„Reforma monetară” a legilor lui Lycurg din perspectiva conceptului de Lege a Spartei.

     Ploutarkhos, istoric, scriitor si moralist grec, exponent al curentului aticist, personalitate de seamă a culturii Greciei Antice este autorul pe al cărui text îmi argumentez aceasta digresiune. In lunga-i viață (81 de ani – 46 d.Hr| 127 d.Hr), a creat o vastă operă, reunită in anul 1296 de către Maximos Planudes in două mari culegeri: Moralia si Bioi Paralleloi.  Asupra unui pasaj din această ultimă culegere îmi voi îndrepta atenția, mai exact asupra Vieții lui Lycurg. A fost folosită traducerea in limba română: Plutarh, Vieți Paralele, traducere, notă introductivă, notițe introductive și note de prof.univ. N.I.Barbu, Editura Științifică, București. 

            Fiind unul dintre istoricii cei mai cunoscuți ai Greciei Antice este inutil a insista asupra personalității acestuia sau a „încadrării in contextul istoric” a autorului, iar vastele efecte in timp a scrierilor sale au făcut subiectul multor lucrări de specialitate (dar si a multor deviații care exagerează impactul său asupra scriitorilor perioadei Renașterii si Iluminismului).

Textul vizat este :

„IX. Astfel, mai întâi a scos în afara legii orice monedă de aur și de argint, orânduind să se folosească doar cea din fier, dar și acestei monede, care cântărea greu și era mare, i-a dat o valoare atât de mică, încât echivalentul a zece mine avea nevoie de o mare încăpere în casă, ca s-o depună, și de un car tras de doi boi ca să o transporte. (...)

După aceasta, a izgonit și meșteșugurile nefolositoare și ușuratice. De altfel, și fără să le izgonească cineva, multe dintre aceste meșteșuguri se prăbușeau o dată cu noua monedă de vreme ce lucrurile nu-și mai găseau posibilități de vânzare, căci moneda de fier nu circula în celelalte cetăți grecești, și, luată în râs, nici nu avea preț, astfel că nici nu era cu putință să cumpere lucruri străine și ieftine, și în porturile Laconiei nu intra nici o încărcătură de marfa și în Sparta și Laconia nu se aducea nici un sofist, meșter la vorbe deșarte, nici un prezicător şarlatan, nici un întreținător de hetaire, nici un lucrător de podoabe de aur sau de argint de vreme ce nu exista monedă.

X. Dar plănuind să dea lovituri și mai puternice luxului și să nimicească pofta de bogăție, a pus în ființă o a treia și foarte frumoasă treabă politică, și anume a orânduit sisitiile. Sisitiile erau mese în comun, la care [spartanii] se ospătau cu mâncăruri și alimente anume statornicite, iar acasă nu mai obișnuiau să mănânce întinși pe paturi scumpe și luând bucate de pe mese de mare preț, fiind îngrășați la întuneric- întocmai ca niște animale lacome- de mâinile slujitorilor și bucătarilor, stricându-și o dată cu trupurile și moravurile...”

            Despre Sparta știm puține lucruri. Puține vestigii, puține date nemediate, puține scrieri si informații directe. Despre Sparta știm de la Ceilalți. Iar acești Ceilalți (in special Atenienii) sunt singurii care încearcă să ne definească Sparta si concepția de viață a Spartei. Atena este însă dușmana de moarte a Spartei. Atena a fost umilită in nenumărate rânduri de Sparta. Atena si-a văzut magnificele ziduri doborâte de Sparta. Cetatea Atenei a urât si respectat Sparta.

            Nu același lucru îl putem spune despre intelectualitatea Atenei. In imensa lor majoritate, filosofii antici (indiferent de școala cărora le aparțineau) au lăudat modul de viață si spiritul spartan. A judeca Sparta pe baza scrierilor ateniene este o întreprindere ce trebuie făcută cu atenție.  Înfruntarea celor două orașe-stat nu este doar o problemă politică sau o problemă generată de nevoia de expansiune a acestor state. Ele sunt intrinsec opuse, ele reprezintă două moduri antagonice de a exista, de a defini o cetate aici Jos si acolo- Sus, de a defini modul de viață al omului in cadrul societății ideale. A face o enumerare a ceea ce le deosebește pe cele două ar fi obositor atâta timp cat ceea ce le aseamănă s-ar rezuma la enumerarea lucrurilor de bază. Zidul Atenei, discursul atenian, mâncarea ateniană, concepția asupra morții, asupra valorii individului, asupra „democrației”, a maternității, educației, totul le pune in poziții antagonice. Dar aici ne referim la modul de a privi „averea”, „bogăția” si expunerea acesteia.

            Spartanul este parte a cetății fără ziduri, cărămidă a zidului viu al Spartei, celulă valoroasă a organismului viu al Ideii-Sparta. Căci Sparta nu este o cetate, ea este un modus vivendi, este o Idee. Si ideile sunt veșnice. Spartanul este Egalul Spartanului. Nu amândoi la fel de mici, ci amândoi la fel de mari. Nu săraci, nu bogați. Spartani. Nevalorizând aurul, metal sclipitor dar neavând o utilitate practică, ci recunoscând valoarea si importanta Fierului, metal al plugului si al kopis-ului. Dar daca ai un plug, un kopis si educația Spartei, ce îți mai trebuie?! Statul al cărei celula vie ești, a cărei existenta o propagi si o aperi, îți asigură restul nevoilor vieții. Si cu cat ai nevoie de mai puțin, cu atât vei fi mai mulțumit cu cat de mult ai.

