joi, 18 februarie 2021

Trăirea vieții cu conștiința morții în Roma și Grecia antică

 

Trăirea vieții cu conștiința morții în Roma și Grecia antică
Eliza M. 

 

In lucrarea de față am încercat să descriu spațiul funerar, cu ritul aferent, apelând la poezie și ajutându-mă  de obiectele și monumentele funerare. Relația dintre om și divinitate este zugrăvită pe monumentele funerare atât la greci, cât și la romani. Prin intermediul lor, putem să participăm la ritualurile și credințele lor. Templele, lucrările de artă, erau închinate exclusiv divinităților. Prin prelungire, mormintele erau privite și ele ca edificii sacre. Prin intermediul inscripțiilor de pe morminte sau cu ajutorul unor stele, putem să intrăm in intimitatea religioasă a grecilor și romanilor.

Am ales să prezint întâi spațiul roman, pentru ca am vrut să scot în evidența dorința și teama romanilor de uitare, implicit, de ștergerea lor din istorie. Mausoleul lui Augustus este un exemplu în acest sens: locul ales în Câmpul lui Marte are  scopul de a fi reamintit de către soldații romani, în timp ce așteptau să fie primiți în oraș; dimensiunea Mausoleului se apropie de construcțiile destinate zeilor si, prin aceasta, se zărește dorința de a fi divinizat, de a căpăta un loc veșnic în memoria lumii.

Grecii urmează lecția dată de Homer: să profiți de ceea ce îți da prezentul, dar să trăiești nobil în prezent. Moartea nu aducea decât o existența fără amintiri, fără forța, o trăire ca o umbra, într-o lume a umbrelor. Această perspectiva a vieții l-a făcut pe grec să aspire la perfecțiune în timpul vieții. Grecul îi împrumută zeului, în reprezentările statuare ale zeilor, perfecțiunea corpului omenesc. Viața nu este banala, ea trebuie să fie trăită în înțelepciune. Dacă ne gândim la eroii greci, care nu erau nemuritori precum zeii, ci doar influențau viată oamenilor după moarte, putem să concluzionam ca grecii ne-au dat eroi pe care îi admiram și care ne influențează viața prin operele lor, fie ca vorbim de filosofie, poezie sau arta.

ROMA

“Spune-mi, fecioară, rostește, ce-înseamnă năvala spre fluviu,

Umbrele ce vor acestea? și din ce cauza tărmii

Unii îi lasă și alții cu vâsle-apa vanata-o matur?”

“Fiu din Anchises născut, a zeilor singura mlada,

Balta adâncă-a Cocytului vezi și-ale Styxului mlaștini,

Zeii pe-a cărui să jure se tem și să-nsele putere.

Toată aceasta ce vezi, e lipsită de groapa mulțime;

Charon luntrașul e-acela; cei duși peste mal, îngropați.

Nu-i peste tărmii permis fioroși și pe ape muginde-a-i

Trec înainte ca oasele lor s-odihnească-n lăcașuri.

Astfel o sută de ani rătăcesc, zboară-n jurul de țărmuri;

Numai atuncea primiți, ei revăd jinduitele smârcuri.”

(Publius Vergilius Maro, Eneida)

Romanii acordau o importantă deosebită înmormântării. Eneida lui Virgil, scrisă în vremea lui Augustus, este un exemplu în acest sens. Nimeni nu dorea să rătăcească o sută de ani.

Concepțiile romanilor despre lumea de dincolo au fost influențate atât de credințele etruscilor, cat și de cele ale grecilor. Ritualul îngropării este zugrăvit de Virgilius la înmormântarea lui Polydorus: “Deci îi gătim îngroparea lui Polydorus și multă / Strânge-se într-o movila țărâna;”

La romani se întâlnesc ambele practici de înmormântare, atât înhumarea, cât și incinerarea. Alegerea tine de preferința individuala sau de tradiție. Practicile sunt respectate și, prin acestea, este respectat cel decedat. Indiferent de modul de înmormântare, ritualul era același. Înainte de plecarea de acasă, familia spăla corpul și punea o ghirlanda de flori în jurul gatului și o moneda, cu care să-l plătească pe Charon.

