apare ca principalul cumpărător al loturilor și oamenilor căzuți în șerbie. Polarizarea aceasta socială este defavorabilă pe termen lung puterii centrale, care se vede lipsită de un partener politic pe care să îl poată opune boierimii.

- Tributul celor două Țări Române s-a majorat de câteva ori în cursul deceniilor de la mijlocul sec. XVI. În cazul Țării Românești, el pornit de la 12-15.000 de galbeni în primele decenii ale secolului, a ajuns la 20.000 de galbeni către 1540, 50.000 în 1545, a atins 104.000 în 1574, stabilizându-se în jurul a 84.000 în ultima parte a secolului. Pentru Moldova, baza de pornire a fost de 8-10.000 de galbeni la începutul secolului, crescând la 15.000 în 1541, 40.000 în 1568, 53.000 în 1574, pentru a atinge maximul de 66.000 de galbeni în 1583, moment după care el a scăzut din pricina devalorizării asprului otoman. Spre comparație, tributul Transilvaniei s-a cifrat la 10.000 de galbeni până în 1575 și 15.000 de galbeni după acest an.

- Haraciul reprezenta însă numai o parte din obligațiile de plată către Imperiul Otoman. Acestea includeau, de asemenea, darurile protocolare oferite oficial sultanilor și marilor dregători (peșcheș), cât și sumele oferite ca mită pentru cumpărarea tronului și confirmarea în domnie (rüșvet). Totalul acestor plăți a fost estimat pentru anii 1580 la aproximativ 600-650.000 de galbeni anual pentru Țara Românească și la 300.000 de galbeni anual pentru Moldova.

- Nivelul taxelor și al îndatorării statului a însemnat pentru locuitorii Moldovei plasarea lor la nivelul superior al mediilor europene, în vreme ce în Țara Românească povara economică a dominației otomane s-a ridicat mult peste cele mai înalte cifre de la nivelul continentului.

- Potrivit estimărilor lui B. Murgescu, în anul 1594 un locuitor al Țării Românești avea de plătit bir în valoare de 3 galbeni (0,3 galbeni în Franța, 1 galben în lumea mediteraneeană, 0,5 galbeni în Imperiul Otoman); valoarea exporturilor se ridica la 1,5 galbeni / cap de locuitor (0,5 galbeni în Polonia, 1 galben în Franța, 1,6 galbeni în Castilia); cuantumul datoriilor însuma 10-19 galbeni / cap de locuitor (2,5 galbeni în Moldova, 5,5 galbeni în Franța și Spania).

- Fiscalitatea ridicată a condus la comercializarea forțată a bunurilor prin exporturi către piața otomană. Veniturile astfel realizate se reîntorceau la otomani sub forma diverselor taxe, ceea ce bloca investițiile interne și eroda motivația producătorilor. În ciuda aparenței de modernitate (economie de schimb, viteza circulației monetare), această realitate economică a însemnat integrarea spațiului românesc la periferia lumii economice otomane.

- La un prim nivel, dominația otomană a fost echivalentă cu instabilitatea politică: în a doua jumătate a sec. XVI s-au succedat la tronul Țării Românești 17 domnitori, iar pe cel al Moldovei 21.

- Presiunea financiară a fost responsabilă de sărăcirea unor întregi categorii sociale și de exportul masiv al materiilor prime. În același timp, ea a obligat domnia să sporească mijloacele de control asupra oamenilor și spațiului, aducând începuturile unui proces de centralizare a statului care lipsise în evul mediu.

- Integrarea Țărilor Române în economia-univers otomană a condus la orientarea către aceeași piață a celor două principate extracarpatice, care au încetat să mai fie concurente. Sunt începuturi timide ale unificării economice, după ce în evul mediu drumurile comerciale polonez și maghiar determinaseră opțiuni divergente.

Dar nu, datele sunt irelevante (sau necunoscute) pentru dl Adrian Niculescu care își extrage, din propria-i neștiință,  concluzia: Ortodoxia
Când ura este mare nici Istoria nu mai contează. 



luni, 30 noiembrie 2020

Constantinopolul si Roma

 

Nu spre preamărirea Constantinopolului. Nu spre minimalizarea importantei Romei. Spre știință si spre buna înțelegere atât a Istoriei cat si a evenimentelor bisericilor Ortodoxe si romano-catolice.

In anul 900-1000 estimările demografice arată astfel :

Populația Romei: cca 50.000

Populația Constantinopolului: min 500.000 ( să fim precauți in estimarea multor istorici la 1 milion)

Gândiți si înțelegeți de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, de ce Constantinopolul, ușor de apărat, devenise Capitală, de ce „lumina venea de la Răsărit”.

Gândiți si evaluați corect.

(PS : nu ma credeți? Cercetați.)




luni, 16 noiembrie 2020

Desemn

Descopăr cu uimire o lucrare extraordinară scrisă de Olga Greceanu, „Compoziția murală – Legile și technica ei” - București 1935. O carte ce ar trebui să fie piatra de temelie pentru orice artist, curator, critic de artă sau (în cazul meu) admirator/ iubitor de artă.

Și, din primele pagini, găsesc cuvântul „desemn”. Prima dată am crezut că este o eroare de tipar. Dar nu. Deliberat „desenul” este scris „desemn”. Găsesc în DEX că aceasta era o formă acceptată până în anii 1950. Și apoi mă lovește... finețea și frumusețea pierdută a „desemnului”.

Căci un desen este un semn extins. Un însemn grafic sublimând semnul, simbolul. Desemnul este subscris aici artei hieratice și nu „desenul” (”dessin”) aferent artei minore, artei de grad inferior. Căci arta superioară este hieratică. Conține simbolul, incită la înțelegere, nu explică ci stârnește gândul, sublimează în semn, nu ilustrează în desen. Aidoma artei sacre, arta superioara folosește "semnul". 

De-semnul ca baza de plecare al artei intelectuale.

( "Scoborârea de pe cruce" Pietro Lorenzetti )




sâmbătă, 14 noiembrie 2020

Pseudo-tolerantă plină de ură.

 Prezentarea „cadrului”.