            Lycurg nu a adus Spartei legile. Lycurg a revelat Spartei un mod de viață, o filosofie de viață care, o data acceptata, a devenit „trăirea” ideii de spartan. Spartanul nu respectă legile, el este Legea. Legea Spartei este clara, simpla, democratica (in adevăratul sens al cuvântului), este zidul de apărare al cetății, este unitatea falangei spartane, este politică demografica si politica externa, este relația economica cu sclavul, cu restul Eladei si lumii. Mai presus de religie sta legea Spartei. Legea devine religie introiectata prin educația spartana in fiecare egal de la vârste fragede. Legea este eugenia practicata, respingerea prostituției, a împodobirii cu lucruri, a mâncării ne-esențiale, a excesului sau al dependentei de Altul. Sparta si-a redus nevoile devenind, așa cum predica stoicismul ulterior, eliberata prin legea „necesarului”.

            Sparta își este ea însăși suficientă. Deși Sparta practicase expansiunea (coloniile si expansiunile lui Menelau, Liga Peloponesiaca etc), niciodată nu a făcut-o din rațiunea păguboasă a lăcomiei sau luxului, ci din rațiunile impuse de legea ei.

            Sparta a existat, a prosperat, a modificat umanitatea, a cucerit, a plâns, s-a dezvoltat si s-a prăbușit in uitare. Ideea pură nu poate supraviețui. Prăbușirea Sparte nu a fost generata de relațiile geo-politice sau economice ale acelei perioade. Prăbușirea Spartei (aidoma insuccesului Falansterelor ulterioare) a stat in incapacitatea ulterioară a spartanului de a respecta Legea Spartei. Respectarea legii Spartei a adus-o la nivelul canturilor eroice si nerespectarea acesteia a adus-o in colbul uitării. Omul nou -căutat si de comunism mai demult, dar si mai de curând- este greu de creat. Exteriorul nu va suporta existenta unui Ideal Utopic funcțional.

            „Utopia Spartană” (distopie a Atenei si a restului lumii) a fost susținută si creată de Legea Spartei, lege asumată intim de fiecare celulă a corpului Spartei. Din aceasta cauză, povestea Spartei este intangibilă, nedegradată si prezervată pentru generațiile ce i-au urmat ca „epoca de aur” a unui model de „laconism” (este impropriu chiar a folosi „stoicismul” atenian când discutam despre Sparta) exemplar.    

            Sic transit gloria mundi.

           

Restitutio in integrum

Glasul stramosesc , Sibiu, Anul VI, Nr. 10, 25 Decembrie 1940
Profilul interior al Capitanului
de Emil Cioran

«Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populară. Cei aflați între cer și pământ n-aveau nici un coninut, decât așteptarea. Cineva trebuia să vină. Treceam cu toții prin deșertul românesc, incapabili de orice. Până și disprețul ni se părea un efort. Țara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranțe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reușite. Și România nu era mai mult decât o farsă reușită. Te învârteai în aer liber, vacant de trecut și de prezent, îndrăgind dezmățul dulce al lipsei de menire. Biata țară era o pauză vastă între un început fără măreție și un posibil vag. În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Și el a rupt tăcerea blândă a existenței noastre și ne-a obligat să fim. Virtuțiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putință se îndrepta spre putere.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om într-o țară de fleacuri umane. Prezența lui era tulburătoare și n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce care însoțește existențele marcate de fatalitate. De ce n-aș mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea și un fel de entuziasm plin de presimțiri?

Lumea cărților mi se descifra inutilă, categoriile inoperante, prestigiile inteligenței, șterse, iar subterfugiile subtilității, zadarnice.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deștept”. Căpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al țării derivă din inteligența fără conținut, din deșteptăciune. Lipsa de miez a duhului preschimbă problemele în elemente de joc abstract și răpește spiritului latura destinului. Deșteptăciunea degradează până și suferința în flecăreală.

Dar ideile Căpitanului, grele și rare, îi răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor și al gândurilor. Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vieții lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viața prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau așa și mă gândesc”. Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respiră natura și cerul. Și când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a țării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puțin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale și nici așteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naționale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiției noastre, ci să introducă absolutul în respirația zilnică a României. Nu o revoluție a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i și răscumpere trecutul, să insufle absența seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată și unică, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacțiune în fața unui trecut de nenoroc. Această nație n-a excelat în lume decât prin consecvența în nefericire. Niciodată nu s-a dezmințit. Substanța noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăși pendularea între o amărăciune dizolvantă și o furie optimistă.

    Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:
    „Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranță.”
    „Ai dreptate”, mi-a răspuns. „Sunt totuși unele semne”.
    „Mișcarea Legionară”, adaug eu.