 


https://iconographic.warburg.sas.ac.uk/vpc/VPC_search/record.php?record=71681

Acum este momentul în care se face masca de ceară. O ramură de brad sau de cipressă era pusă la ușă, pentru a-i avertiza pe ceilalți că în casă este o persoană decedată, prin urmare casa este impură. Funeraliile începeau de la casa decedatului, de unde mortul era acompaniat de cortegiu (pompa funebris).

Theodor Mommsen ne descrie ritual funerar al romanilor, astfel: procesiunea era deschisă de bocitoare, muzicanți și dansatori. Unul era îmbrăcat și mascat precum defunctul si era urmat de ceilalți actori într-o procesiune a strămoșilor. O trăsătură semnificativă era parada cu măștile ancestorilor, făcute din ceara. Măștile erau ținute în cabinetele din atriumul caselor. Acești actori cu măști mergeau cu pompă și stăteau pe rostra în timpul ceremoniei elogiului. Măștile reprezentau genele și strămoșii decedatului, prin aceasta se arată moștenirea ereditară.



https://www.metmuseum.org/art/collection/search/547853

Pe lângă măști, actorii purtau și vesmintele oficiale, corespunzătoare, ale strămoșilor. Defunctul era așezat pe catafalcul acoperit cu paturi de purpură cusute cu fir de au și cu pânzeturi imaculate. Decedatul purta toate însemnele deținute  în viață și era înconjurat de armurile inamicilor uciși de el și de coroanele pe care le câștigase. In urma catafalcului mergeau îndoliații, toți în vesminte negre și fără podoabe. In acest fel ajungeau în for unde era depus corpul (sau o efigie de ceară a decedatului) pe Rostra, iar aici i se aducea o elegie.

Strămoșii coborau de pe care și se așezau pe scaune; cel mai apropiat membru din gintă urca pe tribuna Rostra, pentru a relata mulțimii adunate, numele și faptele fiecăruia dintre bărbații așezați în cerc și numele celui decedat. Persoana cea mai importantă din familie îi dădea ultimul sărut, îi închidea ochii si-l striga pe nume pe cel decedat, ca să confirme moartea (conclamatio).



https://www.britishmuseum.org/collection/image/1506120001

După ceremonia din forum, corpul era purtat către situl de crematoriu. După ardere, rămășitele erau adunate și depozitate în mormânt.

Mircea Eliade ne prezintă cu ce se continuau riturile funerare în cultul regulat al “strămoșilor morții” sau Manilor. Două sărbători le erau consacrate: Parentalia, care se ținea în februarie și Lemuria în mai. De Parentalia, morții se întorceau pe pământ si se hrăneau cu ofranda de pe morminte. In timpul celor trei zile de Lemuria, morții se întorceau și vizitau casele urmașilor lor. Ca să nu răpească viii, capul familiei lua semințe de bob negru în gură, apoi, azvârlindu-le rostea formula de răscumpărare și făcând zgomot cu un obiect, repeta de nouă ori: ”mania  părinților mei, plecați!” 

Titus Livius- în descrierea ritului Devotio- povestește despre ofranda adusă Manilor, în care consulul Decius își  închina viața sa pentru victoria împotriva samniților. Transferul vieții celui sacrificat în folosul obținerii a ceva.

Virgilius -în descrierea înmormântării lui Polydores- descrie și el ritul pentru manii cărora le-au fost înălțate altare, împodobite cu bentițe vineții și chiparoși negri. Au turnat peste mormânt vase cu lapte călduț și potire cu sângele sfânt al jertfelor. După ce au închis sufletul în groapă, l-au strigat chemându-l pentru ultima dată.