Timișoara, 5 octombrie. Vernisajul expoziției de postere numit „ The Tolerance Travelling Poster Show”. Expoziția a prezentat „peste 90 de postere create de designeri și artiști consacrați de pretutindeni din lume, fiecare lucrare exprimând vizual înțelegerea toleranței în limba maternă a autorului”. Curatorii Mirko Ilić (New York) și Ovidiu Hrin (Timișoara). Abia astăzi am văzut imaginile din „expoziția” atât de binevoitor găzduită oficial (și finanțată) în Timișoara.

Până aici totul pare în regula. Desigur că numele expoziției îți atrage atenția, fiind unul din laitmotivele comunităților „LGBTQRS+-?”. Și atunci te uiți pe imagini. Și, din păcate, iarăși am avut dreptate.

Căci „toleranta” este o promovare a ceea ce majoritatea au definit ca aberant, nenatural, imoral și, în multe cazuri, ilegal. Dar asta era mai demult, înainte ca lumea să „evolueze” și să devină „tolerantă”.

M-a șocat însă „toleranta” promovată în afișul acesta.

„Tolerantă: Ne-am întâlnit inamicul și el este ISUS”. Desigur, mesajul este aparent mascat sub particula „el suntem noi”. Desigur la „limita” legii. Dar mesajul este clar, aruncat în fata privitorului.

În această tolerantă desăvârșită mustește ura care nu se mai ascunde. Ura fată de creștini, fată de morala creștină care este „inamicul”. Pentru că noi creștinii le-am făcut ce? În afara faptul că, prin însăși existenta noastră le arătăm mocirla în care se scaldă.

Ținând în mană un afiș cu „tolerantă”, ne jignesc, ne declară ura lor și ne umilesc valorile.

Ura creste. Ea se amplifică și devine endemică. Pandemia care îmbolnăvește Pământul este cea de ură, nu cea de Covid-19. Ceea ce va provoca adevărata criză a umanității este ura vopsită în tolerantă.

Și tot acest atac murdar este pus sub numele „tolerantei” - valoare creștină care ar trebui să ii apere. Căci noi nu avem voie să osândim aproapele nostru. Oare chiar asa este ?

Osândirea aproapelui pentru scăderile morale ale acestuia nu trebuie confundate cu păcatele împotriva credinței. Pe cei ce greșesc și se căiesc trebuie întotdeauna să-i iertam, și nu zilnic sau de șapte ori pe zi „ci până la de șaptezeci de ori câte șapte” ( Mt,18,21-22; vezi Lc.17,4). A urâ pe cineva pare împotriva credinței ortodoxe. Dar dacă citim Psalmul Sfântului proroc David ( Ps. 138,21,22) citim : „Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât și asupra vrăjmașilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani.”

Sfântul Teofilact al Bulgariei scrie: „ Acela care se mânie pe fratele sau în zadar va fi osândit; însă dacă cineva se mânie din pricini binecuvântate, cu un scop de îndreptare și din râvnă duhovnicească, unul ca acesta nu va fi osândit. Și Pavel a grăit cuvinte de mânie către Elimas vrăjitorul, cât și către arhiereu, însă nu în zadar, ci din Râvnă. În zadar ne mâniem noi atunci când fierbem de mânie pentru lucruri materiale ori pentru slavă”.

Continuarea acestor atacuri împotriva creștinătății vor aduce mânie. Și mânia nu va fi anulată. Căci sabia a fost demult scoasă de către „toleranți”.












vineri, 13 noiembrie 2020

Despre cifre

Nu doresc să minimalizez pericolul Covid-19, nici impactul pe care acesta îl are asupra noastră. Ce doresc însă să subliniez este interpretare cifrelor. Căci aceasta ne determină imaginea pe care ne-o facem asupra realității.

Noi suntem obișnuiți să înțelegem cifrele conform practicilor curente. A „normalității” noastre și a modului în care ne sunt prezentate, de zeci de ani, cifrele. Ori cifrele statistice sunt procentuale la suta de cazuri, „la sută”. La suta de locuitori, la suta de grame, la suta de IMM-uri, la suta de cazuri. Nu la mie. Aceasta raportare „la mie” nu ne este recognoscibilă (cel puțin mie nu îmi este). Drept pentru care interpretăm, involuntar, cifrele în conformitate cu ceea ce suntem obișnuiți. La sută adică. %.

În aceste registru, cifrele cu infectările arătau astfel în 11.11.2020:

Sibiu – 0,689 %

Cluj – 0,656 %

Sălaj – 0,647 %

Timiș – 0,638 %

Bihor – 0,564 %

Alba – 0,543 %

Bucureşti – 0,511 %

Arad – 0,489 %

Braşov – 0,458 %

Mureş – 0,447 %

Rata mortalității : 2,59%. Aici sursele oficiale revin la acel „la sută” (%). Deci rata mortalității este de 2,59% din 0,689% (Cluj). Cam 0,01554 %

Noi să fim sănătoși și să înțelegem corect realitatea.




luni, 9 noiembrie 2020

Posada

Astăzi se împlinesc 690 de ani de la bătălia de la Posada.

Cum s-a ajuns la conflict ? În 1324 Basarab I se afla sub suveranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român cucerește Severinul, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului său.

Ce urmează? Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată, pleacă din Timișoara să-l pedepsească pe Basarab Întemeietorul. Cum se obișnuia, romanii ard holdele, otrăvesc fântânile si foametea lovește armata ungara.

Armata ungara însă înaintează și cucerește cetatea de scaun, Curtea de Argeș. Deși Basarab oferă pacea și un tribut gras :"numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele". Carol Robert răspunde cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. Ajuns la Curtea de Argeș o găsește goala si ii da foc.

De aici se întoarce spre Ungaria doar spre a fi surprins într-o vale întărită ( o "posada") unde începe un măcel ce durează 3 zile.

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, și calea sucită și de amândouă părțile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, și unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulțimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.”
—Cronica pictată de la Viena

După lupta de 3 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut.

„Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.”
—Cronica pictată de la Viena

„Românii... puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, vestminte scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț”
—Cronica lui Johann de Thurocz

Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locației a constituit-o drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.

Irelevant. Relevant este însă ca astăzi avem ce sărbători.






sâmbătă, 7 noiembrie 2020

Lupul si primele state organizate românești

În perioada medievala apar primele formațiuni statale românești (conform Diplomei Ioaniților considerata de foarte multi istorici unul din primele izvoare istorice scrise clare): Tara Severinului, cnezatul lui Ioan, cnezatul lui Farcaș, cnezatul lui Seneslau și cnezatul lui Litovoi (restul teritoriului României de astăzi fiind denumit generic Cumania).