Și atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuților dace. Și-am înțeles că între daci și legionari se interpune pauza ființei noastre, căci noi trăim al doilea început al României.

Căpitanul a dat românului un rost. Înainte de el românul era numai român, adică un maerial uman alcătuit din ațipiri și umilinți. Legionarul este un român de substanță, un român primejdios, o fatalitate pentru sine și pentru alții, o vijelie umană infinit amenințătoare. Garda de Fier, o pădure fanatică... Legionarul trebuie să fie un om în care mândria suferea de insomnie.

Eram obșinuiți cu patriotul de ocazie, gelatinos și vid. În locul lui apare insul ce privește țara și problemele ei cu o cruntă înverșunare. Este o deosebire de densitate sufletească.

Acel ce a dat țării altă direcție și altă structură unea în sine pasiunea elementară cu detașarea spiritului. Soluțiile lui sînt valabile în imediat și în veșnicie. Istoria nu cunoaște un vizionar cu un spirit mai practic și atâta pricepere în lume, sprijinită pe un sufle de sfânt. Tot așa, ea nu cunoaște o a doua mișcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.

A face isprăvi și a te salva, politică și mistică, iată cărei ireductibilități i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine și problema păcatului, comerțul și credința. Nimeni nu trebuia să uite: Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea că-l înțelege. El totuși scăpa fiecăruia. Depășise limitele României. Înseși mișcării i-a propus un mod de viață care întrece rezistența românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuși mai puțin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui.

Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul. Influența lui n-a articulat numai pe ucenici ci, într-un anumit sens, și pe dușmani. Căci aceștia, din lichele au devenit monștri. S-a (I-a) obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreția Căpitanului n-ar fi cerut o echivalență negativă. Am fi nedrepți cu călăii, dacă i-am considera ratați. Toți s-au împlinit. Un pas în plus și trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Căpitanului, nimeni nu rămînea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bîntuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În cîțiva ani, România a cunoscut o palpitație tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică a lui Shakespeare. Și aceasta în Balcani!

Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România și Căpitan, n-aș fi ezitat o clipă.

După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singur, dar peste singurătatea noastră se ridică singurătatea României.

Nici un toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neșansa ursirii noastre. Totuși, trebuie să fim lași și să ne mângâiem. Cu excepția lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo țara va fi condusă de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană și-a readus cerul deasupra României.»

Istorioara Talmudica

[...] Suntem invatati ca un cuptor facut din tiglele legate intre ele cu nisip nu este supus regulilor purului si impurului. Aceasta este parerea lui Rabi Eliezer, numai ca ceilalti intelepti gandeau contrariul. Rabi Eliezer a respins cu toate mijloacele posibile argumentele celorlalti rabini, dar ei nu au admis nici unul.
"Daca este scris ca hotararea mea sa aiba castig de cauza, fie ca acest roscov sa o dovedeasca", spune Rabi Eliezer. De indata, roscovul, smuls din pamant, s-a deplasat cu o suta de stanjeni.
"Un roscov nu dovedeste nimic", au spus ceilalti rabini.
"Fie ca acest izvor sa dovedeasca dreptatea mea", a spus Rabi Eliezer. Si de indata apa a inceput sa curga de la vale la deal.
"Un curs de apa nu dovedeste nimic",au spus ceilalti rabini.
"Atunci o vor dovedi zidurile acestei case de invatatura!". Zidurile au inceput sa se incline si erau pe punctul de a se prabusi cand Rabi Iosua a strigat la ele:
"Daca discipolii Inteleptilor se cearta, ce va priveste pe voi?"
Zidurile nu s-au prabusit, din respect pentru Rabi Iosua, dar nici nu s-au indreptat la loc, din respect pentru Rabi Eliezer. Si asa au ramas pina in ziua de azi. Atunci Rabi Eliezer le-a spus celorlalti Intelepti:
"Daca e scris ca judecata mea sa aiba castig de cauza, atunci cerurile vor hotara!". De indata a rasunat o voce din cer care a spus:
"Ce va venit sa-l contestati pe Rabi Eliezer? Judecata lui domneste peste toate!" La aceste cuvinte, Rabi Iosua s-a ridicat in picioare si a strigat:
"Ea nu este in cer !"
[Deuteronomul, capitolul 30,12]
Ce a vrut sa spuna cu asta ? "Ca Tora ne-a fost data pe muntele Sinai, explica Rabi Ieremie, si nu avem de ce sa tinem seama de o voce din ceruri!".
Dupa aceasta sedinta agitata a Academiei Talmudice, Rabi Natan s-a intalnit cu profetul Elie si l-a intrebat ce facea Dumnezeu in momentul in care se purta aceasta discutie. Raspunsul a fost:
" Dumnezeu zambea si zicea: copiii mei m-au invins si m-au facut vesnic...."
Ce conteaza in aceasta poveste nu sunt purul si impurul, ci statutul adevarului. Poti sa-l simpatizezi pe Rabi Eliezer, dar el se insala cand se bate pentru Adevar. Democratia, de exemplu, sau libertatea fiecaruia de a alege, acceptarea anumitor reguli si validarea provizorie a voturilor....
 

