Unind puncte pe hârtia memoriei.

 

Când ești in zona Varna este recomandabil sa vizitezi Balcicul. Un motiv ar fi ca in zona nu ai multe locuri demne de vizita (in afara orașului Varna). Al doilea este pentru a ne întări supărarea ca, niște politicieni nepricepuți, au cedat jumătate din Dobrogea Bulgariei. Poate cel mai des întâlnit motiv este vizitarea castelului de la Balcic. Comandat de regina Maria din fondurile Casei Regale. Adică din impozitele noastre. Nu e bai. Acum ne iau bulgarii taxe peste taxe de acces la ceva ce noi am construit. Sa le fie de bine.

Multi vizitatori dar, judecând după numerele de înmatriculare ale mașinilor din parcare, majoritatea romani. Si asta e de bine. Ne cunoaștem cultura si vestigiile casei regale.

Desigur grădinile sunt multe mai impresionante decât castelul ca atare. Castele avem mai frumoase si, judecând după dimensiuni, cu greu îl putem încadra in cuvântul „castel”. Poate in „domeniul” de retragere-exil al Reginei Maria.

Grădinile, impresionante artistic, ascund un mic secret puțin cunoscut: sunt o erezie. Grădinile Balcic sunt grădini Baha’i. Conform Wikipedia:

“[…] Credința Bahá'í sau religia bahaistă este o religie monoteistă întemeiată de Mírzá Husayn-'Alí Núrí poreclit Bahá'u'lláh (în limba arabă „Slava Domnului”) în secolul al XIX-lea în Persia. Numărul bahaiștilor în lume este de aproximativ 6 milioane, fiind răspândiți în peste 200 de țări. În multe din orașele mari ale lumii se află așezăminte, uneori și chiar temple bahaiste. În București există o casă bahaistă în zona pieței Romane.

Conform învățăturilor bahaiste, evenimentele religioase din istorie sunt văzute ca un formând un proces educațional evolutiv pentru omenire, prin intermediul mesagerilor lui Dumnezeu (marii profeți) socotiți ca „Manifestări ale lui Dumnezeu”, printre ei numărându-se Moise, Buddha, Isus Christos, Mahomed... Bahá'u'lláh este văzut ca cel mai recent, dar nu ultimul dintre aceștia. El s-a prezentat ca fiind Mesia-al Mahdi, așteptatul Salvator al lumii și Învățătorul prevestit în Creștinism, Islamism, Hinduism, Budism, și în alte religii, cu misiunea de a stabili o bază fermă pentru unitatea religiilor din întreaga lume pentru a inaugura o eră de pace și dreptate, care inevitabil va veni conform credinței Bahá'í. […]”

Adică o erezie moderna, cea din care a apărut curentul „New Age”. Erezie in care credea Regina Maria. Cum cred si astăzi proprietarii lanțului medical „Regina Maria”. Unde Mahomed este profet.

Doream doar sa va fac curioși asupra ereziilor moderne si contemporane si cum se insinuează ele in viața cotidiana. Vremea luptei cu ereziile nu s-au sfârșit niciodată. In definitiv un acord de ridicare a anatemei asupra monofiziților a provocat o mica disputa in interiorul ortodoxiei.

Frumoasa gradina. Sa rămânem la frumusețea naturala.

 

 

Sfaturi de la un maestru..

 „Nu sunteţi Proust. Nu faceţi fraze lungi. Dacă vă survin, scrieţi-le, dar, apoi, scurtaţi-le... Scrieţi tot ce vă trece prin cap, dar numai la prima redactare. După aceea vă veţi da seama că emfaza v-a forţat mâna şi v-a îndepărtat de centrul subiectului vostru. Atunci îndepărtaţi părţile din paranteze, divagaţiile şi puneţi-le în notă sau în apendice. 

Teza foloseşte la a demonstra o ipoteză pe care aţi elaborat-o la început, nu a arăta că ştiţi totul... Nu vă încăpăţânaţi să începeţi cu primul capitol. Poate sunteţi mai pregătiţi şi mai documentaţi pentru capitolul al patrulea. Începeţi de acolo, cu dezinvoltura celui care a pus la punct capitolele precedente. Faceţi-vă curaj. Fireşte, trebuie să aveţi o ancoră, iar aceasta e dată de sumar ca ipoteză ce vă conduce încă de la început ... 

Nu folosiţi punctele de suspensie, exclamaţiile, nu explicaţi ironiile. Se poate vorbi în limbaj absolut referenţial sau în limbaj figurat.... Un studiu critic, un text ştiinţific ar trebui să fie de preferinţă scrise într-un limbaj referenţial (cu toţi termenii bine definiţi şi univoci), dar poate şi să fie util a folosi o metaforă, o ironie, o litotă... figurile retorice se folosesc ori nu se folosesc. Dacă se folosesc este pentru că se presupune că cititorul nostru este în măsură să le primească şi fiindcă se consideră că subiectul apare în acest fel mai incisiv şi convingător. Atunci, nu trebuie să ne fie ruşine în a le folosi şi nu trebuie să le explicăm. Dacă se consideră că cititorul nostru ar fi un idiot, nu se folosesc figuri retorice, iar a le folosi explicându-le ar însemna să-l iei pe cititor drept idiot; care se răzbună luându-l drept idiot pe autor.... 

Definiţi totdeauna un termen atunci când îl introduceţi pentru prima oară. Dacă nu ştiţi să-l definiţi, evitaţi-l. Dacă este unul din termenii principali ai tezei voastre şi nu reuşiţi să-l definiţi, lăsaţi totul baltă.... Nu explicaţi unde se află Roma fără a explica apoi unde este Timbuctu... Nu atribuiţi unui autor o idee pe care el o reia ca idee a altcuiva... Mulţumiri – Este un bun obicei ca atunci când cineva, ... fiind ajutat cu sfaturi orale, împrumuturi de cărţi, ajutoare de alt fel, inserează, la sfârşitul sau la începutul tezei, o notă de mulţumire. Slujeşte şi în a arăta că aţi consultat persoane de peste tot."

Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă. Disciplinele umaniste, <Craiova>, 2000, p.159-166 si 194-197

Mierea

Un călugăr a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus:
- Părinte, de câte ori vin la tine, mă mărturisesc şi îmi plâng păcatele, primesc de la tine sfaturi pentru îndreptare, dar nu mă pot schimba. Ce folos mai pot avea că vin la tine, dacă oricum cad în aceleași păcate?

