Mierea

Un călugăr a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus:
- Părinte, de câte ori vin la tine, mă mărturisesc şi îmi plâng păcatele, primesc de la tine sfaturi pentru îndreptare, dar nu mă pot schimba. Ce folos mai pot avea că vin la tine, dacă oricum cad în aceleași păcate?

Părintele i-a răspuns:
- Fiul meu, ia două urciorașe de lut – unul cu miere, iar celălalt să fie gol.
Călugărul așa făcu.
- Și acum, – i-a spus părintele său, -toarnă de mai multe ori mierea din unul în altul.
Ucenicul  din nou l-a ascultat.
- Acum, fiul meu, uită-te la vasul gol și miroase-l. 

Călugărul l-a mirosit și a spus:
- Părinte, vasul gol miroase a miere, și acolo, la fundul său a rămas un pic de miere.
- Uite așa şi învățăturile mele sunt depozitate în sufletul tău. Dacă vei dobândi de dragul lui Hristos cel puțin o parte din virtuți, Dumnezeu prin mila Sa va umple ceea ce-ţi lipsește și va salva sufletul tău pentru viața veșnică. Cum o gospodină nu ține boabe de piper într-o oală care miroase a miere, aşa şi Dumnezeu nu te va îndepărta dacă vei sădi în sufletul tău un început bun.

PAŞTELE – de Mihai Eminescu [16 aprilie 1878 ]

Să mînecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cîntare să aducem Stăpînului, şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind!

Şi la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea şi învierea Blîndului Nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi cînd ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mînile ş-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: „Ce este adevărul?”

Ce este adevărul?

De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfîşiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, şi cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pămîntul cu sînge şi cu cenuşă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărîmat; ba, chiar în numele Celuia care propovăduia iubire s-a ridicat în nenumărate rînduri sabia şi chiar astăzi aceiaşi cruce, acelaşi simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negain) Europa într-un război al cărui sfîrşit nici un muritor nu-l poate prevedea.

La întrebarea ce şi-o face David Strauss, scriitorul vieţii lui Isus, de mai sîntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creştini?- şi sîntem dispuşi a răspunde nu.

Mai adevărate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc:

Nu numai dragostea ta am lepădat, ci şi ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm şi unul altuia trupurile mîncăm prin feluri de lăcomii şi prin nedireaptă voinţa noastră. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce împărtăşire avem cu tine, ca să ne şi împărtăşim bunătăţilor Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaştem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morţi sîntem vinovaţi; iată, sub mîna Ta cea lucrătoare şi care ţinea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cît este despre gîndul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni Stăpîne!

Rar ni s-a întîmplat să vedem şiruri scrise cu atîta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun, recunoaştem că noi sîntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de Tine să-Ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile Tale de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.

„Video meliora proboqne, deteriora sequor”

„Vedem cele bune şi le aprobăm, dar urmăm cele rele.”

Astfel, cu multă umilire strigăm:

Călcînd aceste porunci ale Tale şi în urma poftelor şi a voilor noastre îmblînd, tot păcatul în fieştecare zi cu osîrdie facem: clevetire, hulă, ţinere în minte de rău, călcare de jurămînt, vorba mincinoasă, vorbă de ruşine firească şi afară de fire, şi ceea ce nu se află nici în dobitoacele cele necuvîntătoare, acestea foarte păgîneşte, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deşertăciune zilele noastre; de ajutorul tău ne-am golit; batjocură şi rîs ne-am făcut celor dimprejurul nostru; numele Tău cel prea sfînt şi închinat prin noi a se huli de păgîn l-am făcut. Învechindu-ne în răutate; şi în cărări neînţelepţeşte şchiopătînd, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să înţeleagă, nu este pînă la unul. Ciuma şi robia şi îmbulzeala şi sărăcia şi multe feluri de morţi şi dese pre noi de trei ori ticăloşii, ne-au despărţit ca prin nişte bătăi ca acestea să ne tragi la tine macar nevrînd noi; ci nici aşa nu s-au făcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi păgînilor spre robie şi spre pradă şi spre junghiere şi spre jefuire celor fără de lege şi nici aşa n-am înţeles, nici ne-am depărtat de la vicleşugurile noaste şi de la fără-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înţelepţit, nici prin facerile tale de bine şi prin darurile tale nu ne-am făcut mai buni!

Şi astfel a fost totdeuna.

În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atît de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-l urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pămînt în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Şi toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. Conştie despre nimicnicia bunurilor lumii, înţelegînd că această viaţă cu trebuinţele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deşerte decît cele pe care le are din natură, omul totuşi pune o deosebită valoare pe împrejurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alţii, de a-şi întinde stăpînirea peste tot pămîntul, de s-ar putea.

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi furtunei.

Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mişcare cu rezultatele la cari ajungem?

Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne prezintă viaţa decît împlinirea normală a unor trebuinţe din cele mai simple? A bea, a mînca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-şi hrăni existenţa şi a o apăra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adună vara ca să aibă iarna; furnicile îşi zidesc locuinţele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul îşi adună provizii pentru iarnă, şi încolo fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să fie precumu-i, neinteresîndu-se mai departe nici de politică nici de nimica.

Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuinţe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcţionari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicaţie, universităţi şi şcoale, diplomaţi, adunări legiuitoare, biruri, advocaţi, societăţi academice, gazete, marşandemode, teatruri, bani de hîrtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinti, mînuşi, cîini de vînat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale şi altele ca acestea.

Nu-i asta o socoteală de mofluz?

De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertăciunea ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţă, stînd înaintea ultimei probleme, îşi toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar şi voieşte să-l bea… cînd iată că sună încet clopotele şi cîntecele de la Înviere… şi paharul îi cade din mînă…el e recîştigat pentru viaţă.

Înviere- renaştere?

Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii şi răutăţii, paralel cu acea ţesătură de egoism, vicleşug, tiranie de uliţă şi tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături cu voinţa acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie aşa de bine în rugăciunea lui- trăieşte creierul omenirii o mică parte din viaţă deosebită, nesupus nici politicei, nici diplomaţiei, nici războaielor şi, în acele puţine momente ale lui proprii, el măsură depărtarea stelelor şi adîncul mărei, greutatea pamîntului şi uşurinţa eterului, aude florile crescînd, întrupează în marmură frumuseţea liniilor şi în pictură a colorilor, discompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu şi desleagă un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene.

E în aceasta … mîntuirea?

Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare mai bună decît cea neştiutoare? După cîte ştim din trecut şi vedem azi, nu.

Va rămînea într-adevăr un tezaur în urma generaţiilor, însă totuşi, omul armei şi acela al vicleşugului, ostaşul şi diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult vieţuind decît pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

De aceea, la ademenirea muzicei cereşti, Faust răspuude:

„Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

Vin zile de înviere şi trec. Ici se salută oamenii cu Surrexit! Vero Surrexit!”, dincoace cu Hristos Voscres!” şi în toate limbele pămîntului se repetă acest cuvînt, dar noi zicem ca Faust: „Die Botschaft hőr’ich wohl, allein mir fehlt der Glaube!”

Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura Lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este; dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvînt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zîmbind şi cu sufletul înrăutăţit, El n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu. Tiranul ce mînă la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai urîcioase ale mulţimii sînt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decît Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceştia chemaţi, cari sînt mulţi, nesfîrşit de mulţi, nu sporeşte comunitatea creştină: puţini sînt cei aleşi şi puţini au fost de-apururi.