Nu voi intra într-o discuție despre aceste prime formațiuni ci ma gândesc la denumirea cnezatului lui Farcaș. Nu, nu era maghiar. Caci nu astfel este descris în Diploma ungara. 

Dar în maghiară fárkás înseamnă „lup”

Potrivit istoricilor, zona în care exista acest cnezat ar fi cuprins și Vâlcea. 

Dar вълк / vâlk = lup.

Cnezatul Lupului. În tara Lupilor. Farcaș în Vâlcea. 

Istoria merita gândită. 

“În încheierea acestor observații, să spunem un cuvînt despre ceea ce s-ar putea numi dimensiunea mitică a istoriei dacilor. Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. în perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară".

De la Zalmoxis la Genghis-Han - Mircea Eliade




VÎLC <sl. влзкъ „lup”, folosit ca și Lupul în onomastica romînă cu aceeași valoare mistică. 1. Vîlc (Moț); -u frecv.; -ul (C. Ștef). 2.2 Vîlca s.; Vlăca b. (Giur 90); Vîlcescul, (16 B VI 92). 3. Vîlcan munt., 1494 (Rep D 168); mold. (Dm); – munte, sub infl. latinistă scris Vulcan; -a ș. cu aceeași dublă grafie; Vlăcan (Giur 90); Vîlcan/ul mare log. (16 B II 376); -a f. (AO XV 291); Vîlcăn/easa, -ești ss. 4. Vîlcomir (17 B III 495), Vlăcomir, olt. (Sd VII 4; AO VIII 292). 5. Scurtat: Vîlcomu t.(AO XIX 134). 6. Vîlcașin olt.(17 B III 200) cf. srb. Vukašin. 7. + -cea, Vîlcea, apare ca antroponim dintru început, în toate marile regiuni: mold. (Dm; Ștef; 16 A I 593), ard. (Moț), munt. (Rel; 16 B II 377 etc.) și s-a putut forma în domeniul limbii romîne din prenumele Vîlcu, împrumutat ca și magh. Farcaș spre a înlocui pe „Lupu”, adăugîndu-i sufixul cel mai productiv -ea sau -cea, ca în Cucea, Ducea, Marcea, Stîrcea, din Cuc, Duca, Marcu, Stîrc și ca în multe alte cazuri. Județul oltean purta un nume de persoană, cum se admite de obiciu, al judelui din sec. XIII, ca și Mehedințul și Romanațul, care fără motiv se scriu cu i final. Este posibil ca în unele cazuri, numele să se fi primit gata format din slavă, de la vecini: Iorgu Iordan (Loc. p.) îl derivă, în cazul acesta, din n. personal blg. Бълче „lupușor” < влzкъ „lup”, citind pe Влzчa ( = Vîlcea) (Rel. p. 175), solul lui Basarab III (1478 – 1482), iar E. Petrovici (Studii lingv. IV 75, 80) consideră numele județului, scris la 1329 sudstvo Bazчьскo „județul Vîlcii” ca adjectiv posesiv slav feminin, cf. srb. vilča, blg. vălča „al lupului”. 7. bis. Vîlcea se mai scrie și Vlăca: Vlăcia, mold. 1438 (Sd VI 125); + -in(a): Vlăcina (16 A I 237). 8. Cu č > ț: Vîlțea b. (C Ștef) și rotacizat: Vîrciu (Moț), dacă acesta n-are altă origine. 9. Vîlciu, P., act.; -l t., canal la Dunăre. 10. Vălceiu b. (Sur XXII), poate sub infl. dim. vălcel < subst. vălceá. 11. Vălcioiul, D. (IO 176); Vîlcioiu, M. (Î Div). 12. + -oci: Vălcoci b. (17 B I 383). 13. + suf. slav -ov: Vîlcov s., care a tradus pe medievalul gr. Lykostomion „Gura Lupului”. 14. Vălcău s. 15. Vulcuțiu ard., act. și Vulcești s. (BCI I) cu u < t, sub infl. srb.-cr. Vuk. 16. Vîlceanul m. log. 1549 (D Gorj), n. de apart. locală. II. Alte derivate. 1. + -san: Vîlcsan (Cat; Ștef; Div 59; 16 B 12) și Vlîcsan, probabil primit direct < blg. Bлъксан (Miklosich); pentru echivalența acestuia cu Vîlcan avem cazul: Vîlcasn Florev „al Florei”, zis și Vîlcan al Florii (Fior 82, 101, 120 ) și Vlăcsan Viorin (Div 59). 2. Forme rusești волк „lup”: Volcineț s. și Volcinschi, mold. (Arh) 3. Din srb.-cr. Vuk „lup”: a) Vuc b., olt (Tis); Vucoaia, Maria (17 B III 330) b) Vucea olt. (17 B I 32, II 289, III 131; Hur 323); Vucia (Giur 339); cu afer. prob., Ucea s. ard. c) Vuciu, D. act. d) forme originare sîrb ești: Vucina b. (Tis; An C III 748); – pan (IO 260); Vucenic și Vucetici (Arh).





miercuri, 4 noiembrie 2020

Mă Simeoane....

Cred că sunt un om răutăcios. Nu un bun creștin în multe cazuri. Iar bulgarii sunt intre ținte preferate ale mele. Mă bucură aplecarea lor spre arheologie ( mă dezamăgește slaba implicare a statului roman în dezvelirea și păstrarea vestigiilor antice și preistorice) dar mă amuz copios văzând cum fie uită să ii menționeze pe daci, fie ii ridică în slăvi pe tracii din care (!!!) pretind a se trage.

Toată povestea însăilată de istoricii bulgari ar fi hilară dacă nu ar fi tratată de ei) cu seriozitate, și de noi cu indiferentă.

Scurtă plimbare prin istoria bulgarilor : popor nomad turcic (sau iranian) venit prin părțile acestea în secolul VII ( cca 635 d.Hr sau 679 când Hanul Asparukh cucerește Sciția Minor).

Măi Simeoane.. e o pâine de mâncat intre vestigiile descoperite de voi ( multe +5000 ani i.HR) și apariția voastră călare din zona Uralului si Volgăi.

Hai să te învăț să scrii : daci, Dacia, Dromihete, Burebista, Tracia, Getia.