"Cea mai frumoasa istorie a lui Dumnezeu". Jean Bottero-asiriologul si Marc-Alain Quaknin-rabinul cu Joseph Moingt- iezuitul 

[ Ma gandeam la implicatiile acelui Fiat lux pereat mundi din perspectiva noastra, a crestinilor]

Drept sau indreptat ?

Trei cuvinte simple ale împăratului filosof, Marcus Aurelius mă bântuie :
 Ὀρθός, μὴ ὀρθούμενος - Cartea a VII, 12

Tradus în romană ca " Vei fi drept, sau vei fi îndreptat."
Traducerea nu este simplă, în engleză având variantele :
Be thou erect, or be made erect.
Either shew yourself as one always upright, or as one well corrected and amended.
iar în franceza :
Droit, ou redressé. 

Cred însă că traducerea corectă este și mai simplă : " Drept sau îndreptat". 

Lipsa chiar a unei explicații este aidoma unei sentințe definitive, fără posibilitatea de recurs sau de discuții. Fără dubii, interpretări sau compromisuri. Drept SAU Îndreptat.

Căci Marcus Aurelius nu crede a exista posibilitatea de a scăpa de dreptate. De a face lucrurile drepte, corecte în viată. Sentința, aidoma unei condamnări la moarte este clară: Tu vei fi drept și vei face lucrurile drepte sau Tu vei fi îndreptat de către ceilalți , de către Stat sau, în cazul cel mai grav, vei fi îndreptat de către Zeu. In timpul vieții - ceea ce este alegerea plină de speranță- sau după scurgerea acesteia, non-alegere și sentință eternă.

Pentru că nu poate exista în universul stoic sau cel creștin a altă posibilitate.

Drept sau îndreptat. Ὀρθός, μὴ ὀρθούμενος.

Alegerea nu este existentă, pare o suspendare a liberului arbitru. El însă încă exista prin posibilitatea de a acționa tu. Înainte de a fi tu îndreptat.

Amenințare fățișă, clară, dură și fără cale de compromis.
Ὀρθός, μὴ ὀρθούμενος

Iarăși și iarăși descopăr geniul lui Marcus Aurelius în cuvintele simple, în exprimările clare. Si ai tendința să treci peste ele în grabă. Si când să treci te lovește adevărul simplu în fată : " Vei fi drept, sau vei fi îndreptat".  Momentul de care lumea se sperie: filosofia renunțând la mănuși și, cu răceală și indiferentă, aruncând sentința. Nu o poți contesta. Ce poți este să acționezi imediat: să fi Drept tu înainte de a fi Îndreptat.

Mantră a unei osândiri vremelnice sau eterne. Ὀρθός, μὴ ὀρθούμενος.

Tăcerea

Trei ore. De atâta timp stă acolo, în colt, ghemuit pe vine. Se uită la podeaua murdară. Ciment infect și rece ca gheata. Plin de scursori. As vrea să ii ofer un scaun dar nu am asa ceva. Celula este mică și are doar un pat de fier. Fără nimic pe el. Fier rece. Poate i-as fi oferit un ceai sau măcar un pahar cu apă. Stă ,mă uit la el și nu îmi dau seama ce face. Se gândește ? Este trist ? Măcar îngândurat ? Vrea să îmi spună ceva ?
De trei ore mă gândesc ce să ii spun. Ce să ii cer ? Ce ajutor să îmi dea ? Măcar să îl întreb ce sens au toate astea ? De ce arestarea ? De ce condamnarea ? De ce tortura din arest ? De ce chinurile de aici ? Foametea ? Lanțul ? Frigul ? Boala ?
Mă uit la el și îl vad cum stă nemișcat. Nu se uită la mine. Se uită la ciment. Tace. Tac și eu.
Offf..câte as avea să ii spun ! Câte reproșuri urcă în mine. Cât am nevoie de un sens în tot. Un scop. O rebeliune mă umple și frustrarea se clădește năvalnic. S-a hrănit ani de zile pentru a răbufni acum?
Mă simt slăbit și cu greu mai rezist să mai suport încă o zi în temniță. Sper însă ca înainte de a se sfârși totul să înțeleg. Eu fantomatic și el invincibil. Ca o stâncă de marmură. Incredibil de alb. Albul intensificat de negrul murdar al pereților plini de dejecții. 
A mai trecut o oră. In curând se va lumina. Măcar de ar spune ceva. Măcar de m-ar privi. Măcar de as putea articula un singur cuvânt. Primul care ar rupe zăgazul după care ar începe un șuvoi de reproșuri, întrebări și argumentări. Cuvântul stă înțepenit în gât. L-as întreba ce s-a întâmplat cu ai mei. Măcar atât să știu. Dar el stă nemișcat. Ghemuit pe vine. De patru ore mă cert cu el și cu toată lumea și acuz, cerșesc, implor, blestem. Tace. Îmi este frică însă că a auzit toate vocile din capul meu. De fapt sunt sigur că le-a auzit. Poate de asta tace.
Soarele se pregătește a răsari. Cerul înghețat începe a se lumina. Fierul gratiilor are chiciura pe el. Ridic privirea și caut primii zori. Când mă uit la el îl văd ridicat. Stă în picioare. Capul ii atinge tavanul celulei. Acum se uită la mine. Nici o expresie pe fata de marmură albă. Încet se întoarce și dă să plece. Cuvântul răbufneste :
- Mulțumesc Mihail !
Se oprește, încremenit pentru o secundă. Stă nemișcat o clipă lungă cât o eternitate. Ce este o clipă în temniță ?Sau pentru el ? Pare că ezită. Apoi dispare. O explozie de imagini îmi suprasolicită mintea : copilăria, prima iubire, primele idealuri, prieteni, o mână de bebeluș pe mâna mea, zâmbetul unei trecătoare, miraculoasa alee din parc, primul sărut, o strângere de mână caldă care mă cuprinde, un deal și o vale ca o doină, o pisică leneșă pe un pervaz, râsete într-o mică cămăruță de cămin, penumbra unei chilii....
.....
.....