Dar rămîie datina şi înţelesul ei sfînt, aşa cum e de mult; şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii”, cînd ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigînd cu toţii:

„Christos au înviat!”

[16 aprilie 1878 ]

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA, 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880

TIMPUL, EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1980

Vol X

Arta elitelor in extremul Orient

 Arta elitelor in extremul Orient

de Eliza M. 

 

Su Shi (1037-1101) – Arbore și stânci ; tuș pe hârtie, 27.2 x 543 cm. 

In lucrarea „Arbore si stânci”, care descrie un copac ofilit lângă o stâncă de formă neobișnuită - completată cu caligrafie, remarcăm mai puțin caracterul tehnic, ci, mult mai mult, se descifrează caracterul moral a lui Su Shi, rafinamentul cu care creionează starea lui internă, decât „starea externă” a peisajului.
Su Shi a fost membru al elitei intelectuale chineze din timpul  dinastiei Song (960-1279). Pictura aparține perioadei dinastiei Song (960-1279) care a fost o cheie de cotitură în istoria Chinei - o perioadă care a asistat la o explozie a populației, la creșteri semnificative ale capacității și puterii economice ale imperiului și la creșterea nivelului de educație. In timpul dinastiei Song, interesul guvernului era de a recruta oficiali-cărturari prin sistemul de examene, care încorporează si elementele artistice ale poeziei și, din ce în ce mai mult, alături de caligrafie și pictura devine centrala în profilul literatului. Acest lucru se vede in rafinamentul de neegalat în artele din aceasta perioada. Su Shi era o figură respectată în rândul savanților oficiali la curte. Cu toate acestea, existau tensiuni între grupurile politice rivale de la curtea imperială. Pe Su Shi îl regăsim de partea conservatoare, din punct de vedere cultural, a lui Sima Guang față de guvern. Ei s-au concentrat în totalitate pe creșterea nivelului moral, iar calificările pentru conducere au fost concepute în întregime în termeni culturali. Gruparea rivală era concentrată pe cunoștințele tehnice, care puteau  fi necesare pentru a încuraja și susține dezvoltarea societății Song, în ceea ce privește creșterea economică, construirea infrastructurii și menținerea unei apărări militare capabile. El a articulat o viziune a „confucianism cultural”, accentul fiind pus pe legătura dintre guvernare și stăpânirea tradiției culturale a Chinei. Preocupări principale ale literaților pentru  arte, studiul caligrafie si al picturii, poezie, a fost considerat o cale către cultivarea sinelui moral. In peisajele pictate in tuș își dezvăluiau spiritul interior. Trăiau după principiile confucianiste si asta se vede in arta produsă de elitele imperiale.

Liniile curbe prin care Su Shi își descrie valul sufletesc, creșterea si descreșterea trăirilor, modestia cu care ciotul încetează sa mai crească, dau o armonie compoziției si o zbatere armonica a emoțiilor, care duc, in final, la un angajament de supraviețuire in dreptate si corectitudine.

Mișcarea stâncilor pledează pentru loialitatea fata de legea naturii. Se rotesc in tușe si se autodisciplinează prin voința, rămân loiale unor principii dătătoare de viața.

Rezistenta naturii este redată cu apăsări de penel, dar printr-o gratie, astfel ca la final vedem doar o compoziție echilibrata si armonioasă, stabilă de neclintit, o promisiune de rezistenta si plina de speranța.

In pictura lui, Su Shi ni se descoperă pe el însuși. E ca si cum se afla pe divan si ne descrie cu penelul unduirile sufletului, ne comunica caligrafic si plastic: virtuțile, forța, sensibilitatea si tăria in condiția lui de literat si om.

Pictura se continua, atât pe hârtie, cat si in timp, cu poeziile lui Liu Lianzuo, Mi Fu, Yu Xilu si Guo Chang.

Chiar daca versurile ne arata o îndepărtare a acestor literați de curtea imperiala, ele ne confirma statornicia principiilor: „vede-un sens în Dao și virtute” „ stanca răsare”, „cer binecuvântare”. Sărăcia si nevoile, austeritatea sunt clar pictate si caligrafiate cu bucurie: „hainele nu mi le-am înnoit” , „Ce fericire să găsesc această companie!”.

Su Shi își pictează viața interioara si casa, iar prietenii lui literați ii decorează in versuri opera.

  

Vas de porțelan pentru arderea esențelor parfumate, familia roz, decorat în stilul 1000 de flori, China, epoca împăratului Qianlong

Modelele Millefleurs apar pentru prima dată pe porțelanurile făcute în timpul domniei împăratului Yongzheng, dar par să fi atins un vârf de calitate în perioada Qianlong.

Împăratul Qianlong a iubit artele, iar in perioada lui de domnie artele au „înflorit”. El a pictat, a făcut caligrafie, a scris poezii și mii de eseuri.

Împins de opiniile sale artistice unice și de gustul estetic, împăratul Qianlong și-a folosit statutul imperial pentru a direcționa și redefini eforturile artiștilor și artizanilor care slujesc la curte.  A sponsorizat  catalogarea colecțiilor obiectelor de arta și copierea tuturor scrierilor chinezești in patrimoniul său prin marcarea, ștampilarea și înscrierea operelor de artă pe care le-a moștenit .

Împăratul Qianlong a căutat să atragă atenția și admirația lumii subliniind măreția imperiului. Schimbul cu națiunile din Occident și statele din periferia chineză a dus la un aflux de elemente străine în atelierele de la curte, dar a venit si cu rozul care a pătruns târziu in China. Prezenta rozului înscrie vasul in seria familiei roz. Culoare roz este obținuta dintr-un extract de aur.

Vasul de porțelan face parte dintr-un set de altar (Wugong)  care era compus din: două vaze, două sfeșnice și un vas pentru arderea esențelor parfumate.

Vasul are trei picioare, cu mânere verticale curbate, cu decor de flori executat fin, care in tradiția chineza simbolizează prosperitatea. Pentru a omagia China, tara florilor, florile înfloresc toate in anotimpul vasului. Detaliile tehnice si degradeurile obținute, conturul, tot decorul este opera pictorilor profesioniști de la curtea imperiala.  Fiind o piesa de altar, motivul floral nu este întâlnit pentru aceste vase. Fiind atât de impresionant, atât estetic, cat si tehnic, motivul o mie de flori pare sa impresioneze si elitele care vedeau frumusețea in liniile simple, pentru ca porțelanul preferat de elitele imperiale era asemănător cu motivul picturii. Aceste vase cu o mie de flori, abunda in culoare, in tehnica, in mii de detalii, reclama bogăție si exclusivitate. Au fost necesare nenumărate arderi pentru ca florile sa înflorească in culori si acum noi „ardem” când îl privim.

 

Prun și fazan, panou decorativ, Kano Sanraku sau Kano  Sansetsu, Japonia, sec. XVII

Pa aceste panouri observam cum pictura opaca „strălucește” datorita fundalului aurit. Totul contrastează într-o armonie perfecta. Trunchiul bătrân prinde viața, înflorește, ramurile privesc spre stânga, iar păunul in dreapta, contururile clare delimitează fiecare obiect, dar se continua cu următorul fără sa poți face legătura, ca intr-un vis, poți sa identifici fiecare obiect, dar nu poți sa stabilește firul povestii. Ca intr-un peisaj realist, dar abstract, ca intr-o pictura abstracta, dar realista.