Părintele i-a răspuns:
- Fiul meu, ia două urciorașe de lut – unul cu miere, iar celălalt să fie gol.
Călugărul așa făcu.
- Și acum, – i-a spus părintele său, -toarnă de mai multe ori mierea din unul în altul.
Ucenicul  din nou l-a ascultat.
- Acum, fiul meu, uită-te la vasul gol și miroase-l. 

Călugărul l-a mirosit și a spus:
- Părinte, vasul gol miroase a miere, și acolo, la fundul său a rămas un pic de miere.
- Uite așa şi învățăturile mele sunt depozitate în sufletul tău. Dacă vei dobândi de dragul lui Hristos cel puțin o parte din virtuți, Dumnezeu prin mila Sa va umple ceea ce-ţi lipsește și va salva sufletul tău pentru viața veșnică. Cum o gospodină nu ține boabe de piper într-o oală care miroase a miere, aşa şi Dumnezeu nu te va îndepărta dacă vei sădi în sufletul tău un început bun.

Ereziile Coranului

După moartea lui Muhammad în 632, un număr de tovarăși ai săi care știau Coranul pe de rost au fost uciși în bătălia de la Yamama de către Musaylimah. Primul calif, Abu Bakr, a decis ulterior să adune cartea într-un singur volum, astfel încât să poată fi păstrată. Zayd ibn Thabit  a fost persoana care a colectat Coranul, deoarece „obișnuia să scrie Inspirația Divină pentru Apostolul lui Allah”. Astfel, un grup de cărturari, cel mai important Zayd, a strâns versurile și a produs un manuscris al cărții complete. Manuscrisul potrivit lui Zayd a rămas la Abu Bakr până când a murit. Reacția lui Zayd la sarcină și dificultățile de colectare a materialului coranic din pergamente, tulpini de frunze de palmier, pietre subțiri (denumite în mod colectiv sub numele de suhuf) și de la bărbați care îl știau pe de rost este consemnată în narațiunile anterioare. După Abu Bakr, în 644, lui Hafsa bint Umar, văduva lui Muhammad, i s-a încredințat manuscrisul până când al treilea calif, Uthman ibn Affan, a solicitat copia standard de la Hafsa bint Umar în aproximativ 650.

În aproximativ 650, al treilea calif Uthman ibn Affan  a început să observe mici diferențe în pronunția Coranului, pe măsură ce Islamul s-a extins dincolo de Peninsula Arabică în Persia, Levantul și Africa de Nord. Pentru a păstra sfințenia textului, el a ordonat unui comitet condus de Zayd să folosească copia lui Abu Bakr și să pregătească o copie standard a Coranului. Astfel, în decurs de 20 de ani de la moartea lui Mahomed, Coranul a fost angajat în formă scrisă. Acest text a devenit modelul din care au fost făcute și promulgate copii în toate centrele urbane ale lumii musulmane, iar alte versiuni sunt considerate a fi distruse. Forma actuală a textului Coranului este acceptată de savanții musulmani ca fiind versiunea originală compilată de Abu Bakr.

Stratul A (care se apropie de cele 86 de sure (capitole) „dezvăluite înainte de Hijra”, deși există unele amestecuri) este o lucrare teologică fin scrisă, de înaltă abilitate retorică. Are o anvergură generală, o mare parte din aceasta fiind dedicată relatării poveștilor biblice (și apocrife) (în special cele ale lui Adam, Noe, Avraam și Moise) ca încurajări și avertismente și referindu-se la evenimentele din ele ca Semne și cei implicați în aducerea Cuvântul lui Dumnezeu ca mesageri. Arată un interes intens în reconcilierea tradițiilor biblice cu propria sa narațiune teologică și conține foarte puține prescripții etice detaliate.

Stratul B (aproximativ la 28 'după Hijra') este complet diferit: are un stil retoric mult mai ciudat (în cea mai mare parte, deși cu unele pasaje mai fine), versuri mai lungi și are mult mai puține referințe biblice, folosește intens a celei de-a doua persoane (adresându-se direct ascultătorului) și include multe referințe la Mesager (singular) care recită Coranul ca profet, subliniind necesitatea de a-l asculta. Include diverse referințe locale specifice la Mahomed, Mecca, Moscheea și Yathrib (Medina), o serie de prescripții morale și legale detaliate, câteva îndrumări personale pentru profet și dispensații speciale pentru el (în special despre soțiile sale), numeroase anti- Polemici creștine și antievreiești și multe îndemnuri pentru a lupta împotriva inamicului și necredinciosului.

Inconsistentele si erezia Islamului (si implicit lipsa lui de valoare teologica) a fost demonstrata de către Sfântul Ioan Damaschinul(cca 655-750), ultimul dintre Sfinții Părinți.

Ioan Damaschinul cunoștea bine lumea musulmana, a lucrat in administrația califului, cunoștea limba si obiceiurilor. In acest sens voi prezenta câteva aspecte din viața Sfântului Ioan Damaschin.

-          I. Relația sa cu comunitatea musulmana

-          II. Analiza subiectului despre islam

I.                    Sinodul iconoclast de la Calcedon (754) - întrunit pentru a condamna venerarea icoanelor. La finalul întrunirii, acest sinod a condamnat prin anatemizare pe cei trei apărători ai icoanelor: patriarhul Constantinopolului, Gherman; patriarhul Constantei, Gheorghe si pe preotul si monahul din Mânăstirea „Sfântul Sava”, Ioan Damaschinul: „… Anatema lui Mansur, cel cu nume rău si cu cuget sarazin.”  Sinodul nu a menționat numele de creștin al lui Ioan Damaschinul (așa cum se obișnuiește in tradiția ortodoxa, pentru ca atunci când își îmbrăca hainele monahale, își părăsește numele de familie si își ia alt nume), ci a folosit numele Mansur pe care îl moștenise de la bunicul sau, Sargun b. Mansur.