Undeva prin anul 40 d.HR ajunsese pe la noi deja Sfântul Andrei și ne creștinase ( treci și tu granița la Silistra și găsește Peștera Sfântului Andrei). In anul 600 tu tot cu șamanismul și venerând zeitatea Tangra.

Da hai.. mai spune-mi cum ai tu rădăcini tracice .. hai ca ăștia de la Comedy Channel cam repetă episoadele ..

https://en.wikipedia.org/wiki/Bulgars

http://archaeologyinbulgaria.com/




duminică, 1 noiembrie 2020

Părintele Galeriu: Cuvânt la Duminica a 24-a după Rusalii – Învierea fiicei lui Iair

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfanțului Duh. Amin

Vrednici de iubire și dreptmăritori creștini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos!



    Zice o mărturie sfântă, pe care o citim noi la începutul Sfintei Liturghii, după Ectenia a III-a: “… Dându-ne în veacul de acum cunoștința adevărului, iar în cel ce va sa fie, viata veșnică”. Asa începe orice înfăptuire: întâi cunoștința, gândirea, sensul faptului, apoi împlinirea; cunoștință adevărului, apoi viata veșnică. Iei cunoștință de adevăr și apoi îl împlinești în viata. Asa și în Liturghie: în prima parte se citește Evanghelia, apoi se săvârșește jertfa, când auzim însuși cuvântul Mântuitorului: “Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu… Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu…”. Prin cuvântul Lui și prin chemarea Duhului Sfânt de către preot, în altar: “Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri și fa adică pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău și ce este în potirul acesta scumpul sânge al Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.
Creația, viata, toate asa se împlinesc De aceea cuvântul rostit, predica, e înainte de dumnezeiasca Împărtășanie. Și corul a pregătit-o: “Doamne, buzele noastre vei deschide și gura noastră va grai lauda Ta” – din cuvântul Psalmistului. Asa ne rugam și acum: sa deschidă bunul Dumnezeu buzele noastre și gura noastră sa grăiască lauda Lui; iar inimile sa asculte.

După ce Mântuitorul scosese legiunile de demoni din bărbatul (sau bărbații, în Evanghelia după Matei) din ținutul Gherghesenilor, și căruia ii spusese: “Întoarce-te în casa ta și spune cat bine ți-a făcut ție Dumnezeu”, a plecat din ținutul lor, vestind în toată cetatea cel rămas acolo cate făcuse Iisus. Iar Iisus, trecând marea înapoi (Marea Galileii, Ghenizaretul), acum de la răsărit spre apus, L-a primit mulțimea pe țărmul de aici. Toți Îl așteptau. Urmează acum Evanghelia de astăzi:

Și iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga sa intre în casa Lui, caci avea numai o fiica, ca de doisprezece ani, și ea era pe moarte. Și, pe când se ducea El, mulțimile Îl împresurau. Iar o femeie, care de doisprezece ani avea pierdere de sânge (copila de doisprezece ani, femeia de doisprezece ani în suferința ei) și cheltuise cu doctorii toată averea ei, și de nici unul nu putuse sa fie vindecata, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui și îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toți tăgăduind, Petru și ceilalți care erau cu El, au zis: Invatatorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează și Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Caci am simțit o putere care a ieșit din Mine. Și femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând și, căzând înaintea Lui, a spus de fata cu tot poporul din ce cauza s-a atins de El și cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăznește, fiica, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace. Și încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învățătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai și se va izbăvi. Și venind în casa n-a lăsat pe nimeni sa intre cu El, decât numai pe Petru și pe Ioan și pe Iacov și pe tatăl copilei și pe mama. Și toți plângeau și se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeți; n-a murit, ci doarme (luați aminte, fiecare cuvânt e descoperitor de taina!). Și râdeau de El, știind ca a murit. Iar El, scoțând pe toți afara și apucând-o de mana, a strigat, zicând: Copila, scoală-te! Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată; și a poruncit El sa i se dea sa mănânce. Și au rămas uimiți părintii ei. Iar El le-a poruncit sa nu spună nimănui ce s-a întâmplat.” (Luca 8, 41-56)

Iubiților, fiecare cuvânt al Mântuitorului sa ne fie de adevăr dumnezeiesc, de ultimul și cel mai înalt adevăr al vieții! Și asa sa luam aminte. Deci tocmai scosese autorul morții – pe demon – din acei bărbați care umblau prin morminte – caci demonul este ispititorul, aducând moartea; el este ucigașul. Dumnezeu n-a făcut moartea. Și, întorcându-se pe malul celalalt al Ghenizaretului, mulțimea Îl aștepta. Iar în mulțime – mai-marele sinagogii din cetatea de la malul marii (de buna seama, credem ca e vorba de Capernaum, acolo unde adesea poposea Iisus). Caci iată, un bărbat, cum am auzit, cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii, cazând la picioarele Lui Îl ruga sa intre în casa lui. Avea o fiica de doisprezece ani care era pe moarte. După ce izgonise autorul morții din demonizat, în fata Lui apare opera demonului dintr-o copila de doisprezece ani, care era pe moarte. Toate faptele Evangheliei sunt în Duhul Sfânt împărtășite, înscrise în taina și adevăr. Iair cade în genunchi, cum spune și Sfântul Evanghelist Marcu, și se roagă pentru copila, și Îl roagă sa vina în casa lui. Era mai-marele sinagogii, fariseu, deci, dar vine la Iisus. Dezbinările de suprafața dispar, adesea, în fata situațiilor de hotar, limita – suferința, moartea. Iair înțelege o realitate mai adâncă decât dezbinarea.

Se vorbește, în termeni filosofici, de unitatea contrariilor (coincidentia opositorum). Dar contrariile se opun, provoacă dezbinarea; distinctele se unesc. În Sfânta Treime e unitate și distincție: Dumnezeu cel Unul în Treime. Unul, deci, nu singur, ci în Treime preamărit, cum ne rugam în dumnezeiasca Liturghie: “Sa ne iubim unii pe alții ca într-un gând sa mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh.” De aceea Dumnezeu este Iubire, întrucât e Treime. Caci un solitar, un însingurat metafizic, din veci, s-ar iubi doar pe el. Deci distincție este intre persoanele Sfintei Treimi, distincție este și intre bărbat și femeie, dar în unitate. Așadar, sa nu se confunde opoziția cu distincția.