Pe cele doua panouri se întinde un copac bătrân, dar înflorit. Pictura dă speranță, păsările, florile ne conving de o viața noua. Artistul a subliniat tensiunea prin ramurile scurte si răsucite in mișcări dinamice  in contrast cu trunchiul scorburos. Prunul poate fi comparat cu principiile puternice, cu idealurile care se înaltă. Crengile copacului sunt reprezentate in variația tonală a negrului. Florile de prun sunt redate cu ajutorul petelor de roșu si alb care se întrepătrund creând degradeuri spontane. Primăvara este cantată de o pasare care sta sus, pentru ca, cântecul ei sa se audă. Pe panoul din dreapta sta un fazan cu un penaj fin, conturat prin tuse scurte si rapide cu linii individuale. Ca si înțeleptul bătrân, păunul veghează cu compasiune si iubire.

 

Bolul raku de culoare roșie, cunoscut sub numele Seppo. I-a aparținut maestrului Honami Koetsu (1558-1637). A fost reparat, după un accident, cu lipitură de aur (kintsugi).

Este un castron de ceai ceremonial. . Castroanele  de ceai au fost produse pentru prima dată în Kyoto de către familia Raku (sec. XVI).  Honami Koetsu a studiat în cadrul familiei Raku și a ajuns să fie considerat un maestru. În cultura ceramicii japoneze, articolele raku dețin un loc unic datorită tehnicilor prin care sunt realizate, modelate manual, fără roata olarului. Forma dată fiecărui bol, măiestria prin care olarul își lasă „amprenta”; fiecare bol primește o parte din trăirea filosofica a meșterului, dar si din filosofia lui de viața. Unicitatea prin care natura se dezvăluie in fiecare fir, frunza, râu si munte își dezvăluie starea de a fi, iar olarul împrumuta de la natura, diversitatea din fiecare individualitate. El lasă sa se vadă prezentul din palmele sale, nu-l modifica, nu-l duce la perfecțiune, ci îl lasă sa progreseze in ritmul lui. Bolul își schimba forma prin modelare, fără sa știe exact unde se vrea sa se ajungă, care-i forma potrivita, ea se ivește, se descoperă. Bolul își reflecta frumusețea in mâinile olarului, olarul își reflecta sensibilitatea prin măiestrie in bol. Se remarca filosofia modelarii bolurilor raku, in sensul ca se vad bulele neuniforme si nenumăratele asperități, date de procesul de ardere rapida, de pe burta vasului. Buza vasului are câteva zone ridicate date de spatula, dar ușor rotunjite.

Vasul este reparat prin metoda Kintsugi, remarcam aurul care curge ca o ramura sau ca un râu ce se desparte. Unicitatea bolului se continua in timp, devine si rămâne același. Fiecare proces îl duce din imperfecțiune într-o alta imperfecțiune si prin asta își câștiga perfecțiunea data de unicitate. Înlocuind unicitatea cu identitatea sau adăugând identitatea, unicității,  am putea spune ca bolul lui Koetsu  seamănă cu corabia lui Tezeu. Doar ca bolul nu mai este doar un proces mental, el este viu, el se transforma in fiecare zi si prin asta își continua procesul spre perfecțiune prin imperfecțiune.

Incendiu

 Un om a sacrificat mai multe vite, a aprins un mare foc sa facă grătar și i-a spus fratelui său: "Ieși afară. Cheamă-i pe cei dragi și pe vecinii noștri să mănânce cu noi."

Fratele său a ieșit in strada strigând:

"Oameni, ajutați-ne să stingem focul la casa fratelui meu!"

Peste câteva clipe a ieșit un grup de oameni , iar restul s-au purtat de parcă nu ar fi auzit nimic.

Oamenii care au venit au mâncat și au băut până s-au saturat. Fratele s-a întors spre fratele său uimit și a spus:

"Oamenii care au venit nu-i cunosc și nu i-am mai văzut până acum, așa că unde sunt cei dragi și tovarășii noștri?"

Fratele a spus:

„Cei care îi vezi și-au părăsit casele si au venit să ne ajute să stingem focul în casa noastră și nu pentru petrecere, pentru că aceștia sunt cei care merită generozitate și ospitalitate”.

Castrul roman de la Hinova

 Descrierea seacă sună astfel:

„ RO297 | Hinova | Hinova | Hinova Moesia Inferior
Castru legionar | Datare: 270 – 400
Selectat: Da | Criterii:1, 2, 3
Integritate: Fort/quadriburgium este cercetată integrală partea ce nu este suprapusă de altă locuire.
Autenticitate: Foarte bine păstrat, lucrări minore de restaurare, grad de autenticitate ridicat.” Sau „ [...] 26A0032| sat Hinova, comuna Hinova (lângă pichetul grănicerilor) | Castrul romana de la Hinova; Epoca romana târzie, sec III-V”

Pentru presa, Hinova este locul unde a fost descoperit un tezaur „fabulos” de „aproape cinci kilograme de aur” format din 9.639 piese.

Intre toate aceste date seci sau flamboaiante situl pare stingher, iar munca arheologului Mișu Davidescu (1930-2019) destinată uitării. Postarea de fată are ca principală sursă de informație lucrarea „Cetatea romană Hinova” – Mișu Davidescu- Editura Sport Turism 1989 (foarte greu de găsit chiar intre anticari). 

 

                             
Așa cum reiese din harta prezentată („Fortificații romane târzii pe malul stâng al Dunării in zona Porților de Fier”), zona Hinova- Drobeta-Turnu Severin are o mare concentrație de castre si vestigii romane, delimitând o zonă de un real interes pentru Imperiul Roman. Mica cetate de la Hinova face parte integrantă din eforturile Imperiului de a consolida si menține sub control Dunărea si accesul către Dacia Ripensis. Fortificațiile din zona de limes Orșova- Desa ne dau imaginea importantei acordate de administrația imperială zonei acesteia. Zona a fost totodată puternic influențată de colonizarea romană, aceasta rămânând stabilă si după anul 275 d.Hr. Remanenta elementului roman sau, mai bine zis, daco-roman in zonă este incontestabilă, iar stăpânirea romană a zonei se întinde după secolul V-lea si chiar in timpul împăratului Iustinian. Chiar si numai din acest punct de vedere, studierea cetății Hinova este de o însemnătate mare, dovedind continuitatea elementului daco-roman in zona Daciei Dunărene.

Situl arheologic nu fost prima dată cunoscut sau examinat in perioada 1976, an in care a fost făcută o vastă investigație arheologică regională aferentă construcției hidrotehnice Porțile de Fier I si II. Este necesar să amintim primele referințe scrise, pe care le avem de la un colaborator al lui Grigore Tocilescu, Pamfil Polonic, însemnări urmate in anul 1924 de descoperirea unui topor de bronz cu brațele in cruce de către Alexandru Bărcăcilă, descoperirea din anul 1933 a unei cupe cu picior masiv aparținând culturii Vinca I de către Ion Nestor sau periegeză din anul 1934 a profesorului Dumitru Berciu care descoperea ceramică neolitică de tip Vinca-Turdaș. Urmează o serie largă de descoperiri întâmplătoare, din cele mai diverse, gravitând in jurul „Brazdei lui Novac” care duc la cercetarea amănunțită  a sitului, in anul 1976.