Mansur, care însemna „biruitor”, era un nume bine-cunoscut in rândul musulmanilor. Sintagma: „cel cu cuget sarazin” a mai fost folosit de Sinodul VII Ecumenic atunci când Beser, un creștin apostat a îmbrățișat Islamul. Aceasta expresie a fost folosita pe de o parte pentru a blama iconodulii si pe de alta parte pentru a eticheta pe opozanții icoanelor. Însă Ioan Damaschin a fost etichetat așa pentru a scoate in evidenta afinitatea lui cu lumea musulmana.

Bunicul lui Ioan Damaschinul pare sa fi jucat un rol important in capitularea Damascului in fata oștirilor lui Khalid b. al-Walid. Damascul a fost asediat începând cu data de 13 martie 635 si s-a predat după șase luni. Heraclie se afla in Antiohia, însă creștinii au așteptat in zadar ca armata acestuia sa intervină in ajutorul cetății. In anul următor va reveni bizantinilor, dar pentru o scurta perioada. Bătălia de la Yarmuk, 20 august 636, a marcat sfârșitul prezentei bizantine in Siria.

La început, musulmanii erau toleranți fata de sirieni, nu au fost forțați sa se convertească la Islam. Toleranta primilor califi umayyazi a fost exprimata si prin decizia lor de a păstra sistemul administrativ existent. Bunicul lui Ioan Damaschin, Mansur a deținut o poziție înalta de autoritate publica. După moartea tatălui sau, Ioan Damaschinul a devenit secretar, având o poziție chiar mai înaltă decât tatăl sau in administrația califului.

II.                 Ioan Damaschinul a fost in primul rând teolog, iar scrierile sale devin mijloace de exprimare a opiniilor teologice.

„Erezia ismaelitilor” apare in corpul principal „De Haeresibus”, care face parte din lucrarea „Izvorul cunoștinței” .

Capitolul 100 este o apologie istorica si o scriere polemica. Discuția ia forma unui dialog.

1.      „Există și religia rătăcitoare de norod a ismailiților care până în ziua de astăzi are putere și care este înaintemergătoare lui Antihrist.”

-          Acest „si” ne arata ca aceasta religie este o erezie, fiind pusa alături de alte erezii si nu este o scriere special scrisa împotriva ismaelitilor

-          Expresia „ înaintemergătoare lui Antihrist”- Ioan Damaschinul a mai folosit-o intr-un capitol special din „De Fide Orthodoxa” in care considera ca Antihrist este nu doar Satan, ci si orice om care nu mărturisește ca Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca este Dumnezeu desăvârșit si a devenit om desăvârșit, rămânând in același timp Dumnezeu. El a aplicat acest nume si lui Nestorie.

2.      Ea își trage obârșia de la Ismail, care s-a născut lui Avraam din Agar: de aceea ismailiții se mai numesc și agareni. Ei sunt numiți și „saracini" de la spusa ,,Σάρρα κενούς", că Agar i-ar fi zis îngerului: „Sarra m-a slobozit pe mine deșartă (Σάρρα κενήν με άπέλυσεν)".

-          Sfântul Ioan Damaschinul folosește trei nume pentru musulmani: ismaeliti, agareni si sarazini.

-          Coranul afirma ca Avram si Ismael au pus temeliile casei :”Si când sădiră Avram si Ismael temeliile casei” SII, 121

-          Ii numește agareni, un nume derivat de la Agar, mama lui Ismael.

-          Sarazini, se refera la Vechiul Testament,  Facerea , cap 16.8 :” și i-a zis îngerul Domnului: "Agar, slujnica Sarei, de unde vii și unde te duci?" Iar ea a răspuns: "Fug de la fața Sarai, stăpâna mea”

3.      Ei bine, până în vremurile lui Heraclie au fost vădit închinători la idoli, dar între timp a apărut la ei un proroc mincinos pe nume Mamed, care, după ce a dat peste Vechiul și Noul Testament și a vorbit cu un călugăr - chipurile - arian, a alcătuit un eres al său - și băgându-se sub pielea poporului prin părută cucernicie, a dat sfară în țară că s-a pogorât asupra lui carte din cer, și după ce a scris în cartea sa niște alcătuiri caraghioase, așa le-a predat închinarea.

-          Adică din Vechiul Testament a luat monoteismul, de la arieni, afirmația ca Duhul Sfânt si Isus sunt fapturi, mai mult ca Hristos a fost un simplu om.

4.      Zice că Dumnezeul tuturor este unul singur, nici născut, nici născător.

-          Acesta este conținutul Surei Curățirii sau Sura Unității si este îndreptată împotriva creștinilor, adică a celor care atribuie „asociații” lui Dumnezeu.  In teologia lui Ioan Damaschin :”cunoaștem un singur Dumnezeu, in trei ipostasuri”

5.       Zice că Hristos este cuvântul lui Dumnezeu și duhul Lui, zidit însă și rob, și că din Maria, sora lui Moise și Aaron, s-a născut fără de sămânță, deoarece „cuvântul și duhul lui Dumnezeu", zice, „a intrat în Maria și a născut pe Iisus, care a fost proroc și rob al lui Dumnezeu ". Mai zice că iudeii, săvârșind călcare de lege, au vrut să-L răstignească și, punând mâna pe El, au răstignit numai umbra Lui, dar Hristos însuși nu a fost răstignit, nici nu a murit, fiindcă Dumnezeu L-a luat pe El la Sine în cer, fiindcă îl iubea. Zice și că după ce S-a înălțat Hristos la ceruri L-a întrebat Dumnezeu, zicând: „O, Iisuse, ai zis tu: «Sunt Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu?»", la care Iisus a răspuns: «Fie-Ți milă de mine, Doamne; Tu știi că nu am zis [așa ceva], nici nu mă simt înjosit a fi rob al Tău, însă oamenii cei călcători de lege au scris că am zis cuvântul acesta, și au mințit împotriva mea, și sunt rătăciți». Și I-a răspuns Lui Dumnezeu", zice: „«Știu că tu n-ai zis cuvântul acesta»".

-          Ioan Damaschin cunoștea Coranul si toate cele cate sunt expuse apar in Coran.

6.      „Și cine dă mărturie că Dumnezeu i-a dat lui scrierea [aceasta], sau care dintre proroci a prezis că se va scula asemenea proroc?"

-Inca de la începutul capitolului Ioan Damaschin îl numește pe Mohamed „fals profet”, iar acum analizează autenticitatea calității de profet. Acesta apelează la exemplul lui Moise care a avut ca martori pe poporul sau care privea la muntele fumegând, pe când Mohamed dormea când s-a pogorât cartea asupra lui.