- Cineva să aducă dracului un sac că mai avem un înghețat !

Vorbe din popor - II

"Jelui-m-aș și n-am cui,
Jelui-m-aş codrului:
Codrul huie a pustiu
Şi eu glasul nu i-l ştiu.
Jelui-m-aş apelor,
Apelor, izvoarelor;
Dar şi apa-mi pare rece,
Eu o-ntreb şi dânsa trece.
Jelui-m-aş norilor,
La cei nori,
Cei trecători;
Ei mă-mbracă-n umbră deasă
Şi de mine nu le pasă."

Antologie de poezie populara - întocmită de Lucian Blaga, 1950-1960

 

"Continuitate" - Acrilic pe pânză. Eliza Matica. Colecție privată

Use your brain.

Dezinformarea și "senzaționalul" fac rating. Ratingul face bani. Deci minciuna face bani. Bani plătesc salarii. Salariile ii transformă pe oameni in mincinosi ?
O întrebare care traversează mediul online este : cum ne ferim de dezinformare? Filtre, soluții software, echipe de verificatori... Din fericire soluția este mult mai simplă și , în special, gratuită:
"Folosește-ți creierul". Magic, nu ?

Exemplu: astăzi, pe siteul unei Antene apare știrea:
"Uite asa murim!". Lapte proaspăt, cumpărat din piață, de la particulari, un adevărat pericol pentru sănătate. Descoperirea revoltătoare a unei gospodine: "Ăsta este aracet, care se întinde. Îi punem diluant și dăm pe pereți"

Revoltă și oroarea mediilor sociale ! Pretențioșii chiar avansează uzand sarcasmul " cumpărați produse tradiționale românești, direct de la țărani". OK..am înțeles.. propuneti deci să revenim la multinaționale.
Folosind însă logica descoperim că un litru/kg de aracet este mai scump ca un litru/kilogram de lapte. Si stai asa și te întrebi.... cine ar vinde un produs mai scump în locul unuia ieftin ?  Pe cand vom fi păcăliti că am cumpărat cartofi dar vom gasi acasă doar mango.

Un alt indicator este inexistenta identificării evenimentului. Nici măcar un oraș, un nume de persoana, măcar niște inițiale. O dată. Ceva... Nu...doar o filmare în care trebuie să crezi. 

Întrebarea care rămâne să vă macine este : chiar atât de prosti au devenit cei care lucrează la dezinformare/ senzațional ? Răspunsul trist este : Da.

Use your brain. Your brain is located in your head.

https://a1.ro/news/inedit/uite-asa-murim-lapte-proaspat-cumparat-din-piata-de-la-particulari-un-adevarat-pericol-pentru-sanatate-descoperirea-revoltatoare-a-unei-gospodine-asta-este-aracet-care-se-intinde-ii-punem-diluant-si-dam-pe-pereti-id697477.html
https://www.dedeman.ro/ro/aracet-constructii-1-kg/p/5001386

Sfârsitul istoriei.

Plecând de la tezele hegeliene ale sfârșitului Istoriei și al Omului se discută cu sfială despre lumea de astăzi, post-istorică. Istoria a murit alături de Filosofie ? Realitatea imediată ar spune că da. Omul s-a eliberat de schimbarea principiilor prin renunțarea treptată la ele și alunecare în natural. In Animal natural plecând din Homo faber/ creator de realitate.
Problema sfârșitului istoriei este însă plăcut explicată de Kojeve. 