Cercetarea sitului debutează prin descoperiri ale unor morminte de incinerație aparținând sfârșitului epocii bronzului si a tezaurului „faimos” geto-dac/trac. Concluzia arheologică este evidentă: mica cetate romană a fost construită pe o necropolă plană de incinerație  din epoca bronzului si începutul epocii fierului. Locul este de altfel foarte bine poziționat geo-strategic: el se află la poalele pintenului deluros al localității si are o foarte bună vizibilitate atât asupra cursului Dunării cat si asupra Drobetei Turnu-Severin (in amonte), până la Ostrovul Corbului (aval) unde exista un alt asemenea castru.

Cetatea este de formă dreptunghiulară cu dimensiunile 45,85x39,80m. Zidul de apărare are grosimea variind intre 1,35 m si 1,5 m înglobând un număr de șapte turnuri de apărare si având o înălțime de cca 4-6 m. Turnurile de apărare au formă aproape pătrată fiind incastrate in construcția zidului de apărare. Poarta de acces in castru era, cel mai probabil, din lemn si avea o deschidere de 3,65m. Materialul utilizat in construcție este predominant piatră de rau, rar apărând blocuri de calcar cioplite.   

Sistemul de locuire al soldaților se întindea de-a lungul zidurilor de apărare. Singura locuință individualizată este apartamentul comandantului (conf. fibulei cu capete de ceapă descoperită aici), care este in interiorul castrului (5m x3,45m). Examinând resturile si numărul stâlpilor de susținere se estimează un număr de 16 încăperi-locuințe ale soldaților si ale personalului castrului. Locuințele deserveau atât soldații, cat si familiile acestora si avea o suprafață utilă de cca 37 metri pătrați. Fiecare locuință avea una sau două vetre de foc. Este posibil ca unele din aceste camere să fi funcționat doar ca depozite de arme. Turnurile erau, de asemenea, folosite ca locuințe sau ca ateliere meșteșugărești.

Curtea interioară avea cca 1220 m2 (suprafață totală a castrului este de 1825m2) si adăpostea, probabil, in afara locuinței comandantului si un depozit de alimente, precum si  adăposturi de animale.

Conform descoperirilor unor cărămizi, având cartușe in formă tabula ansata, putem afirma că acest castru aparținea Legiunii a V-a Macedonica. Alte cartușe spun restul povestii: DARDIANA –Da(ciae) R(ipensis) DIANA (Zanes), DRVBETA. Este evident că existenta unei cetăți atât de mici se făcea prin contribuția castrelor importante vecine (Drobeta) .

 

In cadrul săpăturilor arheologice au fost descoperite foarte multe obiecte ceramice de foarte bună calitate (smăltuite aidoma celor de la Simian), oale-borcan, castroane glazurate si urcioare glazurate sau nu, amfore cu corp rotund sau alungit, opaițe glazurate (din cele 60 descoperite, 52 sunt glazurate) si numeroase fusaiole (65 de exemplare deja descoperite). Viața cetății este arătată si de descoperirea uneltelor de fier (coasă, sapă, cosor, tălăngi, cuțite –peste50 buc-, verigi de zăbală, harpoane si cârlige de undită). Din armamentul prezent au mai fost descoperite doar vârfuri de suliță, de lance si de săgeată precum si cuțite, proiectile de praștie si un umbo de scut. Descoperirile însă nu se mărginesc aici, monedele diferite, obiectele cultice si chiar artistice completând aceasta comoară arheologică a epocii romane târzii.

Importanța acestui sit arheologic, așa cum am afirmat in prolog, nu stă in „senzaționala” comoară de aur (care merită o atenție sporită, dar in alt context), ci faptului că, in acest caz, avem foarte multe elemente care pot recrea imaginea unui castru roman mediu, a vieții soldaților si comunității castrului, precum si a remanentei prezentei daco-romane in pozițiile defensive ale imperiului, mult după retragerea aureliană.

Un mar al discordiei intre Moldova si Muntenia.

 Fragmentul pus in discuție este o concluzie pe care istoricul Șerban Papacostea îl aduce capitolului "La începuturile statului moldovenesc. Considerații pe marginea unui izvor necunoscut".

"Unificarea Moldovei prin alipirea unui teritoriu care, în parte cel puțin, fusese stăpânit de Țara Românească, a dat naștere unui îndârjit conflict teritorial, tipic medieval, între două țări legate prin comunitatea de origine. Încadrat în lupta puterilor pentru stăpânirea spațiului carpato-dunărean și a gurilor Dunării îndeosebi, acest conflict pentru «moștenirea tătară» a influențat profund și negativ raporturile moldo-muntene până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea."

 (Șerban Papacostea, "La începuturile statului moldovenesc. Considerații pe marginea unui izvor necunoscut", reluat în vol. Geneza statului în evul mediu românesc: Studii critice, Cluj-Napoca, Dacia, 1988, p. 112)

Problema teritorialității si a hotarelor celor două state nou formate, in acea perioadă, gravitează in jurul existentei –efemere- a unei alte formațiuni politice românești, independente, Țara de Jos. Intr-o perioadă extrem de tulburată de declinul puterii hanatului tătar, întăririi puterii si influentei Poloniei si Lituaniei, ingerințelor Ungariei, apariției amenințării otomane, hotarele celor două țări romane sunt nestabilizate si disputate de ambele. Situația pare cu atât mai complicată cu cât alianțele agreate de cele două state românești diferă. Politicile externe par a fi divergente si creează o stare de tensiune evidentă intre ele.

            In problema existentei Tării de Jos, condusă vremelnic de „Costea voievod” avem destule date istoriografice directe si indirecte (ex.: Pomelnicul de la Bistrița sau izvoarele arhivelor genoveze referitoare la activitățile diplomatice pornite din orașul Caffa) putând admite existența, cel puțin intre anii 1386 si 1392, a unui stat independent in sudul Moldovei. Țara de Jos si-a menținut numele si identitate însă mult după înglobarea acesteia in Moldova sau, vremelnic, in Țara Românească, creând astfel o problemă disputată de ambele țări. Căci o Țară, o unitate administrativ teritorială, organizată politic si economic independentă fată de celelalte două țări românești, nu poate aparține apriori unei dintre acestea. Țara de Jos de altfel, alături de zona Dobrogei, este situată într-o zonă de maxim interes pentru toate statele nou formate, având o viață economică puternică, proximitatea Mării Negre si a transportului naval, făcând-o dorită nu numai de către cele două tari românești dar si de puterea mongolă, de Bizanț, Ungaria angevină, Polonia, Genova, Veneția sau Imperiul Otoman. Importanta deosebită a acestei țări ne poate da si înțelesul problemelor pe care ea le-a creat celor două state românești care își arogau dreptul de a o îngloba.  Căci cine va controla Țara de Jos si Dobrogea, va controla un extrem de important canal al comerțului internațional atât in bazinul Marii Negre cât si pe cursul Dunării de Jos.