- Deși aceasta parte nu apare in Coran, ea apare in tradiția musulmana in care se spune ca Gabriel i-a adus porunca lui Dumnezeu.

Un alt argument la aprecierea de fals profet, este aceea ca accepta o scriptura fără martori care sa adeverească de unde si cum a venit aceasta. Scriptura lor nu le permite sa se căsătoreasca, sa cumpere sau sa facă ceva fără sa aibă martori. Ioan Damaschin le reproșează musulmanilor ca nu i-au cerut lui Mohamed sa le dea dovezi, sa aducă martori, așa cum le cere legea lor: „nu i-ați cerut: «Mai întâi arată-ne tu cu martori că ești proroc, și că de la Dumnezeu ai ieșit, și care Scriptură dă mărturie despre tine»”.

7.      Musulmanii ii acuza pe creștini ca sunt asociatori/ intovarasitori. In Coran apare „Dumnezeu nu are un fiu” (Sura 4.169). Ioan Damaschin rămâne fidel Treimii si ii numește  ciuntitori : „Așa încât voi în chip mincinos ne spuneți „întovărășitori", iar noi vă numim „ciuntitori" ai lui Dumnezeu.”

8.      Musulmanii ii învinuiesc pe creștini de idolatrie fiindcă venerează crucea, iar creștinii ii învinuiesc ca venerează Ka’ba: „Ne mai clevetesc că suntem idolatri, fiindcă ne închinăm la Cruce”

-deși in Coran creștinii nu sunt acuzați de idolatrie in mod direct, ca venerează crucea, totuși o fac in mod indirect întrucât neaga ca Hristos a fost răstignit pe cruce: ”Ei însă nu l-au omorât si nu l-au răstignit”(Sura IV)

        9. In următoarea parte se refera la titlurile surelor si la conținutul lor.

- In sura „Femeii” se rezuma la aspectul căsătoriei si al divorțului, scoțând in evidenta poligamia si practica muhallil sau repudierea femeii.

- Sura „Masa” - zice [Mâmed], i-a spus: „Ți-am dat Ție și alor Tăi masă nestricăcioasă". In Coran apare :” O, Allah< Stăpâne al nostru! Coboară-ne noua masa din cer care sa ne fie noua sărbătoare” (Sura Masa.114) „ O voi cobori vouă, dar pe acela care nu va crede nici după aceasta îl voi osândi cu un chin cu care nu voi mai pedepsi  pe nimeni din toate lumile” (115).

-Ioan Damaschin scoate in evidenta aspectul eretic al musulmanilor, încercând o aluzie la Cina cea de taina, musulmanii cred ca aceasta este chiar consumarea de alimente in cadrul unei mese.

In ultima parte sunt consemnate aspecte ale practicilor musulmane: circumcizia, despre interzicerea anumitor alimente, interzicerea băuturii si renunțarea la Sabat.

Capitolul „De Haeresibus” trebuie văzut ca o scriere cu scopul de a informa despre conținutul religiei ismaelitilor, folosind versetele Coranului, dar si de a combate erezia, apelând la argumente teologice din Vechiul si Noul Testament.

Eliza Matica | Madalin Matica

Sacrificiile umane ale aztecilor.

 „[...] Aduși la butuc, care era o piatră de trei palme și încă puțin în înălțime și aproape două în lățime, erau răsturnați pe spate și ținuți de cinci persoane: două le apucau picioarele, alte două brațele și una capul. Atunci venea preotul care trebuia să-i ucidă, și-i lovea în piept cu amândouă mâinile cu o piatră de silex, meșterită aidoma fierului de lance și, prin deschizătura operată, băga mâna și smulgea inima, apoi o oferea soarelui și o arunca într-o tigvă. Odată inima smulsă și sângele aruncat într-o tigvă, luată de stăpânul prizonierului sau sclavului care murise, trupul era azvârlit și se rostogolea pe trepte până la baza templului. [...]”

Bernardino de Sahagun (misionar franciscan), (1499-1590)
„Historia general de las cosas de Nueva Espana” Tomo II

 

„[...] Pe acea piatră nenorocitul era așezat pe spate pentru a fi sacrificat, cu pieptul foarte întins, căci îl țineau legat de mâini și de picioare […] cum pieptul sărmanului era atât de întins, îl deschideau cu multă putere, cu ajutorul unui cuțit crud și smulgeau repede inima, iar cel care oficia abjectul act izbea inima de partea exterioară a pragului altarului, lăsând acolo o pată de sânge [...]”
Toribio de Benavente Motolinia (misionar franciscan), (1482-1568)
„ Historia de los indios de la Nueva Espana”

 

„ [...] Neamurile care ofereau sacrificii omenești zeilor lor arătau astfel, ca idolatri rătăciți ce se aflau, ideea înaltă pe care o nutreau despre excelența divinității, despre valoarea zeilor lor și cât de nobilă, cât de înaltă era venerația lor către divinitate. Prin urmare, ele dovedesc că posedă, în mai mare măsură decât alte neamuri, reflecția naturală, dreptatea cuvântului și judecata rațională. Iar în materie de religiozitate, ei au fost deasupra tuturor celorlalte neamuri, întrucât neamurile cele mai religioase din lume sunt acelea care, spre binele popoarelor lor, își oferă ca sacrificiu proprii copii. [...]”
Bartolomé de las Casas (misionar dominican), (1474–1566)
„Brevísima relación de la destrucción de las Indias”

 

„ [...] Indianul își lua mica încărcătură de daruri pentru cavalerii soarelui, bastonul și scutul și începea să urce pas cu pas spre înaltul templului, ceea ce întruchipa drumul soarelui de la est la vest. Când ajungea în vârf și se ridica în centrul marii pietre solare, care se afla acolo pentru a indica apusul, sacrificatorii soseau și îl sacrificau, deschizându-i pieptul la mijloc. I se scotea inima care era oferită soarelui, aruncându-se sângele înspre astru. Apoi, pentru a reprezenta coborârea soarelui spre vest, lăsau cadavrul să se rostogolească la baza scărilor. [...] „
Diego Durán (misionar dominican), (1537–1588)
„Historia de las Indias de Nueva Espana e islas de Tierra firme”

 

Subiectul este unul mult comentat si mult „gustat” de curioși, ageamii, cercetători, de amatorii de senzații tari sau ai industriei de film. Toate aceste emoții au dus la o clară distorsionare a procesiunii, a motivației, dar si la o greșită judecată a acestui ritual privit eminamente dintr-o perspectivă catolic-spaniolă. De altfel, in urma primelor relatări a apărut in Europa un val masiv de condamnare a „împăratului-criminal” Moctezuma, indignare aparent menită a ascunde si a justifica jafurile si genocidul făcut de trupele spaniole. Ulterior, foarte multi istorici au început să conteste aceste practici si să catalogheze aceste relatări ca fiind „propagandistice”. Din păcate pentru ei, dovezile arheologice recente arată însă că aceste ritualuri nu erau nici izolate si nici de mică sau mare amploare.   