Iair avea conștiința ca la suprafață e dezbinare intre farisei și Iisus – Domnul adevărului. Dar dincolo de dezbinare mergea adânc, la distincție. El înțelegea taina aceasta: ca în Iisus era Altcineva – era Dumnezeu, Ziditorul; distinct de noi, dar și unit cu noi. De aceea el cade în genunchi în fata lui Iisus, trecând peste orice dezbinare. Oricine, în orice fel de dezbinare ar fi în lumea din afara, în adânc e unirea lui Dumnezeu. Îl roagă sa vina în casa lui. Și Iisus merge spre casa lui.

De curând îl poftise altcineva, tot un mare din mijlocul lumii de atunci – un sutaș roman. Deci, iată, un roman și un evreu. Sluga sutașului era bolnava, chinuindu-se cumplit. Mântuitorul ii spune: “Venind, îl voi vindeca”. “Doamne, nu-s vrednic sa intri în casa mea, spune sutașul . Zi numai un cuvânt”. Iisus Se minunează. Se bucura Dumnezeu sa se uimească și El de noi, nu numai noi de El. Și a zis doar atât: “Mergi, după credința ta fie ție!”, și s-a vindecat slujitorul în ceasul acela; prin cuvânt numai, de departe.

La Iair, însă, merge, ca sa se vadă semnul și de departe, și de aproape, cum e taina Dumnezeirii. De departe, sa vadă ca Dumnezeu numai prin cuvânt săvârșea, cum prin cuvânt s-au zidit și cerurile și pământul; de aproape, caci Dumnezeu S-a făcut și om, lucrând și prin trupul omenesc. De aceea, mergea cu Iair alături, înaintând spre casa lui.
Și tot atunci, în acea vreme sfântă, a petrecerii pământești a Fiului lui Dumnezeu cu noi, din acea mulțime, strecurându-se, vine cu sfiiciune, apropiindu-se pe de o parte de Mântuitorul, o femeie care de doisprezece ani avea pierdere de sânge. Viata se scurgea din ea. Atât suferința, cat și statutul ei de femeie o țin în aceasta și mai adevărată smerenie, în sfiala. Și își zicea: “Măcar de vesmintele Lui de ma voi atinge, și ma voi vindeca”.

Ce înțelegere uimitoare, adâncă! Cat de pătrunzător a lucrat în ea cugetarea, gândirea ei, în acești doisprezece ani de suferința, cunoștința adevărului.
Acest număr de doisprezece ne duce cu gândul la cei doisprezece patriarhi (fiii lui Iacov), prin care a dat Dumnezeu mărturia adevărului (și ceilalți patriarhi ai Vechiului Testament) și la cei doisprezece apostoli – prin care a dat Revelația .

Iar femeia s-a atins de vesmintele Lui. De aceea poporul se apropie de vesmintele preoților, de cele care i-au învesmântat pe sfinți: harul lui Dumnezeu cuprinde tot. O data cu trupul îndumnezeit al Mântuitorului, și vesmintele Lui, și cuvântul Lui; tot văzduhul și toată creația, caci prin El toate s-au făcut. Asa înțelegem și Sfintele Taine – a Botezului, a Mirului, a Spovedaniei și a Împărtășaniei: Harul se răspândește în apa în care se botează pruncul sau omul, în mirul cu care se pecetluiește cel botezat, în mâinile preotului care te ating la spovedanie, în împărtășirea cu trupul și sângele Domnului: “Paine a vieții veșnice sa-mi fie trupul Tău și scumpul Tău sânge spre iertarea păcatelor”. Observați cum toate se leagă. Cum a zis femeia: “…măcar de vesmintele Lui sa ma ating”; dar cu atât mai mult de trupul și de sângele Lui. Și asa a făcut, s-a atins și a încetat curgerea sângelui.

Iar Iisus, pentru ca femeia era într-o parte, întreabă, dar nu pentru ca nu ar fi știut, ci ca sa audă și sa înțeleagă toți: “Cine s-a atins de Mine?”. Apostolii rămân nedumeriți. Petru, ca întotdeauna, luând cuvântul în numele lor, răspunde: “Invatatorule, te-împresoară lumea, te îmbulzește, și mai întrebi cine s-a atins de Tine?”. Altfel spus: “Toți s-au atins de Tine”. Dar Iisus spune: “De Mine s-a atins cineva”. Fiecare e un unic, fiecare e cineva și fiecare comunica personal cu Cel unic, Unicul Fiu al lui Dumnezeu. Tatăl a răsădit în fiecare dintre noi un unic, un cineva. Fiecare răspunde în unicitatea lui. Nu spre osândă sau judecata; dar de la fiecare Dumnezeu cere un unic, tocmai pentru bogăția, frumusețea noutatea negrăită a creației. Caci cu fiecare prunc ce vine pe lume, cu fiecare odrăslire, Dumnezeu creează mereu și fiecare e un cineva, e o unicitate, iubiților. De aceea cuvintele din Evanghelie sunt atât de puternic subliniate, mărturisite.

În cazul de fata, nu toți s-au atins cum s-a atins acea femeie. Și, cutremurându-se cu un fel de spaima, de uimire ca a fost descoperita, a ieșit și, în fata tuturor a rostit mărturia ei și cum, atingându-se doar de veșmântul Lui, s-a vindecat îndată. A încetat acea curgere a sângelui spre ruina vieții. Și i-a dat viata Cel care ne-a dat și noua sângele Lui ca sa avem viata. Iisus i-a spus: “Îndrăznește, fiica, credința ta te-a mântuit (credința în El). Mergi în pace”.

Unde-i pacea? În credința ta, aceea care a primit răspunsul. Iisus era, doar, de fata, și e etern de fata. El este totodată de fata și acum. Caci asa a coborât: “nu după loc, ci după fire”. Și fiind de fata, cu noi, ne înconjoară. Iar dacă gândirea noastră cuprinde tot, Duhul lui Dumnezeu cum sa nu cuprindă tot? Deci după fire e de fata și după timp este într-un neîncetat acum. Deopotriva și timpul și spațiul. El sa fie pururea și în fata fiecăruia și într-un acum cu fiecare. Numai de noi tine sa răspundem. Acesta era și suspinul Psalmistului: “Arata-Ți, Doamne, fata Ta și vino sa ne mantuiesti pe noi!” (Ps. 79) – fata Ta sa o vedem în acest loc, în acest timp. Spațiul nostru se răsfiră în miliarde de locuri; și timpul nostru, de asemeni, se risipește. Dar în fata lui Dumnezeu, Moise s-a rugat fata către fata și vorbea cum ar vorbi cineva cu prietenul lui. Dumnezeu, însă, i-a spus: “Nu vei vedea fata Mea, ci spatele” – urmele, sau după Mine.