            Pretențiile Moldovei asupra Tării de Jos încep cu domnitorul Roman Musat, unificarea realizată de predecesorul său, Petru Musat, neincluzând-o in hotarele stăpânite de acesta. Acest fapt este confirmat atât de izvoarele istoriografice moldovene cât si de documentele soliilor genoveze din anul 1386. Domnitorul Roman Musat însă o înglobează (intre aceste două date: 1386 si 1392) putându-se denumi in mod oficial „Voevod moldovenesc si moștenitor a toata Țara Românească de la munți până la țărmul mării”. Alipirea Tării de Jos (probabil intre 6.07.1391 si 30.03.1392 in conformitate cu izvoarele istoriografice cercetate) a creat însă o puternica opoziție si frustrare din partea Țării Românești. Trebuie amintit că, Țara Românească, se afla in fata primelor atacuri ale imperiului otoman care pătrund in Țara Românească in urma cucerii tuturor statelor bulgare, atacuri urmate de campania lui Baiazid si exilul voievodului muntean. Este foarte probabil totodată ca aceasta anexare să fi stat si ea la baza ruperii coaliției polono-moldavo-muntene (1389-1391), prin violarea de către Moldova a înțelegerilor cu Țara Românească in cadrul alianței.

            De altfel, pentru Moldova, perioada era prielnică alipirii, in special prin incapacitatea Țarii Românești de a duce războaie pe ambele flancuri. Putem presupune că domnitorul Mircea Voievod s-a simțit trădat de mișcarea făcută de Roman Musat cu presupusa acceptare a „aliaților” poloni. De altfel Mircea, după ce rupe alianța cu polonezii si moldoveni, semnează o alianță cu Sigismund al Ungariei, alianță care îl poziționează in tabăra ostilă Poloniei. Cele doua țări românești se găsesc acum in alianțe antagonice, conflictul dintre ele stând să erupă.

            Situația militară a Țării Românești nu ii permite însă lui Mircea să ia măsuri împotriva acțiunilor Moldovei. Mai mult de atât, eșecul înregistrat de aliatul Țarii Românești, Ungaria, in campania împotriva Poloniei, Moldovei si Tării Românești, condusă pentru puțin timp de Vlad Uzurpatorul, ii amână acțiunile si răspunsul până in anul 1399. Înfrângerea de pe Worskla a lituanienilor, moldovenilor si aliaților lor, soldată si cu dispariția domnului Moldovei, Stefan Musat, îl face pe Mircea voievod să acționeze si să îl înlăture de la domnie pe voievodul Iuga, punându-l in scaunul Moldovei pe Alexandru cel Bun. „In anul 6907, luna aprilie 23, s-a ridicat domn in Tara Moldovei, Alexandru voievod, iar pe Iuga voievod l-a luat Mircea voievod”. Prin aceasta ingerință in treburile interne ale Moldovei, Mircea nu numai că își pune un domnitor loial dar, ca o măsură târzie, preia Țara de Jos si zone largi ale Moldovei sudice sub hotarele Tării Românești. Mircea, astfel, reduce Țara Moldovei pe partea sudica până aproape de Bacău si Bârlad, înglobând zona sudică si costieră in propriul voievodat. Convenția semnată de către Alexandru si Mircea va produce efecte pentru un timp si se poate presupune că ea a stat la baza deciziei lui Mircea de a-l înscăuna pe Alexandru.

            Nici măcar aceasta situație nu a durat, chiar in timpul vieții celor doi voievozi Moldova reanexându-si zona pierdută. Problema apartenenței Țarii de Jos la una dintre cele doua țări românești se încearcă a fi rezolvata pe cale diplomatică, juridică dar nu militară. Problema avea să dăinuie si să producă grave efecte asupra evoluției relațiilor dintre cele două țări.

            Așa cum am amintit mai sus, zona Țării de Jos avea o mare importantă economică in tot arealul Mării Negre. Cine conducea si deținea această zonă nu numai că obținea beneficii materiale dar, poate chiar mai important, devenea interlocutorul marilor puteri din regiune. Interesele comerciale erau completate de interese strategice si militare, de interese de geopolitică regională. In această perioadă asistăm la slăbirea si dispariția puterii tătarilor in aceasta zona dar, nu încă si nu de tot. Amenințările tătarilor rămân reale si măsuri trebuie luate, de ambele state românești, pentru a le diminua puterea. Interesele genovezilor nu sunt doar comerciale cât si militare in zonă, in încercarea de a-si proteja orașele proprii (Crimeea) dar, mai ales, in a-si extinde puterea si a acapara noi teritorii, uneori in detrimentul fraților lor, venețienii. Atât Lituania cât si Polonia simt amenințarea crescândă a turcilor care, prin cucerirea ultimelor redute bulgare, se află la porțile țărilor românești. Doar acestea mai stau intre puternicul imperiu otoman si ei.

            Pentru Moldova însă miza era mult mai mare: însăși existenta statului moldovean. In scurta sa existentă, Moldova nu reușise încă să se autodefinească ca un singur stat, de sine-stătător. Moldova era agregată, formata, din câteva tari, până de curând independente, si, cel puțin până la Stefan cel Mare, neavând un sentiment de apartenentă la noua unitate statală. Acest fapt este confirmat, după moartea lui Alexandru cel Bun, de înțelegerile dintre moștenitorii acestuia, Ilie si Stefan, prezentate regelui polon. Moldova se destrăma in două state si aceasta fărâmițare părea naturală. Tânărul stat moldovean avea nevoie să își mențină granițele pentru o perioadă lungă de timp, să înglobeze Tara de Jos pentru a-si câștiga o poziție notabilă si utilă puterilor înconjurătoare si să stabilească un ritm accelerat de centralizare a tuturor statelor înglobate in ea. Marea criza a anarhiei boierilor din 1467 ne demonstrează acest lucru. Din fericire Stefan cel Mare a reușit să mențină unitatea teritorială a Moldovei si, in cursul îndelungatei lui domnii, să creeze statul moldovean unitar.

            Pentru Țara Românească, acțiunea Moldovei a fost o trădare a înțelegerilor avute. Țara Românească are o poziție mai vulnerabilă in context geo-militar al acelei vremi decât cea a Moldovei. Amenințările sunt mai puternice, mai răspândite, aliații mai îndepărtați si posibilele ajutoare militare fiind la mare distantă. Dar Țara Românească simte pierderea si o simte ca o văduvire a ei de un teritoriu care, chiar dacă nu ii aparținea direct, putea deveni parte a ei. Ambele țări cunoșteau importanta zonei in dispută si ambele tari doreau ca interesele lor să prevaleze. Nu exista încă o unitate ideologică sau de națiune la acel moment, sentimentele unioniste apărând mult mai târziu in istorie.

            Efectele acestei tensiuni dintre cele două state românești vor rămâne mult timp si vor determina istoria ambelor părți. Conflictele ulterioare (de genul distrugerii de către moldoveni a Orașului de Floci) aduc cu ele amintirea acestei zone contestate si dorite de ambele țări. Dintr-un punct de vedere am putea spune că diferendele moldo-muntene nu au încetat nici până in zilele noastre, tendințele separatiste reapărând periodic.