Descrierile conchistadorilor (Hernan Cortes, Andres de Tapia etc.), dar si cele ulterioare (precum cele ale clericilor Bernardino de Sahagun, Toribio de Benavente Motolinia, Bartolomé de las Casas sau Diego Durán ) ne descriu cu destulă exactitate ritualul sacrificiilor umane ale imperiului aztec, cu mici diferențe. Sacrificatul (potrivit studiilor ADN – prizonieri de război sau sclavi neaparținând ca etnicitate populației aztece) era adus in vârful piramidei, in zona pietrei sacrificiale, unde era țintuit de către 4 sau 5 persoane (femei sau bărbați) in timp ce preotul ii deschiderea cutia toracică cu un cuțit de silex (sau obsidian). O dată ce cutia toracică era deschisă, preotul băga mana in cavitate si scotea inima sacrificatului, o arăta/ îndrepta/ oferea zeului soare si apoi o arunca intr-un vas aparținând stăpânului sclavului sau prizonierului de război. Corpul ii era apoi împins in jos pe scările piramidei, reconstituind alegoric apusul soarelui.

Cele patru descrieri analizate par grupate cate două: primele două (Bernardino de Sahagun si Toribio de Benavente Motolinia) sunt inflamate si pompieristice, neținând cont de diferențele culturale si religioase dintre privitor si participanții la ritual sau însemnătatea acestuia pentru aceștia. Următoarele (Bartolomé de las Casas si Diego Durán) sunt însă mai rezervate, căutând a înțelege practicile religioase, valorile etico-morale sau ideea de dreptate sau Drept ale populației aztece.

Repulsia si indignarea primelor două descrieri par a fi generate de uitarea „voluntară” a istoriei (cunoscute) a practicilor romane, egiptene sau chinezești (acestea din urmă incă necunoscute conchistadorilor spanioli). Trăgând o paralelă putem spune că este greu să fii îngrozit de „masacrele” sacrificiilor aztece (relatate in jurul anilor 1500), unde găsim aproape 700 de fragmente umane (Templo Mayor) când, in aceeași perioada (23-24 august 1572), in Paris, circa 30.000 de hughenoți au fost masacrați (Noaptea Sfântului Bartolomeu).

Sacrificiile umane ale aztecilor au fost reale si își au originea in credințele religioase si tradiționale ale acestor popoare reunite sub Imperiul Aztec. Ritualul este important pentru coeziunea unui popor si niciodată nu este arbitrar sau neavând o importanță majoră in funcționarea si existenta acelui stat. Privind echidistant, din punctul meu de vedere, ritualul sacrificial este un aspect minor, lipsit de o însemnată importantă in înțelegerea societății aztece, fapt relevat si din citirea „Códice Tudela” aflat in Museo de América unde planșele reprezentând aceste practici sunt puține si descrierile mult mai calme.

Trăirea vieții cu conștiința morții în Roma și Grecia antică

 

Trăirea vieții cu conștiința morții în Roma și Grecia antică
Eliza M. 

 

In lucrarea de față am încercat să descriu spațiul funerar, cu ritul aferent, apelând la poezie și ajutându-mă  de obiectele și monumentele funerare. Relația dintre om și divinitate este zugrăvită pe monumentele funerare atât la greci, cât și la romani. Prin intermediul lor, putem să participăm la ritualurile și credințele lor. Templele, lucrările de artă, erau închinate exclusiv divinităților. Prin prelungire, mormintele erau privite și ele ca edificii sacre. Prin intermediul inscripțiilor de pe morminte sau cu ajutorul unor stele, putem să intrăm in intimitatea religioasă a grecilor și romanilor.

Am ales să prezint întâi spațiul roman, pentru ca am vrut să scot în evidența dorința și teama romanilor de uitare, implicit, de ștergerea lor din istorie. Mausoleul lui Augustus este un exemplu în acest sens: locul ales în Câmpul lui Marte are  scopul de a fi reamintit de către soldații romani, în timp ce așteptau să fie primiți în oraș; dimensiunea Mausoleului se apropie de construcțiile destinate zeilor si, prin aceasta, se zărește dorința de a fi divinizat, de a căpăta un loc veșnic în memoria lumii.

Grecii urmează lecția dată de Homer: să profiți de ceea ce îți da prezentul, dar să trăiești nobil în prezent. Moartea nu aducea decât o existența fără amintiri, fără forța, o trăire ca o umbra, într-o lume a umbrelor. Această perspectiva a vieții l-a făcut pe grec să aspire la perfecțiune în timpul vieții. Grecul îi împrumută zeului, în reprezentările statuare ale zeilor, perfecțiunea corpului omenesc. Viața nu este banala, ea trebuie să fie trăită în înțelepciune. Dacă ne gândim la eroii greci, care nu erau nemuritori precum zeii, ci doar influențau viată oamenilor după moarte, putem să concluzionam ca grecii ne-au dat eroi pe care îi admiram și care ne influențează viața prin operele lor, fie ca vorbim de filosofie, poezie sau arta.

ROMA

“Spune-mi, fecioară, rostește, ce-înseamnă năvala spre fluviu,

Umbrele ce vor acestea? și din ce cauza tărmii

Unii îi lasă și alții cu vâsle-apa vanata-o matur?”

“Fiu din Anchises născut, a zeilor singura mlada,

Balta adâncă-a Cocytului vezi și-ale Styxului mlaștini,

Zeii pe-a cărui să jure se tem și să-nsele putere.