La fel în Evanghelie și sărmana femeie, pe la spate se apropie, nu în fata. Și asa sa te rogi sa-l simți pe Dumnezeu – Care este pururea, neîmpărțit și nedespărțit, pretutindeni în spațiu și timp – fără nici un fel de depărtare. Aproape de tine, în gura ta este cuvântul lui Dumnezeu - Cuvântul și în inima ta. Acea femeie s-a simțit asa. Și i-a răspuns, pentru ca ea a simțit dumnezeirea Lui.

A simți pe Dumnezeu e darul tău originar, caci asa ai fost zidit: ai primit suflarea dumnezeiasca de viata nu din lume, nu din pământ, ci de la El. A răsădit în tine sufletul tău, ca vas al luminii dumnezeiești. Și atunci, adevărul tău este, cum spunea Sfântul Calist, ca Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, se face “suflet al sufletului tău”. Dar tu sa fii cu luare aminte! Din adânc asa suntem zidiți: sa fim în consens și în consimțire cu Dumnezeu, dar liberi. În consens, adică în sensul luminii, ca El ne da sensul vieții, sa existam după chipul Lui, și în consimțire, pentru ca ne da viata. Sa fim cu El, dar liberi, pentru a răspunde. Pentru care Sfântul Maxim zice: “Sufletul nu se poate întinde niciodată după cunoștința lui Dumnezeu dacă nu se va atinge Dumnezeu de el, făcând pogorământ, și nu-l va ridica spre Sine. Caci nu poate străbate mintea omeneasca atâta cale încât sa ajungă la perceperea vreunei iluminări dumnezeiești, dacă nu o atrage însuși Dumnezeu cat e cu putința mintii omenești sa fie atrasa, și nu o luminează cu razele dumnezeiești.”

Pe acea femeie razele dumnezeiești au luminat-o, prezenta lui Iisus a atins-o, atingând credința ei. A răspuns atunci, și, în durerea ei de doisprezece ani, parca a strigat cu toți profeții și cu toți apostolii, simțind atingerile dumnezeiești. Și harul lui Dumnezeu s-a coborât.

Credința ta…” – “ochiul” pentru harul lui Dumnezeu e credința. Și tocmai în aceasta stare, în care Iisus vindeca o durere, o boala.

Acum urmează sa vindece moartea. Pentru ca în Evanghelie e vorba de doua suferințe: de boala acestei femei și de moartea copilei. Cutremurați sa înțelegem: doua rele stăpânesc lumea: boala, cu toți puișorii vicleni ai ei, și moartea. Vindecata fiind biata femeie, dobândind pacea, de la casa lui Iair vin neputincioșii vestitori. Vestitorii morții: “Nu mai supăra pe Învățătorul. A murit fiica ta”. Dar Iisus, auzind, i-a spus lui Iair: “Nu te teme, crede numai, și se va izbăvi”. Cuvântul e uluitor, ca fiecare cuvânt al Mântuitorului. Întâi: “Nu te teme” – nici în fata bolii, nici în fata morții. Temere e în Vechiul Testament numai: “Începutul ințelepciunii e frica de Dumnezeu”, zice Solomon. Teama de păcat; iar plata păcatului, cum a tâlcuit luminatul de Dumnezeu Pavel, este moartea. Deci teama de păcat, teama de moarte a stăpânit tot Vechiul Testament. Propriu-zis, când a apărut teama? Atunci când a apărut moartea. Dar sa nu confundam adevărul cu realitatea. Moartea e o realitate, dar nu e adevăr. Orice cuvânt sa-l rostim la rostul și talcul lui. Iisus, Cel care a biruit păcatul și moartea, mereu va spune: Nu va temeți!

Și, iubiților, aici iarăși ne rugam bunului Dumnezeu sa ne lumineze. Iată, în fata suferințelor, a bolilor și a morții. Spuneam cuvântul acesta, al dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul, atât de luminos: “Adam a pus un nou început zidirii”. Caci zidirea este Da al lui Dumnezeu și pe toți ne-a adus ca pe unii ce nu existam, și prin da al lui Dumnezeu existam. Tâlcuiam cu părintele coleg Ștefan: Aceasta e tâlcuirea cea mai adâncă, iubiților. Nici aceea dintru neființă la ființă. DE la faptul ca nu existam, Dumnezeu ne-a adus sa existam. DUMNEZEU creează. Caci prin fiecare suflet e o noua creație și înnoiește creația. Și Dumnezeu e Creatorul. O spun și savanții, și știința, Paulescu: El e cauza, Dumnezeu, și cauza fiecărui suflet omenesc și cauza creației întregi, cauza primara.

Iar Adam a pus un alt început: a pus începutul plăcerii. Și el vrea o infinita placere, pentru ca este după chipul Fiului lui Dumnezeu, cel infinit. Iar infinitul plăcerii de trup, de el însuși și de lume aduce stricăciune. Și durere, pe care Dumnezeu a îngăduit-o, pentru ca în ea e biruita plăcerea. Dar ce se descoperă aici? Un adevăr negrăit – sa-l păstrăm cu sfințenie: Păcatul, prin placere, a produs durerea și moartea. Iar Fiul lui Dumnezeu, luând, în pogorământul Lui, în smerenia Lui pana la chipul robului, și moartea însăși, a înviat, a îndumnezeit însuși trupul, făptura. A pus cu adevărat un nou început Creației îndumnezeind trupul, materia. Ca dovada, sărmana femeie s-a vindecat numai atingându-se de vesminte, nici măcar de trup, pentru ca Dumnezeu toate le îndumnezeiește. Și aici e talcul, mai ales pentru cei care merg la aceasta profunzime.