            In aceea perioadă însă fiecare tară a făcut ceea ce ea a considerat că este mai bine pentru ea. Perioada extrem de complicată a făcut ca începuturile ambelor state să fie agitate, mereu puse in pericol, mereu sub amenințări sau agresiuni externe, mereu la răspântia imperiilor sau al năvălirilor. Marele deziderat urmărit de ambele state era consolidarea statului unitar, centralizarea acestuia si definirea statului in contextul geopolitic înconjurător. Țara de Jos a fost însă primul măr al discordiei.  

Elemente comune si diferențe intre istoriografiile grecești si romane (antichitate).

Din scrierile istoriografilor antici nu a rămas mai nimic. Deși cunoaștem numele a peste 600 de istorici greci, avem la dispoziție doar fragmente infime din operele a trei dintre ei: Polybus, Diodorus si Dionis din Halicarnas. Nici in zona Romei nu stăm mai bine : întreaga istorie scrisa de Sallust a dispărut alături de peste 100 de volume ale lui Tit Liviu sau două treimi din opera lui Tacit.

Intr-o asemenea situație ne vom mărgini a face presupuneri fără a avea vreodată pretenția de a da verdicte. Suplinim însă lipsa de date directe prin înțelegerea intimă a societăților care le-au generat, nici un intelectual neputându-se forma in afara unui cadrul intelectual general.

Istoriografia greacă pare a avea un traseu ușor de anticipat: din „mito-istorie”, prin etno-istorie si „istoria-locala”, la „crono-istorie” si „istoria” așa cum o definim si acceptăm noi astăzi (Jacob). Este însă o eroare a judeca astăzi, prin prisma propriei viziuni moderne asupra menirii istoriei, „erorile” istoriografiilor antice. Din păcate foarte multe studii moderne si contemporane asta fac: când tot ce ai in mană este un ciocan, toate probleme îți par cuie.

Înțelegerea istoriografiilor antice trebuie plasată in societatea care le-a născut, societate in care voința zeilor se manifestă direct si puternic in viața cetății ( Herodot, Homer etc), in care erau necesare sublinieri ale superiorității cetății tale in fata celorlalte, ca o justificare a pretențiilor de expansiune, o societate ( in special in Grecia) centrată in jurul cetății tale (polisul-stat) si nu a unei idei naționale ( inexistentă) dar, ulterior, a „dreptului” si „necesității” existentei unui imperiu.

Grecia antică prețuia mai mult alte ramuri intelectuale: filosofia, poezia, literatura, retorica, nedisprețuind însă istoria. Valoarea unei opere era (nu in mod eronat) dată de valoarea de culturalizare a acesteia, de valoarea de Adevăr conținut in aceasta scriere. Roma pe de altă parte sublinia si modela scrierea istorică in jurul „virtuții” si a lecției morale conținute in aceasta.

Istoriografii Greciei si Romei antice construiesc știința Istoriei căutându-i atât valoarea de exactitate si verificarea a datelor dar, in special, căutând valorile etice si morale reieșite care pot, ulterior, educa viața cetății.

Desemn

Descopăr cu uimire o lucrare extraordinară scrisă de Olga Greceanu, „Compoziția murală – Legile și technica ei” - București 1935. O carte ce ar trebui să fie piatra de temelie pentru orice artist, curator, critic de artă sau (în cazul meu) admirator/ iubitor de artă.

Și, din primele pagini, găsesc cuvântul „desemn”. Prima dată am crezut că este o eroare de tipar. Dar nu. Deliberat „desenul” este scris „desemn”. Găsesc în DEX că aceasta era o formă acceptată până în anii 1950. Și apoi mă lovește... finețea și frumusețea pierdută a „desemnului”.

Căci un desen este un semn extins. Un însemn grafic sublimând semnul, simbolul. Desemnul este subscris aici artei hieratice și nu „desenul” (”dessin”) aferent artei minore, artei de grad inferior. Căci arta superioară este hieratică. Conține simbolul, incită la înțelegere, nu explică ci stârnește gândul, sublimează în semn, nu ilustrează în desen. Aidoma artei sacre, arta superioara folosește "semnul". 

De-semnul ca baza de plecare al artei intelectuale.

( "Scoborârea de pe cruce" Pietro Lorenzetti )

Pseudo-tolerantă plină de ură.

 Prezentarea „cadrului”.

Timișoara, 5 octombrie. Vernisajul expoziției de postere numit „ The Tolerance Travelling Poster Show”. Expoziția a prezentat „peste 90 de postere create de designeri și artiști consacrați de pretutindeni din lume, fiecare lucrare exprimând vizual înțelegerea toleranței în limba maternă a autorului”. Curatorii Mirko Ilić (New York) și Ovidiu Hrin (Timișoara). Abia astăzi am văzut imaginile din „expoziția” atât de binevoitor găzduită oficial (și finanțată) în Timișoara.

Până aici totul pare în regula. Desigur că numele expoziției îți atrage atenția, fiind unul din laitmotivele comunităților „LGBTQRS+-?”. Și atunci te uiți pe imagini. Și, din păcate, iarăși am avut dreptate.

Căci „toleranta” este o promovare a ceea ce majoritatea au definit ca aberant, nenatural, imoral și, în multe cazuri, ilegal. Dar asta era mai demult, înainte ca lumea să „evolueze” și să devină „tolerantă”.

M-a șocat însă „toleranta” promovată în afișul acesta.

„Tolerantă: Ne-am întâlnit inamicul și el este ISUS”. Desigur, mesajul este aparent mascat sub particula „el suntem noi”. Desigur la „limita” legii. Dar mesajul este clar, aruncat în fata privitorului.

În această tolerantă desăvârșită mustește ura care nu se mai ascunde. Ura fată de creștini, fată de morala creștină care este „inamicul”. Pentru că noi creștinii le-am făcut ce? În afara faptul că, prin însăși existenta noastră le arătăm mocirla în care se scaldă.

Ținând în mană un afiș cu „tolerantă”, ne jignesc, ne declară ura lor și ne umilesc valorile.

Ura creste. Ea se amplifică și devine endemică. Pandemia care îmbolnăvește Pământul este cea de ură, nu cea de Covid-19. Ceea ce va provoca adevărata criză a umanității este ura vopsită în tolerantă.

Și tot acest atac murdar este pus sub numele „tolerantei” - valoare creștină care ar trebui să ii apere. Căci noi nu avem voie să osândim aproapele nostru. Oare chiar asa este ?

Osândirea aproapelui pentru scăderile morale ale acestuia nu trebuie confundate cu păcatele împotriva credinței. Pe cei ce greșesc și se căiesc trebuie întotdeauna să-i iertam, și nu zilnic sau de șapte ori pe zi „ci până la de șaptezeci de ori câte șapte” ( Mt,18,21-22; vezi Lc.17,4). A urâ pe cineva pare împotriva credinței ortodoxe. Dar dacă citim Psalmul Sfântului proroc David ( Ps. 138,21,22) citim : „Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât și asupra vrăjmașilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani.”

Sfântul Teofilact al Bulgariei scrie: „ Acela care se mânie pe fratele sau în zadar va fi osândit; însă dacă cineva se mânie din pricini binecuvântate, cu un scop de îndreptare și din râvnă duhovnicească, unul ca acesta nu va fi osândit. Și Pavel a grăit cuvinte de mânie către Elimas vrăjitorul, cât și către arhiereu, însă nu în zadar, ci din Râvnă. În zadar ne mâniem noi atunci când fierbem de mânie pentru lucruri materiale ori pentru slavă”.