"Dispariția Omului la sfârșitul istoriei nu este o catastrofă cosmică: lumea naturala rămâne ceea ce este din eternitate. Nu este nici o catastrofă biologică: omul rămâne în viata ca animal aflat în armonie cu Natura și cu Ființa dată. De dispărut, dispare Omul propriu-zis, respectiv Acțiunea de negare a datului și Greșeala sau, în general, Subiectul opus Obiectului. De fapt, sfârșitul Timpului uman sau al Istoriei, adică lichidarea definitivă a Omului propriu-zis și a Individului liber și istoric, semnifică pur și simplu încetarea Acțiunii în sensul tare al cuvântului. Ceea ce înseamnă practic : dispariția Filosofiei: de vreme ce Omul nu se mai schimbă în mod esențial, nu mai există motiv pentru schimbarea principiilor ( adevărate) ce stau la baza cunoașterii pe care o are despre Lume și despre sine. Tot restul însă poate rămâne la nesfârșit: arta, iubirea, jocul etc; pe scurt, tot ce-l face fericit. "
Kojeve (434-435)- "Introducere în lectura lui Hegel" nota de curs din 1938-1939

Lucruri bune, rele si indiferente

Tot ceea ce ne-a rămas de la Zenon, fondatorul de facto al stoicismului, sunt citările acestuia, în special de către adversarii ideologici contemporani sau ulteriori. Chiar și asa putem să înțelegem măreția gândirii acestuia și de ce școala, curentul filosofic stoic a traversat istoria omenirii modificându-o. Potrivit lui Stobaios ( Excerpte, II, p57, 18W) :
"Acestea sunt realitățile substanțiale, susține Zenon, anume lucrurile bune, cele rele și cele indiferente. Bune sunt cele precum ințelepciunea, cumpătarea, dreptatea , curajul și tot ceea ce este virtute sau participă la ea; iar cele rele sunt următoarele : lipsa de judecată, neinfranarea, nedreptatea, lașitatea și tot ce este rău sau participă la rău; indiferente sunt cele precum viata și moartea, gloria sau lipsa gloriei, suferința și plăcerea, bogăția și sărăcia, boala și sănătatea și cele asemenea."

Atât de multi susținători ai stoicismului declarativ, atât de putini stoici.

Virtus junxit, mors non separabit.

Everything that has left us from Zenon, the de facto founder of Stoicism, are the quotes, especially by contemporary or later ideological opponents. Even so we can understand the greatness of his thinking and why the School, the Stoic philosophical stream has traversed the history of mankind by modifying it. According to Stobaios (Excerpte, II, p57, 18W):
"These are the substantial realities, says Zenon, good things, bad things, and indifferent things. Good things are wisdom, temperance, righteousness, courage and all that is virtuous or participate in it, and the bad ones are the following:lack of judgment, lack of protection, injustice, lasity and all that is bad or participate in harm; indifference is the life and death, glory or lack of glory, suffering and pleasure, wealth and poverty, sickness and health, and the like. "


So many supporters of declarative stoicism, so few stoics.


Virtus junxit, mors non separabit.

Legile si Bulă

Au trecut 1900 de ani de când Tacit ne-a avertizat : Ut olim vitiis, sic nunc legibus laboramus.
( Odinioară am suferit de pe urma viciilor noastre, astăzi suferim din cauza legilor noastre)



Văd tot mai des perpetuându-se idea greșită că nu avem cadru legislativ, legi bine făcute sau adaptate. Total greșit din punctul meu de vedere. Discutând ( de-a lungul și latul anilor) diverse spete, am găsit o legislație bună, completă și... ne aplicată. Poate un pic prea stufoasă. Tot Tacit (in Analele III) ne-a avertizat: Cu cât statul este mai corupt, cu atât va emite mai multe legi. Existenta legilor nu are valoarea cât timp cei care ar trebui să impună respectarea acestora sunt indiferenți ( în cel mai bun caz) fată de acestea.


Asta îmi aduce aminte de un banc. 

– Bulă, ce ați învățat azi la scoală?

– Să scriem.

– Deci, ce ai scris?

– Nu știu, că nu am învățat să și citim!



It has been 1900 years since Tacit has warned us: Ut olim vitiis, sic nunc legibus laboramus.
(We have suffered from our vices today, today we suffer because of our laws)

I see more and more perpetuating the wrong idea that we do not have a legislative framework, well-made or adapted laws. Totally wrong from my point of view. Discussing (over the years) various issues, I have found good, complete legislation and ... not used. Tacit (in Annals III) warned us: The more corrupt the state, the more it will issue laws. The existence of laws has no value as long as those who should enforce compliance are indifferent (at best) to them.

That reminds me of a popular joke.

- John, what had you learned at school today?
- To write.
- So, what did you write?
- I do not know, we did not learned to read yet!

Sufletul lumii

"Si Zenon adaugă : "Dacă raționalul e superior neraționalului și totodată nimic nu-i este superior lumii, atunci lumea este rațională." La fel argumenta și cu privire la ceea ce este înzestrat cu inteligentă și cu suflet. " Ceea ce posedă inteligentă este superior lucrului lipsit de inteligentă, iar ceea ce este înzestrat cu suflet este superior celui lipsit de suflet; însă nimic nu-i este superior lumii; așadar lumea este înzestrată cu inteligentă și suflet". Sextus - Contra Învățaților, IX, 104.