Iubiților, omul, prin păcat, a răsturnat aceasta ordine a existentei. Sensul existentei este Dumnezeu, este binele, adevărul, frumusețea, viata. Celelalte – hrana, băutura, îmbrăcămintea, adăpostul – tot ceea ce ne da lumea, sunt mijloace, nu scop, nu sens. Iar omul a răsturnat ordinea firii. A făcut din mijloace scopul vieții – din mâncare și băutură, din confort, din placere. Pentru ca la rădăcina păcatului sta orgoliul (“Veți fi ca niște dumnezei” ) – tu sa fii dumnezeu, cunoscând binele și răul, decizând ce-i bine și ce-i rău. Iar binele îl confunzi cu plăcerea. Prin mijloace am transformat existenta. Moartea însăși am făcut-o sensul existentei. Nu observam răsturnarea grava, capitala: sensul este viata, iar noi am făcut moartea ca sens, ca sfârșit?

Dar Iisus ii sune lui Iair: Crede numai, și se va izbăvi fetita ta! Atunci, adâncul adâncurilor nu e moartea, în nici un chip. În Hristos se răstoarnă total: sensul e viata, nu moartea! Dumnezeu a folosit suferința (urmarea plăcerii) și moartea ca mijloc de a birui păcatul și moartea. Iar noi am făcut din mijloc sens. Toți filosofii sa înțeleagă taina aceasta, dacă vrem sa ajutam la mântuirea lumii. Nu-i de la noi, ci de la Dumnezeu și Sfinți Părinti. Ei ne învață. De aceea, în orice stare te vei afla: bolnav, la căpătâi, crede în viata!

Mergea cu Iair alături, iar Iair se cutremura. Și înaintând spre casa lui, cei de acolo plângeau și se tânguiau. Ajungând, i-a rugat pe ceilalți sa iasă afara, și au rămas numai Petru, Ioan și Iacov, cei trei ucenici de taina, împreună cu tatăl și mama copilei. Și le-a zis: “Nu plângeți, n-a murit, ci doarme”.

În greaca este cuvântul acesta: κατεύδο, care înseamnă un somn asemănător morții. Observați, în Scriptura cuvintele sunt cu dreapta cumpănire. Când e vorba de moartea în păcat, cum au fost Anania cu Safira sau Irod – au expirat, au murit; când e vorba de Sfântul Ștefan, zice: “a adormit”. Moartea credincioșilor nu e moarte, iubiților. E capitala starea în care pleci de aici. Credința te unește cu Cel în care este viata, cum s-a întâmplat cu acea femeie bolnava. Nimic nu e sfârșit. Finalul, întotdeauna, în Hristos, în Dumnezeu, e viata.

Apoi Iisus a întins mana, și mana Lui s-a atins de copila; a prins-o cu mana. Și a zis, în limba aramaica, cum aflam de la Sfântul Marcu: “Talita kumi – Copila, ție iți zic, scoală-te!”. Și a înviat copila. Tot Marcu spune ca s-a dat jos și umbla prin încăpere. Iar Luca spune ca a zis: “Dați-i sa mănânce” – adică viata.

Și parca simți aievea acest adevăr: Spune Psalmistul: “Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit” (Ps. 118, 73). Mâinile Tale, adică ale Tatălui – Fiul și Duhul Sfânt, care sunt, tot Psalmistul spune, vistieria Tatălui, scumpetea Tatălui, cum spunem în popor. Fiul și Duhul Sfânt sunt scumpetea Părintelui Ceresc. Și iată cum lucrează aceasta scumpete a Părintelui Ceresc, Scumpii Lui în fata copilei, în fata morții. Acolo, în fata morții, Fiul întinde mana, dar cu Duhul Sfânt, caci unde e Fiul e și Duhul Sfânt Și prind copila mâinile Tatălui și o înviază. Asa cum ne zidește, asa ne și înviază – prin Fiul și prin Duhul Sfânt Iar părintele Stăniloae tâlcuiește: “vistieria din lăuntrul nostru (“Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile” – Ps. 32, 7) sunt duhul și cuvântul lui Dumnezeu, primiți la botez de fiecare”.

Doamne, fa-ne vrednici sa cautam vistieria inimii noastre, data de Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt – Mâinile Lui care ne-au făcut și ne-au zidit! Mâinile Lui care au înviat pe copila. Puterea, iubirea, viata pe care ai revarsat-o. De doisprezece ani o cauta femeia aceea (care I-a ridicat Mântuitorului, la izvoarele Iordanului, de unde era ea, un monument, care îl reprezenta pe Mântuitorul și pe ea în genunchi, în fata Lui, primind bucuria vindecării. De acest monument Eusebiu al Cezareii știa, la trei sute de ani după Hristos). Orice bolnav, orice mama și tata și oricine dintre noi, în fata bolii, în fata morții, sa nu uite: Mântuitorul a luat păcatul nostru și a răstignit moartea, dăruindu-ne viata. Sensul existentei este învierea și viata, trăită de aici ca arvuna, iar atunci ca împlinire.

Prin Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Domnului și ale acelei femei, Doamne, fă-ne pe toți vrednici, în genunchi înaintea Ta, să primim vindecare și viață! Tu ești sensul vieții noastre. Și ca sens ești adevăr, înviere și viață. Amin.




duminică, 25 octombrie 2020

Lighioană

 Etimologiile cuvintelor sunt incursiuni in istoria nu doar a limbii române cât a istoriei neamului românesc. Ceva ce ne arată devenirea noastră ca popor in jurul a ceva ce ne-a menținut integritatea: limba română.


In Duminica a XXIII am ascultat predica vindecării demonizatului din ținutul Gherghesenilor. Desigur exista multe exegeze, explicații și predici pe acest text din Sfânta Evanghelie după Luca . Ceea ce mi-a atras atenția este paragraful ( Luca 8, 30) :

Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el.

Si mi-a atras atenția deoarece in „Cuvintele de invătătură” ale Diaconului Coresi ( 1581) acest paragraf apare astfel :

<< Intrebă elu Isusu, grăi:”ce ti-e numele?” Elu zise: „Legheonu” ( că draci multi intrase intru elu). >>

Legiunea din Biblia modernă apare in anul 1581 ca fiind „legheonu”. Oarecum mai apropiat de modernul „lighioană.

Dar și Legiunea romană apărea in conștiința iudeilor sub ocupația romană ca fiind o putere malefică, oprimatoare, o lighioană care ii tinea sub control.