Continuarea acestor atacuri împotriva creștinătății vor aduce mânie. Și mânia nu va fi anulată. Căci sabia a fost demult scoasă de către „toleranți”.

Insemnele de stat

Simbolurile si însemnele naționale fac parte din identitatea naţională.
In afara steagului si imnului de stat avem Stema României. 

Stema României simbolizează statul român național, suveran și independent, unitar și indivizibil și se compune din două scuturi suprapuse: scutul mare și scutul mic.

Scutul mare, pe albastru, are o acvilă de aur cu capul spre dreapta, cu ciocul și ghearele roșii, cu aripile deschise, ținând în cioc o cruce ortodoxă din aur, în gheara dreaptă o sabie, iar în gheara stângă un buzdugan.

"Stema României, adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992, constă într-un vultur sau o acvilă, pe un scut, având aripile deschise; în cioc ține o cruce iar în gheare o spadă și un sceptru. Între aripile protectoare se află un scut împărțit în cinci părți cuprinzând stemele celor 5 regiuni istorice."

Sperând că nu v-am plictisit… unde doream eu să ajung este o subliniere pentru toți funcționarii statului ( inclusiv forțele de ordine) a următoarelor paragrafe :

-          „ținând în cioc o cruce ortodoxă din aur”

-          „în cioc ține o cruce iar în gheare o spadă și un sceptru”

Crucea ortodoxă, simbol al Ortodoxiei intrinseci statului național, suveran, independent, unitar și indivizibil român trebuie apărată si prețuită înaintea oricăror vremelnice ordine.

Jurământul vostru prevede apărarea României si a însemnelor ei identitare.

Gândește… 

 

 

 

Povețe

"Bea apă de unde și calul bea. Calul nu va bea niciodată apă nepotabilă.

Așează-ți capul unde pisica doarme cel mai bine.

Mănâncă fructe de unde poate fi descoperit și viermele.

Alege ciupercile care atrag și musculițele.

Plantează un copac unde vezi cârtița săpând.

Construiește o casă unde poți întâlni un șarpe.

Sapă o fântână sau orice groapă care va servi drept sursă de apă pentru consum, unde poți vedea păsările făcându-și cuiburi, în bătaia soarelui.

Mergi la somn și trezește-te odată cu găinile, astfel nu vei pierde nicio clipă a zilei și vei avea o perspectivă minunată asupra vieții.

Mănâncă nenumărate legume și fructe crude, proaspete pentru a avea vigoare, energie putere în corp și minte și o inimă rezistentă, de leu.

Dacă îți arunci ochii mai des în văzduhul cerului și vezi claritatea lui, vei avea o minte mai liniștită și gânduri mai ordonate.

Preferă liniștea în locul vorbăriei: liniștea va coborî în adâncul sufletului, iar mintea ta va deveni calmă, liniștită și relaxată. "

Serafim de Sarov,
Călugăr și mistic rus
(1754-1833)

 

https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-serafim-de-sarov

 

Totalitarismul libertarian

Interviu acordat publicației belgiene L’Echo:
O putere fără chip exercită un control total asupra oamenilor

    Afirmați că George Orwell este un uriaș gânditor politic. A descris toate dictaturile secolului XX și a anticipat epoca noastră. Care sunt semnele de totalitarism ale zilelor noastre? Nu este puțin exagerat? Am intrat cu adevărat într-o nouă formă de dictatură?

Nu, nu este exagerat, deoarece eu nu spun că ne-am întors la nazism sau la stalinism. Ce mă interesează, nu este cum funcționa totalitarismul odinioară, ci cum funcționează el în vremea internetului, a digitalizării și a telefoanelor mobile. Acest totalitarism contemporan nu poartă cască sau cizme. În schimb, trăim într-o societate a controlului: faptul că putem fi ascultați în permanență, faptul că se strâng date despre noi etc. Această societate a controlului se află într-un punct de criză nemaiatins până acum.

    Așadar, noile tehnologii nu ne aduc nici un avantaj?

Ne aflăm într-un fel de servitute voluntară față de noile tehnologii. Însă uneori situația este foarte perversă. De exemplu, pentru asigurarea confidențialității, ți se cere să accepți anumite lucruri… Însă, acceptându-le, dai unele informații către GAFA (inițialele celor patru coloși a internetului Google – Amazon – Facebook – Apple n.r.). Poți accepta dispozitivul de control, dar îl poți și refuza. Însă dacă îl refuzi, nu te mai poți deplasa cu avionul, trenul etc.

    Orwell a anticipat asta?

Orwell își exprimă gândirea cu ajutorul unui roman. Folosește ficțiunea. Dar SF-ul său nu mai este ficțiune; a devenit ștință. Acel tele-ecran care ne supraveghează în permanență există astăzi în realitate. Orwell a inventat lucruri legate de controlul și invizibilitatea puterilor. Exact asta deosebește vechiul totalitarism de cel de astăzi. Înainte, puterea avea un chip identificabil. Dar, astăzi, cine decide? Unde sunt oamenii care fac posibile aceste lucruri? Eu sunt convins că tipii de pe Coasta de Vest americană au un proiect de dominare a lumii și un proiect transhumanist.

    Responsabil de această situație este capitalismul scăpat de sub control?

Capitalismul nu va dispărea; el este consubstanțial cu omul. Astăzi, nu mai există nici un inamic în fața lui. După căderea blocului sovietic, capitalismul a crezut că poate triumfa. Unii, precum Fukuyama, au afirmat chiar că este sfârșitul istoriei, victoria totală a liberalismului. Totuși, lumea nu este făcută doar din capitaliști și comuniști. Există și puteri spirituale, ca Islamul. Am văzut la 11 septembrie 2001.
„Populicizii” și moartea democrației reprezentative

    Credeți că democrația reprezentativă a murit?

Da. Nu mai există nici o legătură între popoare și reprezentanții lor. În adunări și parlamente există o supra-reprezentare a profesiilor liberale: avocați, profesori etc. Puțini sunt ciobani, șoferi de taxi sau studenți. Ceea ce înseamnă că există o parte a societății care pur și simplu nu este reprezentată. În plus, pentru a spera să fii ales, trebuie să ai bani, să te conformezi cerințelor unui aparat, să treci prin sita unui partid. Democrația reprezentativă este de domeniul trecutului. Referendumul pe tema Tratatului de la Maastricht („Imperiul mastrichtian” este subtitlul cărții „Teoria dictaturii” a lui Onfray – n.r.) a fost o perfectă întruchipare a limitei sale: aleșii acționează împotriva poporului.

    Cum definiți populismul față de care există atâta teamă astăzi, dumneavoastă, care aveți încredere în popor pentru renașterea democrației?

Nu am nici o problemă să mă definesc ca populist. Totuși, eu fac diferența între populiști și „populicizi”. Aici rezidă problema; și nu, cum ne fac să credem, între populiști și democrați. Macron, Chirac și Mitterand sunt niște „populicizi”. Acești oameni nu vor să guverneze pentru popor. Referendumul pentru inițiativa cetățenească (Aceasta este principala revendicare a mișcării Vestelor Galbene. Ea propune instaurarea unui fel de democrație directă, prin care, un anumit număr de cetățeni poate convoca un referendum, fără a fi necesar acordul parlamentului sau președintelui. Referendumul ar avea puterea de a revoca o lege aprobată de Parlament sau un tratat, de a modifica constituția sau a revoca un demnitar ales – n.r.) este o idee foarte interesantă. Ideea de a exista niște aleși revocabili este un lucru bun.