Unul din acele plăcute momente în istoria culturii europene când un papă (Sextus = Papa Sixt al V-lea , născut:1521, Grottammare, Italia, decedat: 27 august 1590, Roma, Italia) apelează la filosofia stoică a lui Zenon ( fondatorul stoicismului) în demonstrarea sufletului și inteligentei lumii. Adică a lui Dumnezeu. Ceea ce pare a fi în opoziție este, în esență, aceeași părere. Din păcate ,atât filosofii cat și teologii țin a nu recunoaște acest lucru și a nu face reconcilierea atât de necesară după 2000 de ani de penibile dispute. Filosofii nu au inspirat religii și nici religia nu a plagiat filosofia. Ambele au descoperit aceeași realitate, aceeași stare de fapt, pe căi diferite. Cu atât mai mult s-ar întări descoperirea fiind probată/revelată prin două metode total independente și chiar divergente.
Reconcilierile sunt atât de necesare culturii europene. Pentru că alte culturi sunt infinit mai mici și sunt subordonate acesteia, copiind bucăți disparate din aceasta.

 

Da, analizati cu atentia pictura. Poate găsiti ceva in ea. 

Moartea filosofiei si fitnessul

Am privit mereu activitățile "sportive", spa-ul, wellness-ul, aplecarea insistentă asupra corpului uman ( în felul în care imensa majoritate uită că prima parte a dictonului latin este "mens sana" urmând apoi "in corpore sano") ca o evidentă frică în fata morții. Palidă replică în fata inevitabilului, tentativă patetică de amânare a ceva ce este de neamânat și de neașteptat, ceva care poate surveni în următorul minut fără o cauză externă/ extremă.  Mai departe însă de aceasta revelație a mea ( pe care o voi detalia-o altă dată) mi-a atras atenția o complementară explicatie a lui Agamben : 

"Fortele istorice tradiționale - poezie, religie, filosofie- care, atât în perspectiva hegelo-kojeviană, cat și în cea a lui Heidegger, țineau treaz destinul istorico-politic al popoarelor au fost de mult transformate în spectacole culturale și în experiente private, pierzându-și orice eficacitate istorică. In fata acestei dispariții, singurul proiect care mai pare să păstreze o oarecare seriozitate este asumarea și "gestionarea integrală" a vieții biologice, adică a înseși animalității omului. Genomul, economia globală, ideologia umanitară sunt cele trei fațete solidare ale acestui proces în care umanitatea postistorică pare să-și asume propria fiziologie drept mandat unic și apolitic." 

Giorgio Agamben - Deschisul, Omul și animalul, ed Humanitas

Retorica vs dialectica

"Potrivit lui Zenon, stoicul, am răspuns eu, întreaga facultate discursivă este compusă, după cum susținuse înainte Aristotel, din două părți : retorica, despre care spunea că se aseamănă cu palma, și dialectica, pe care o compara cu pumnul, fiindcă retorii dau o întindere mai mare expunerii, în timp ce dialecticienii se exprimă mai concis."
Cicero, Despre supremul bine și supremul rău, II, 17, Oratorul, 32,113

 

Smerenia inteleptilor

Cleanthes a fost, după moartea lui Zenon, conducătorul școlii stoice și un demn urmaș al filosofiei acestuia. A subliniat și explicat constant ideile stoicismului și ,potrivit contemporanilor, a scris peste 30 de tratate. Dintre care nu s-a păstrat nici unul. Tot ceea ce știm despre el sunt fragmente citate de adversari și de putinii prieteni. Unul însă mi-a venit astăzi în minte:

Odată, pe când Cleanthes stătea fără să scoată o vorbă, cineva îl întrebă :"De ce taci ? Doar e plăcut să discuți cu prietenii." "E plăcut", spuse el," dar cu atât mai plăcut este să lași loc prietenilor." Stobaios, Antologie, 33,8

Două urechi și o singură gură.

Admirand filosofia greacă

Societatea Greciei antice pare un model ideal și, în linii generale, chiar este.
Democrația Atenei, o formă a Republicii lui Platon aplicată în Sparta, șocant de multe descoperiri și incredibil de multi oameni înțelepți în aceea perioadă. Doar perioada Renașterii s-a mai apropiat de imensul avânt al Greciei Antice.
Există foarte multe explicații dar astăzi una singură îmi revine în minte :
"Deși se pot obține plăceri din munca, ei le iau din bucătărie" - Zenon din Kition
( conform Stobaios, Antologie, VI, 20, ).

As mai comenta dar nu am ce.

Meditatie

" Pe toți ii întrece acela ce-ascultă de sfatul cuminte,
Dar de ispravă-i și cel ce singur la toate gândește." - Hesiod

 Stoicii însă au o opinie diferită ( inclusiv de opinia mea) : ei apreciază mai mult pe cel care ascultă de sfaturile înțelepte și le urmează căci are în-făptuirea în plus. Asculți, înțelegi, înfăptuiești.
 Înțeleptul singuratic dispune doar de judecata lui, de propria analiză și tinde să nu treacă la fapte.  Sterilitate.

Nu sunt întrutotul de acord dar găsesc o poziție pertinentă a stoicilor în aceasta speță. Deoarece prea multi înțelepți se rezumă la a gândi și nu au determinarea de a trece la fapta.
Homo faber având întâietate. 