Roma a fost confruntată de timpuriu cu lumea etruscă și a fost influențată de cultura lor. In ambele culturi, morții sunt purtați pe lumea cealaltă de Charon.  Spre deosebire de etrusci, unde Charon apare ca fiind înfiorător, imaginea lui Charon de pe monumentele funerare apare alături de alți demoni infernali, adeseori sunt înaripați, în mâini țin torțe sau ciocane, furci, briciuri cu care chinuie sufletele morților; la romani, Charon este prezent în imaginea lor, așa cum îl prezintă Virgiliu în Enea: un bătrân energic, cu haine zdrențuite, cu barbă lungă și ochi scăpărători.



https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Charun_hammer_Cdm_Paris_2783.jpg#filehistory


 

 https://iconographic.warburg.sas.ac.uk/vpc/VPC_search/record.php?record=39145

Cimitirele romane se aflau în afara orașului. Acest lucru îl aflăm de la Cicero care ne spune că este specificat în legea a X din legea celor 12 table: „o persoană decedat nu trebuie să fie îngropată înăuntrul orașului “ (De Legibus, 2,23:58).

Mormintele erau bine îngrijite și frumos construite, întrucât multă vreme a domnit credința ca în morminte locuiesc nu numai trupurile, ci și sufletele. Pe de altă parte, romanii voiau să nu fie uitați după moarte, așa ca au construit morminte care să fie văzute, adevărate monumente  de afișare și comunicare.

Dacă locul zeilor era în temple, romanii își  construiesc drum spre zeități, își  caută descendentă mitica. Traseul lui Augustus îl vedem portretizat în Enea ca o persoană religioasă care îndeplinește cu strictețe riturile religioasă, el nu uită să ia cu sine penatiile pe care le aduce din Troia în Latium. In Roma, geniul lui Augustus era cinstit alături de divinitățile familiale și casnice. Geniul era protectorul casei respective, iar geniul lui Augustus era protectorul întregului imperiu. Augustus urca pe scara zeificării, iar în anul 12, Augustus a luat titlul de pontifex maximus. El era suprema autoritate în chestiunile religioase controversate și păstrătorul tuturor rânduirilor preoțești. In timpul vieții lui, Augustus  a fost adorat ca zeu, geniul lui a intrat în rândul divinităților, iar după moartea să a fost declarat “divus” si în onoarea sa s-au ridicat doua monumente: Altarul păcii și statuia de la Prima Porta. 

In urma unei hotărâri a senatului, pe Câmpul lui Marte (Campus Martius), Augustus și-a construit mormântul din timpul vieții. In timpul republicii târzii, elitele romane construiau mormintele de a lungul drumurilor care intrau și ieșeau în oraș, dar nu pe câmpul lui Marte. Era un privilegiu care cerea consensul senatului.

Augustus a ales ca monument funerar un tumulus. Structura circulara a fost inspirată după tumulușii etrusci.



https://whc.unesco.org/en/list/1158/

 Pe o baza rectangulara, o structura cilindrica ampla purta deasupra un tumulus plantat cu chiparoși. Corpul exterior avea un diametru de 85-87 de m și o înălțime de 12m.



https://www.mausoleodiaugusto.it/en/timeline/

Fără inscripții și material care să ateste dată clara a construcții, data rămâne speculativa și nedecisă. (Stoetenius: el a construit mausoleul în anul 28 î.Ch; Virgil (Eneida) în timp ce scrie despre funeralii nepotului lui Augustus Marcelus în 23 î.CH).

Augustus nu doar și-a construit mausoleul, dar și-a scris și funeraliile. In testamentul lui apar instrucțiuni despre organizarea funeraliilor (Res Gestae Divi Augusti). Evenimentele haotice de la moartea lui Cezar a făcut ca elitele să-și lase instrucțiuni. Pe pilaștri de la intrare în mausoleu, au fost inscripționate în bronz realizările sale. Inscripția originala a dispărut, însă trei copii au fost găsite în Galatia și Anatolia, o versiune latina și una în greaca. In cele 38 de capitole, regăsim parcursul sau în politica, onorurile religioase și triumfurile speciale, dar și recunoașterea meritelor lui in războaie și în activitatea civila.

Pe 19 august 14.i Chr, Augustus, primul împărat roman, moare la Nola. Corpul său a fost adus la Roma cu mare procesiune și i-au fost aduse funus imperatorum. A avut dubla Laudatio, cel oficial îl rostește Tiberius, al doilea discurs este rostit de Drusus. După cremare, cenușa a fost pusă în Mausoleu.