Mergând in zilele noastre găsim câteva explicații pentru „lighioană

LIGHIOÁNĂ, lighioane, s. f. 1. Animal (sălbatic). ♦ Spec. Pasăre de curte; orătanie. ♦ Spec. Insectă, gâză (vătămătoare). 2. Fig. Epitet dat unui om de nimic; mișel. ♦ Calificativ glumeț dat unui copil sau unui om matur. [Var.: lighioáie s. f.] – Din sl. legeonŭ.
sursa: DEX '09 (2009)

lighioană sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 60 / V: (reg) ~aie, ~on sm, ligioaie, ligi~ / Pl: ~ne și (pop) ~oni / E: slv лєгєонъ] 1-2 (Adesea cu determinări prt sau dep) Animal (sălbatic) Si: babă, dihanie, fiară. 3-4 (Spc) Insectă (dăunătoare). 5 (Spc; mpl) Vietate care trăiește pe lângă casa omului. 6 (Spc; mpl) Pasăre. 7 Om ticălos. 8 Om străin. 9 (Gmț) Apelativ pentru un copil sau, rar, pentru un om matur.
sursa: MDA2 (2010)

In ambele se face o vagă referire la proveniența din slavona veche a cuvântului.

Erorile de interpretare par a fi susținute incă din anul 1927 unde găsim, in „Dacoromanie – buletinul „Muzeului Limbei Române” condus de Sextil Puscariu, anul IV, partea 2, paginile 828-829, o posibilă explicație etimologică ( formulată de filologul Vasile Bogrea):

Din păcate explicațiile îmi par eronate. Si forțate. 

Drumul corect al cuvântului pare a fi :

Legiune (romană) – Legiune (diavolească)- Legheonu ( Coresi) – Lighioană (laic) si revenirea la „Legiune” in forma biblică modernă.

Aștept să fiu contrazis.




joi, 22 octombrie 2020

Iluzia tineretii. Leonidas

      Cu toții cunoaștem povestea regelui-eroul al Spartei, Leonidas. Un sacrificiu care a marcat nu doar istoria Greciei antice dar și istoria și devenirea întregii culturi europene, până în zilele noastre. S-au scris sute de cărți despre puterea sacrificiului, despre cei 300 de spartani care au luptat și murit pentru a apăra Atena, Europa si spiritul liber, născător de democratie si libertate, reprezentat in acel moment de măreata Grecie. Cei 300 de spartani care nu au cedat in fata unei armate imense ( nu, nu cred că erau un milion de persani dar, o estimare realistă ne arată 7000 de greci - intre ei si cei 300 de spartani- față-n față cu 300.000 de persi) murind pentru a respecta legea Spartei si apărarea Atenei. Cei care nu au avut plăcerea să citescă manualele de istorie povestind războaielor greco-persane ( adica majoritatea), au văzut filmele. 

    Nu doresc să intru in polemici legate de inexactitățile din filmele despre Thermopylae. Nu asta mi-am propus si, daca doriti să vă extindeti intelegerea asupra acestei batalii, exista surse mai avizate. Doresc doar sa subliniez o imensă eroare promovată in film si, prin aceste filme, in inconstientul colectiv: elogiul (exagerat) al puterii tinereții. In acest caz. Si in general. Dar despre "in general" exista alte carti. 

    Filmele ne prezinta un Leonidas tânăr, puternic, exemplu de vigoare masculina. Un tânăr/adult care accepta moartea fara a ceda o palma de pamant in fata unei morti sigure. Tineretea încrezătoare în respectarea legilor Spartei, pentru a carei onoare va muri. Alaturi de tinerii lui prieteni, capi de familii care vor opri, vremelnic, amenintarea persana a eradicarii Greciei. 

    Nimic mai fals. Regele Leonidas avea, la data bataliei de la Thermopylae, varsta de 60 de ani. Intre cei care l-au urmat (in ciuda opozitiei preotilor Spartei) sunt 300 de soldati credinciosi care aveau mostenitori barbati/baieti, adulti sau destul de maturi sa poata prelua sarcinile capului familiei ce pleca acum spre o moarte sigura. Putem aproxima, fara sa gresim prea mult, ca acestia aveau peste 40 de ani, probabil multi fiind de varsta regelui. 

    O societate decisa sa venereze tineretea vesnica, scut nevrednic in fata evidentei-de-anulat a mortii, mistifica istoria. Societatea astazi decisa sa venereze tineretea fara de batranete si sperand in viata fara de moarte, ascunde o intelegere mai profunda si exacta a unui eveniment istoric demn de a fi gandit. 

    Nu, nu voi gandi eu pentru voi. Cine are minte, sa o faca singur. Cine nu are, nu ar intelege nici daca i-as desena. 

    Sacrificiul adultului ajuns la intelepciunea apusului vietii.  


luni, 12 octombrie 2020

Insemnele de stat

Simbolurile si însemnele naționale fac parte din identitatea naţională.
In afara steagului si imnului de stat avem Stema României. 

Stema României simbolizează statul român național, suveran și independent, unitar și indivizibil și se compune din două scuturi suprapuse: scutul mare și scutul mic.

Scutul mare, pe albastru, are o acvilă de aur cu capul spre dreapta, cu ciocul și ghearele roșii, cu aripile deschise, ținând în cioc o cruce ortodoxă din aur, în gheara dreaptă o sabie, iar în gheara stângă un buzdugan.

"Stema României, adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992, constă într-un vultur sau o acvilă, pe un scut, având aripile deschise; în cioc ține o cruce iar în gheare o spadă și un sceptru. Între aripile protectoare se află un scut împărțit în cinci părți cuprinzând stemele celor 5 regiuni istorice."

Sperând că nu v-am plictisit… unde doream eu să ajung este o subliniere pentru toți funcționarii statului ( inclusiv forțele de ordine) a următoarelor paragrafe :

-          „ținând în cioc o cruce ortodoxă din aur”

-          „în cioc ține o cruce iar în gheare o spadă și un sceptru”

Crucea ortodoxă, simbol al Ortodoxiei intrinseci statului național, suveran, independent, unitar și indivizibil român trebuie apărată si prețuită înaintea oricăror vremelnice ordine.

Jurământul vostru prevede apărarea României si a însemnelor ei identitare.

Gândește… 

 


 

 

Unind puncte pe hârtia memoriei.

  Când ești in zona Varna este recomandabil sa vizitezi Balcicul. Un motiv ar fi ca in zona nu ai multe locuri demne de vizita (in afara ora...