Toată aceasta ce vezi, e lipsită de groapa mulțime;

Charon luntrașul e-acela; cei duși peste mal, îngropați.

Nu-i peste tărmii permis fioroși și pe ape muginde-a-i

Trec înainte ca oasele lor s-odihnească-n lăcașuri.

Astfel o sută de ani rătăcesc, zboară-n jurul de țărmuri;

Numai atuncea primiți, ei revăd jinduitele smârcuri.”

(Publius Vergilius Maro, Eneida)

Romanii acordau o importantă deosebită înmormântării. Eneida lui Virgil, scrisă în vremea lui Augustus, este un exemplu în acest sens. Nimeni nu dorea să rătăcească o sută de ani.

Concepțiile romanilor despre lumea de dincolo au fost influențate atât de credințele etruscilor, cat și de cele ale grecilor. Ritualul îngropării este zugrăvit de Virgilius la înmormântarea lui Polydorus: “Deci îi gătim îngroparea lui Polydorus și multă / Strânge-se într-o movila țărâna;”

La romani se întâlnesc ambele practici de înmormântare, atât înhumarea, cât și incinerarea. Alegerea tine de preferința individuala sau de tradiție. Practicile sunt respectate și, prin acestea, este respectat cel decedat. Indiferent de modul de înmormântare, ritualul era același. Înainte de plecarea de acasă, familia spăla corpul și punea o ghirlanda de flori în jurul gatului și o moneda, cu care să-l plătească pe Charon.

 

https://iconographic.warburg.sas.ac.uk/vpc/VPC_search/record.php?record=71681

Acum este momentul în care se face masca de ceară. O ramură de brad sau de cipressă era pusă la ușă, pentru a-i avertiza pe ceilalți că în casă este o persoană decedată, prin urmare casa este impură. Funeraliile începeau de la casa decedatului, de unde mortul era acompaniat de cortegiu (pompa funebris).

Theodor Mommsen ne descrie ritual funerar al romanilor, astfel: procesiunea era deschisă de bocitoare, muzicanți și dansatori. Unul era îmbrăcat și mascat precum defunctul si era urmat de ceilalți actori într-o procesiune a strămoșilor. O trăsătură semnificativă era parada cu măștile ancestorilor, făcute din ceara. Măștile erau ținute în cabinetele din atriumul caselor. Acești actori cu măști mergeau cu pompă și stăteau pe rostra în timpul ceremoniei elogiului. Măștile reprezentau genele și strămoșii decedatului, prin aceasta se arată moștenirea ereditară.

https://www.metmuseum.org/art/collection/search/547853

Pe lângă măști, actorii purtau și vesmintele oficiale, corespunzătoare, ale strămoșilor. Defunctul era așezat pe catafalcul acoperit cu paturi de purpură cusute cu fir de au și cu pânzeturi imaculate. Decedatul purta toate însemnele deținute  în viață și era înconjurat de armurile inamicilor uciși de el și de coroanele pe care le câștigase. In urma catafalcului mergeau îndoliații, toți în vesminte negre și fără podoabe. In acest fel ajungeau în for unde era depus corpul (sau o efigie de ceară a decedatului) pe Rostra, iar aici i se aducea o elegie.

Strămoșii coborau de pe care și se așezau pe scaune; cel mai apropiat membru din gintă urca pe tribuna Rostra, pentru a relata mulțimii adunate, numele și faptele fiecăruia dintre bărbații așezați în cerc și numele celui decedat. Persoana cea mai importantă din familie îi dădea ultimul sărut, îi închidea ochii si-l striga pe nume pe cel decedat, ca să confirme moartea (conclamatio).

https://www.britishmuseum.org/collection/image/1506120001

După ceremonia din forum, corpul era purtat către situl de crematoriu. După ardere, rămășitele erau adunate și depozitate în mormânt.

Mircea Eliade ne prezintă cu ce se continuau riturile funerare în cultul regulat al “strămoșilor morții” sau Manilor. Două sărbători le erau consacrate: Parentalia, care se ținea în februarie și Lemuria în mai. De Parentalia, morții se întorceau pe pământ si se hrăneau cu ofranda de pe morminte. In timpul celor trei zile de Lemuria, morții se întorceau și vizitau casele urmașilor lor. Ca să nu răpească viii, capul familiei lua semințe de bob negru în gură, apoi, azvârlindu-le rostea formula de răscumpărare și făcând zgomot cu un obiect, repeta de nouă ori: ”mania  părinților mei, plecați!” 

Titus Livius- în descrierea ritului Devotio- povestește despre ofranda adusă Manilor, în care consulul Decius își  închina viața sa pentru victoria împotriva samniților. Transferul vieții celui sacrificat în folosul obținerii a ceva.

Virgilius -în descrierea înmormântării lui Polydores- descrie și el ritul pentru manii cărora le-au fost înălțate altare, împodobite cu bentițe vineții și chiparoși negri. Au turnat peste mormânt vase cu lapte călduț și potire cu sângele sfânt al jertfelor. După ce au închis sufletul în groapă, l-au strigat chemându-l pentru ultima dată.

Roma a fost confruntată de timpuriu cu lumea etruscă și a fost influențată de cultura lor. In ambele culturi, morții sunt purtați pe lumea cealaltă de Charon.  Spre deosebire de etrusci, unde Charon apare ca fiind înfiorător, imaginea lui Charon de pe monumentele funerare apare alături de alți demoni infernali, adeseori sunt înaripați, în mâini țin torțe sau ciocane, furci, briciuri cu care chinuie sufletele morților; la romani, Charon este prezent în imaginea lor, așa cum îl prezintă Virgiliu în Enea: un bătrân energic, cu haine zdrențuite, cu barbă lungă și ochi scăpărători.

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Charun_hammer_Cdm_Paris_2783.jpg#filehistory

 

 https://iconographic.warburg.sas.ac.uk/vpc/VPC_search/record.php?record=39145

Cimitirele romane se aflau în afara orașului. Acest lucru îl aflăm de la Cicero care ne spune că este specificat în legea a X din legea celor 12 table: „o persoană decedat nu trebuie să fie îngropată înăuntrul orașului “ (De Legibus, 2,23:58).