Evident, în contextul actual, cretinizarea progresivă a poporului reprezintă o adevărată problemă. Și aici am să vă surprind prin raport cu ceea ce am spus mai înainte: marele avantaj al internetului este că poporul poate să meargă să caute informații alternative. Faptul ca un text de lege să fie conceput și criticat de popor reprezintă o idee splendidă.


    Ce credeți despre mișcările de nesupunere civică pe care le vedem apărând?

Când Thoreau vorbea de nesupunere civică, el se referea la războiul împotriva Mexicului. Când Martin Luther King și-a însușit acest concept, a făcut-o pentru a lupta împotriva rasismului. La fel și Gandhi, când a dorit independența Indiei. Astăzi, toată lumea consideră că nesupunere civică trebuie să funcționeze permanent. Întrebarea ce se ridică în legătură cu toate aceste mișcări este următoarea: care este marea cauză ce trebuie apărată? Suntem nevoiți să constatăm că adesea este vorba despre o cauză personală. De exemplu, un profesor va ajunge să refuze să dea o dictare elevilor sau să organizeze un examen pentru că nu este de acord cu o lege a ministrului educației… A refuza să dai o dictare nu te va transforma într-un Jean Moulin (unul dintre liderii Rezistenței Franceze – n.r.). Am o părere excepțională despre Rezistență. Nesupunerea civică trebuie să rămână rezervată marilor cauze comune.

    Cum ar fi urgența climatică?

Nu, marea cauză comună ar fi victoria Vestelor Galbene. Urgența climatică este o mască în spatele căreia se ascund interese comerciale. De pildă, mașinile electrice, care ne sunt prezentate ca fiind ecologiste, în realitate nu sunt. Se dorește să ni se vândă un capitalism verde, așa-zis „eco-responsabil”. Astăzi, când doresc să ne facă să cumpărăm un produs, ne spun că este „bio”. Ecologia adevărată, pe care mi-o doresc, este confiscată de această ecologie urbană aflat în mâinile companiilor de publicitate. Este folosită încălzirea globală, care nu poate fi negată, respingându-i-se cauzele științifice veritabile.

    Greta Thunberg, despre care ați scris un text foarte polemic, este în concepția dumneavoastră o întruchipare a acestui capitalism verde?

Această fată se află în mâinile capitalismului verde, care folosește ecologia ca pe un bun argument de vânzări. La vârsta ei, oricât de inteligentă ar fi, nu îmi pot imagina că poate dispune de argumentele necesare care să îi permită să stăpânească ansamblul mizelor științifice aflate în spatele chestiunii ecologice.
Popoarele s-au săturat

    Cum percepeți diferitele mișcări sociale de pe tot cuprinsul planetei? Există ceva care, mai presus de toate diferențele, să le unească?

Astăzi, nu mai este posibil să scoți armata în stradă, pentru că toată lumea îți sare în cap grație – și în acest caz – a circulației informațiilor. Totuși, mă tem că toate aceste mișcări nu sunt decât o mare convulsie democratică. Pleacă un dictator și un altul îi ia locul… Și credem că s-a schimbat ceva. Or, dându-i papucii lui Macron și punând-o în locul lui pe Muriel Penicaud (actualul ministru al Muncii, a fost membră în conducerea unor mari corporații precum Dassault, Danone, Business France, Orange etc.) nu înseamnă o mare revoluție democratică.

Toate aceste mișcări sunt semnul că popoarele s-au săturat. Nu mai suportă să vadă că există niște averi nesimțite și că există niște tipi care fac războaie cu scopul unic de a se îmbogăți. Ca Trump, care, cu un incredibil cinism, declară, după ce l-a ucis pe Baghdadi, că a făcut-o pentru a asigura securitatea petrolului…

Astăzi, grație rețelelor sociale, oamenii pot ieși în stradă foarte rapid. Această ridicare a popoarelor mă bucură și, în același timp, mă tem să nu fie confiscată de demagogi, care așteaptă mereu la cotitură. Vestele Galbene au fost confiscate de Mélenchon (președintele formațiunii de stânga anarhiste „Franța Nesupusă” – n.r.), prin violența celor care distrug și a „Black Blocs” (anarhiști de stânga, numele lor vine de la trenigurile negre cu care se îmbracă n.r.) etc.

Într-un fel, este o lecție a istoriei: popoarele suferă dintotdeauna de pe urma acestor confiscări.


    Nu ezitați să fiți polemic în mod intenționat. Acesta este rolul filosofului? Intelectualul contemporan trebuie neapărat să fie o persoană angajată în problemelor societății?

Da, este nevoie de cuvântul intelectualilor într-o societate în care oricine se pretinde intelectual. În zilele noastre, toți ne dau sfaturi și ne spune cum trebuie să funcționeze lumea. Nu înțeleg de ce trebuie să vă mirați că și eu mă pronunț pe marginea a numeroase subiecte. De ce aș fi mai puțin legitim decât un fotbalist?

    Scrieți: „Limba este atacată”. Ce înțelegeți prin asta?

Tatăl meu a învățat în sistemul educațional de stat. Știa să scrie fără greșeală. Nu făcea erori de logică. Învățase câțiva mari clasici ai literaturii. Distrugerea școlii a dus la distrugerea inteligenței. Acum, se pune mai puțin problema ca sistemul de învățământ să creeze un cetățean care gândește și mai mult să producă un consumator care să plătească. Se învață din ce în ce mai puține lucruri. Unii ne spun că nu mai este nevoie de dictări, de gramatică etc. Or, creierul este un mușchi: dacă nu îl întreții, intră în degenerescență…

    La sfârșitul lucrării dumneavoastră, afirmați: „Nu sunt sigur că vreau să fiu progresist”. În ce măsură considerați că progresismul întruchipează o formă de nihilism?

Mă opun progresismului așa cum ne este el prezentat astăzi. Progresul nu este un bine în sine. Poate exista un progres al răului, un progres al morții. A-i spune unei femei sărace că i se va închiria uterul pentru a face un copil nu reprezintă, cred eu, un progres. În acest sens, nu sunt un progresist. Nu intru în jocul care constă în a-i opune sistematic pe populiștii răi cu progresiștii drăguți.

    Socialistul libertarian și anarhistul care sunteți poate fi așadar și conservator?

Bineînțeles. Pensionarea la 60 de ani este ceva foarte bun. Trebuie păstrată. De unde vine ideea asta bizară că, dacă trăiești mai mult, trebuie neapărat să muncești mai mult? Dimpotrivă, trebuie redusă greutatea muncii, și este foarte bine că muncitorii ies mai devreme la pensie.

Să faci copii acasă sub plapumă este un lucru care a funcționat timp de secole. De ce să vrei să schimbi neapărat ceva? Trebuie conservat ceea ce a funcționat.

Schimbarea cu orice preț nu are nici un sens. Dacă mi se arată dovada că este mai bine, o pot accepta, dar dacă nu…

Astăzi, civilizația noastră înaintează bâjbâind ca un orbete.