Imposibilitatea zidirii sacrului

" Să nu se construiască temple, căci nimic ieșit din mâinile constructorilor și artizanilor nu trebuie considerat sacru, nici de valoare, nici ceva sfânt".
Zenon din Kition ( citat de Origenes în lucrarea "Contra lui Celsus" , I,5, vol I, p 59)

Fondatorul doctrinei stoice , promotor al găsirii înțelepciunii în viată conform naturii, găsirea sacrului în natuăa și în lucrarea Zeului. Construcția de temple ca incapacitate a identificării sacrului în interiorul nostru și facila/falsa identificare în obiecte inanimate.

Ar fi considerat însă potrivit ca , pentru mase și pentru oameni needucați, să fie făcute totuși temple. Măcar astfel să încerce să se apropie de Zeu. Ar fi considerat însă rușinos să nu căutăm în noi, să nu gândim lucrarea Zeului dacă avem capacitatea de a o face.

Marea catedrală

a reîntregirii neamului. Pentru unii construcție, pentru putini ea existând deja în fiecare din noi. Doctrinar

Dieta epicureica

"Toate poftele care nu duc la durere, dacă nu sunt satisfăcute nu sunt necesare, ci au pornirea ușor anihilabilă, dacă cele dorite sunt greu de procurat sau dacă dorinţele par că ne vor dăuna. Şi în dorinţele naturale acelea care nu duc la suferinţă când nu sunt satisfăcute, dar sunt urmărite cu pasiune, se datorează tot unei opinii iluzorii, şi dacă nu sunt înlăturate, nu-i din pricina naturii lor proprii, ci din pricina părerii iluzorii a omului." -Epicur

Revin ( obsesiv) asupra filosofiei epicureice și asupra anatemei aruncate asupra ei din perioada Evului Mediu. Să nu uităm că Platon a dorit să ardă toate operele lui Democrit ( alt filosof atât de iubit de mine). Biserica, în perioada Evului Mediu, Evului Întunecat, a încercat să șteargă din cultura universală sute de filosofi în încercarea de a crea o strictă doctrină idealistă. Din fericire nu au reușit pe deplin.
Dieta epicureică este blândă, este logică, este asumabilă. Este lipsită de asperitățile și duritatea stoică. Este însă recomandată unor persoane evoluate, în drumul spre ințelepciune.

Insă, atât pentru societate cat și pentru tineri sau cei pe zona de început a drumului spre gnosis, susțin și recomand Stoicismul. Este un medicament mai amar dar care ar putea vindeca o societate derutată, care și-a abandonat principiile morale, etice și religioase.

In fata unei alegeri intre binele social și plăcerea unei înțelepciuni domoale ,( cu imensă durere în suflet) as face un rug din lucrările epicureice și hedoniste.

Binele social suprapozitionat plăcerilor fine, intelectuale ale individului.

"În mine sălășluiește ceva care vrea binele. Numai dintr-o neînțelegere cred că-mi doresc mie binele. Dorința binelui, care sălășluiește în mine, nu poate să-mi dorească binele numai mie. Dorinţa binelui este glasul lui Dumnezeu, care doreşte binele tuturor." -Lev Tolstoi

Inainte de ingrădire

"Să nu abandonăm acest principiu fundamental potrivit căruia omul este o ființă rațională și morală înainte de a fi îngrădit într-o anumită limbă, membru al unei anumite rase, părtaș al unei anumite culturi."

Renan, "Qu'est-ce qu'une nation"

Si de aici as putea extrapola... să nu uităm că suntem ființe morale, raționale și etice , apoi că suntem membrii ai unei anumite rase, apoi ca suntem membrii unui continent care ne-a născut, educat și cultivat, membrii unui popor milenar, mândru și pașnic, creștini ortodocși de peste 2000 de ani..și abia la urmă că suntem simpatizanții unei anumite doctrine politice sau ai unor vremelnice partide sau conduceri de partid.
Să realizăm că ceea ce ne unește este infinit mai mare și mai puternic decât ceea ce ne dezbină. Dacă am înțelege asta, am elimina ura, jignirile și acuzațiile fără motiv real. Dacă am înceta să fim dezbinați, am fi uniți. Dacă am fi uniți, am fi de temut. Ca popor, ca europeni, ca "albi", ca ființe raționale și morale în fata istoriei și în fata atacurilor barbariei născută din ură și habotnicie.

Privilegiul de a fi prost.

"Un lucru de preț nu poate costa puțin: cântărește dacă preferi să renunti la tine însuți sau la vreunul din privilegiile tale."
Seneca - Scrisori către Lucilius

Într-o altă notă, un partener de afaceri îmi spunea , acum 10 ani: "ai grijă cat te costă banii. Să nu fie prețul prea mare."
Anumite lucruri, o anumită înțelepciune o capeți în timp. Cei mai putini o capătă în timp, majoritatea însă niciodată deși înțelegerea este la îndemâna tuturor. Ne costă însă "aroganta", "lejeritatea", "lenea ", "ușurința" și "liniștea". Acea liniște a prostiei care face ca lumea să pară simplă și ușor de înțeles.
Nimic nu este simplu dar calea spre înțelegere este deschisă oricui. Taxa este, asa cum spune Seneca, renunțarea la anumite "privilegii". Din punctul meu de vedere , "prostia", "îngustimea mintii", "liniștea frivolității și a superficialului" sunt privilegii.