Mormintele erau bine îngrijite și frumos construite, întrucât multă vreme a domnit credința ca în morminte locuiesc nu numai trupurile, ci și sufletele. Pe de altă parte, romanii voiau să nu fie uitați după moarte, așa ca au construit morminte care să fie văzute, adevărate monumente  de afișare și comunicare.

Dacă locul zeilor era în temple, romanii își  construiesc drum spre zeități, își  caută descendentă mitica. Traseul lui Augustus îl vedem portretizat în Enea ca o persoană religioasă care îndeplinește cu strictețe riturile religioasă, el nu uită să ia cu sine penatiile pe care le aduce din Troia în Latium. In Roma, geniul lui Augustus era cinstit alături de divinitățile familiale și casnice. Geniul era protectorul casei respective, iar geniul lui Augustus era protectorul întregului imperiu. Augustus urca pe scara zeificării, iar în anul 12, Augustus a luat titlul de pontifex maximus. El era suprema autoritate în chestiunile religioase controversate și păstrătorul tuturor rânduirilor preoțești. In timpul vieții lui, Augustus  a fost adorat ca zeu, geniul lui a intrat în rândul divinităților, iar după moartea să a fost declarat “divus” si în onoarea sa s-au ridicat doua monumente: Altarul păcii și statuia de la Prima Porta. 

In urma unei hotărâri a senatului, pe Câmpul lui Marte (Campus Martius), Augustus și-a construit mormântul din timpul vieții. In timpul republicii târzii, elitele romane construiau mormintele de a lungul drumurilor care intrau și ieșeau în oraș, dar nu pe câmpul lui Marte. Era un privilegiu care cerea consensul senatului.

Augustus a ales ca monument funerar un tumulus. Structura circulara a fost inspirată după tumulușii etrusci.

https://whc.unesco.org/en/list/1158/

 Pe o baza rectangulara, o structura cilindrica ampla purta deasupra un tumulus plantat cu chiparoși. Corpul exterior avea un diametru de 85-87 de m și o înălțime de 12m.

https://www.mausoleodiaugusto.it/en/timeline/

Fără inscripții și material care să ateste dată clara a construcții, data rămâne speculativa și nedecisă. (Stoetenius: el a construit mausoleul în anul 28 î.Ch; Virgil (Eneida) în timp ce scrie despre funeralii nepotului lui Augustus Marcelus în 23 î.CH).

Augustus nu doar și-a construit mausoleul, dar și-a scris și funeraliile. In testamentul lui apar instrucțiuni despre organizarea funeraliilor (Res Gestae Divi Augusti). Evenimentele haotice de la moartea lui Cezar a făcut ca elitele să-și lase instrucțiuni. Pe pilaștri de la intrare în mausoleu, au fost inscripționate în bronz realizările sale. Inscripția originala a dispărut, însă trei copii au fost găsite în Galatia și Anatolia, o versiune latina și una în greaca. In cele 38 de capitole, regăsim parcursul sau în politica, onorurile religioase și triumfurile speciale, dar și recunoașterea meritelor lui in războaie și în activitatea civila.

Pe 19 august 14.i Chr, Augustus, primul împărat roman, moare la Nola. Corpul său a fost adus la Roma cu mare procesiune și i-au fost aduse funus imperatorum. A avut dubla Laudatio, cel oficial îl rostește Tiberius, al doilea discurs este rostit de Drusus. După cremare, cenușa a fost pusă în Mausoleu.

GRECIA

 

„Cinstirea-ngropăciunii Creon datu-i-a

Doar unuia din frați, dar puse opreliște

La-ngropăciunea celuilalt

..........................................

Fa dar ce vrei! Ca eu tot mi-l îngrop. Mi-i drag

Să mor cu sufletu-mpacat”

 Sofocle, Antigona

Cultul strămoșilor morți era considerat drept una dintre obligațiile religioase ale familiei, întrucât ei ii revenea sarcina de a avea grija de înmormântări; cu acest prilej, defunctul era aprovizionat cu tot ce se socotea necesar vieții de dincolo. Antigona îl va înmormânta pe Polinice în ciuda interdicției lui Creon întrucât legile divine sunt mai presus de porunca dată de Creon, chiar dacă încălcarea acestui edict ii va aduce moartea.

Stingerea familiei și lipsa urmașilor erau considerate o nenorocire, deoarece în felul acesta înceta grija fata de cei morți, ale căror spirite puteau tulbura pe toți concetățenii. Era inadmisibil să lași un cadavru neînmormântat, întrucât acesta pricinuia un rău întregului oraș. Dacă murea de moarte violentă, familiei ii revenea obligația răzbunării sângelui.

Religia dinaintea lui Homer ne înfățișează zeii ca fiind personificări ale puterilor naturii. Atmosfera religioasă iți da sentimentul ca întreaga natura e pătrunsă și acaparată de divin.

Pentru contemporanii lui Homer, zeii nu mai sunt ființe naturale, legate de anumite elemente fizice, ei sunt ființe în felul celor omenești, libere și care se amesteca în viața oamenilor. In privința vieții viitoare, grecii credeau ca  sufletul, după despărțirea de trup, se duce în împărăția lui Hades și a soției sale Persefona. Sufletul păstrează asemănarea cu trupul viu, dar fără consistenta, este asemenea unei umbre. Împărăția lui Hades este despărțită de lumea celor vii prin râul Acheron. Acolo, viața este trăită ca o umbra. Binele săvârșit pe pământ nu este răsplătit și răul nu este pedepsit. Cadavrele nu se înmormântează, ci se ard. Cinstirile funerare și incinerația sunt o condiție necesara pentru ca sufletul să ajungă în lumea de dincolo. Cu prilejul incinerării se aduceau sacrificii de animale.  Cât timp cadavrul nu este ars, sufletul rătăcește prin lume și n-are odihna. De aceea, pentru repaosul sufletelor, celor care nu puteau fi înmormântați, se înalță un cenotaph , care să servească ca lăcaș de cult.

http://www.stoa.org/athens/sites/kerameikos/source/p16061.html

Amfora cu figuri negre. Cerberul cu doua capete este legat cu o sfoara de către Heracles. In planul doi se afla Hermes.

Moartea, în perioada de după Homer, este privită cu resemnare. Locuința morților este în imperiul umbrelor, stăpânita de Hades și Persefona. Marea lui poartă stă deschisă și odată intrat nu se mai poate ieși. Îngrozitorul Cerber este portar neîmblânzit.

https://www.britishmuseum.org/collection/object/G_1893-0712-11

 La sfârșitul pământului să afla Câmpiile Elizee, unde oamenii favoriți ai zeilor duc o viața fericită. Împărăția lui Hades este despărțită de lumea celor vii de patru râuri, peste care sufletele sunt trecute de luntrașul Charon, căruia i se plătește un obol.

La Homer, riturile funerare sunt descrise cu prilejul funeraliilor lui Patrocle: arderea cadavrului pe rug, sacrificarea prizonierilor și a animalelor preferate, ridicarea unui mormânt. Moartea era pricina de impuritate. In general era interzisă îngroparea morților înlăuntrul terenurilor sacre. In 426-425, atenienii care administrau sanctuarul de la Delos au primit de la un oracol sfatul de a purifica întreaga insula. Ei au distrus toate mormintele care se mai aflau la Delos și au transportat materialul funerar recuperat, în insula Renea.

Fată de zei exista respect, încredere, simpatie și la final, teama. Așa putem explica antropomorfizarea, erau mai puternici, dar asemănători. Pe lângă zei mai existau oameni și eroi. O trăsătură esențială a eroilor este moartea lor, se disting de zei, întrucât nu sunt nemuritori, și se deosebesc de oameni, prin faptul ca ei acționează și după moarte. Acestor zei le închina un cult cu caracteristici bine definite: ruga, ofranda, sacrificiul, sărbătorile publice, jocurile.

Cetatea este cadrul vieții religioase, ești cetățean al cetății în măsura în care participi la credințele comune ale acesteia. Aceasta înseamnă ca viața religioasă ocupa un loc central pentru fiecare cetățean. Ei trebuiau să respecte ritualurile religioase și funerare.

Structura mormintelor de incinerație era o simpla groapa, săpată în pământ, in ea se pune urna funerara și  câteva vase, în chip de ofranda aduse mortului. Jumătate de groapa este umplută cu pământ, iar la suprafață se ridica o piatra de mormânt cu rol de stela, deseori însoțită de un vas de dimensiuni mari destinat să primească libațiile.

Marea amfora de la Diplyon. Pe gatul acestui vas de 1,5m, ceramistul grec a introdus o scena in care apare mortul pus pe un catafalc, înconjurat de persoane care-l jelesc.

https://www.namuseum.gr/en/collection/geometriki-periodos-3/

Necropolele geometrice păstrează urma cultului funerar: în cimitirele atice, aproape de mormânt, se găsește cenușă sacrificiilor si marele vas de deasupra care servise libațiilor. Pe lângă acestea, o piatra mare înfiptă în groapa sau în apropierea ei, servește drept semn (sema). Printr-o evoluție ea va deveni stela funerara.

https://www.namuseum.gr/en/collection/klasiki-periodos-2/

Acesta este un exemplu tipic de relief funerar atic. Tânăra moartă este așezată pe un scaun, odihnindu-si picioarele pe un taburet. Soțul ei ii oferă o cutie de bijuterii și privește la cea care nu mai este cu el. Conform inscripției numele ei este Hegeso. Arhitectura cu cei doi pilaștri sunt mărturie a originii ei nobile.

La început numele mortului era înscris pe blocul abia eboșat, apoi a devenit mult mai elaborat: stela bine tăiată, înaltă și îngustă, ușor piramidala, a început să fie înfiptă într-o baza mai larga. In Creta a apărut ideea împodobirii stelelor cu o reprezentare lucrată în adâncime si care prezinta structura unei povesti: femeie cu fusul, războinic înarmat. Muritorii erau reprezentați pe stele ca fiind asemeni zeilor, ușor idealizați.

In sec VI mormintele erau împodobite cu basoreliefuri cu chipul mortului.

Stela de mormânt realizata din marmura. Stela a fost așezată pe mormântul unui hoplit, Ariston, inscripție care apare la baza. Războinicul, complet echipat, înaintează cu lancea ridicata. Sculptorul, conform inscripției de pe partea inferioara a stelei, a fost Aristokles.

https://www.namuseum.gr/en/collection/archaiki-periodos/

 (stela hoplitului Ariston), sau statui ronde bosse, ce constituie frumosul sir de kuroi funerari.

https://www.namuseum.gr/en/collection/archaiki-periodos/

 Reprezentările de pe morminte nu sunt asemănătoare cu defunctul, portretul nu urmărește asemănarea, îl reprezintă pe defunct idealizat, în plina forță și frumusețe.  Artiștii greci acordau importanta simbolurilor reprezentate. Pe o stela din Laconia, (relieful de la Hrysafa)   o pereche decedată tronează pe un jilț, în spatele jilțului se ridica șarpele asociat cu divinitățile pământului. Apar și doua persoane care le aduc ofrande. Aceștia reprezintă copiii (reprezentarea este minuscula in raport cu cei decedați) care își cinstesc părinții pentru ca ei au devenit nemuritori, asemeni zeilor.

 

Artiștii greci și-au luat libertatea și au vindecat statuile de platfusul egiptean, le-a dat avânt, le-au ridicat la nivelul arhitecturii grecești, le-a dat nemurirea prin admirația celor ce aveau să vina.

Intr-o concluzie puternic subiectivă, pot spune că grecii au văzut nemuritorul in om atunci când l-au reprezentat, iar romanii l-au reprezentat ca să-l facă nemuritor; grecii au căutat universalul, romanii au căutat particularul, l-au individualizat prin trăsături reale; grecii au construit spatii de spectacol unde s-au născut: muzica, teatru, sportul; romanii au construit spatii de spectacol pentru aceleași arte, dar le-a adăugat un strop/”stropi” de violentă.

 

Bibliografie:

1.      Publius Vergilius Maro, Eneida, Institutul European, 1997

2.      Theodor M, Istoria romana, vol I, Ed Științifică și Enciclopedica, Buc, 1987 

3.      Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol.II, Ed. Științifică și Enciclopedica, Buc, 1986

4.      Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol.I, Ed. Științifică, Buc, 1991

5. Francois Chamoux, Civilizația greaca, vol I și vol II, Editura Meridiane, Buc, 1985

6. J.J.Winckelmann, Istoria artei antice, vol. I, Editura Meridiane, Buc, 1985

7. Sofocle, Antigona