GRECIA

 

„Cinstirea-ngropăciunii Creon datu-i-a

Doar unuia din frați, dar puse opreliște

La-ngropăciunea celuilalt

..........................................

Fa dar ce vrei! Ca eu tot mi-l îngrop. Mi-i drag

Să mor cu sufletu-mpacat”

 Sofocle, Antigona

Cultul strămoșilor morți era considerat drept una dintre obligațiile religioase ale familiei, întrucât ei ii revenea sarcina de a avea grija de înmormântări; cu acest prilej, defunctul era aprovizionat cu tot ce se socotea necesar vieții de dincolo. Antigona îl va înmormânta pe Polinice în ciuda interdicției lui Creon întrucât legile divine sunt mai presus de porunca dată de Creon, chiar dacă încălcarea acestui edict ii va aduce moartea.

Stingerea familiei și lipsa urmașilor erau considerate o nenorocire, deoarece în felul acesta înceta grija fata de cei morți, ale căror spirite puteau tulbura pe toți concetățenii. Era inadmisibil să lași un cadavru neînmormântat, întrucât acesta pricinuia un rău întregului oraș. Dacă murea de moarte violentă, familiei ii revenea obligația răzbunării sângelui.

Religia dinaintea lui Homer ne înfățișează zeii ca fiind personificări ale puterilor naturii. Atmosfera religioasă iți da sentimentul ca întreaga natura e pătrunsă și acaparată de divin.

Pentru contemporanii lui Homer, zeii nu mai sunt ființe naturale, legate de anumite elemente fizice, ei sunt ființe în felul celor omenești, libere și care se amesteca în viața oamenilor. In privința vieții viitoare, grecii credeau ca  sufletul, după despărțirea de trup, se duce în împărăția lui Hades și a soției sale Persefona. Sufletul păstrează asemănarea cu trupul viu, dar fără consistenta, este asemenea unei umbre. Împărăția lui Hades este despărțită de lumea celor vii prin râul Acheron. Acolo, viața este trăită ca o umbra. Binele săvârșit pe pământ nu este răsplătit și răul nu este pedepsit. Cadavrele nu se înmormântează, ci se ard. Cinstirile funerare și incinerația sunt o condiție necesara pentru ca sufletul să ajungă în lumea de dincolo. Cu prilejul incinerării se aduceau sacrificii de animale.  Cât timp cadavrul nu este ars, sufletul rătăcește prin lume și n-are odihna. De aceea, pentru repaosul sufletelor, celor care nu puteau fi înmormântați, se înalță un cenotaph , care să servească ca lăcaș de cult.



http://www.stoa.org/athens/sites/kerameikos/source/p16061.html

Amfora cu figuri negre. Cerberul cu doua capete este legat cu o sfoara de către Heracles. In planul doi se afla Hermes.

Moartea, în perioada de după Homer, este privită cu resemnare. Locuința morților este în imperiul umbrelor, stăpânita de Hades și Persefona. Marea lui poartă stă deschisă și odată intrat nu se mai poate ieși. Îngrozitorul Cerber este portar neîmblânzit.




https://www.britishmuseum.org/collection/object/G_1893-0712-11

 La sfârșitul pământului să afla Câmpiile Elizee, unde oamenii favoriți ai zeilor duc o viața fericită. Împărăția lui Hades este despărțită de lumea celor vii de patru râuri, peste care sufletele sunt trecute de luntrașul Charon, căruia i se plătește un obol.

La Homer, riturile funerare sunt descrise cu prilejul funeraliilor lui Patrocle: arderea cadavrului pe rug, sacrificarea prizonierilor și a animalelor preferate, ridicarea unui mormânt. Moartea era pricina de impuritate. In general era interzisă îngroparea morților înlăuntrul terenurilor sacre. In 426-425, atenienii care administrau sanctuarul de la Delos au primit de la un oracol sfatul de a purifica întreaga insula. Ei au distrus toate mormintele care se mai aflau la Delos și au transportat materialul funerar recuperat, în insula Renea.

Fată de zei exista respect, încredere, simpatie și la final, teama. Așa putem explica antropomorfizarea, erau mai puternici, dar asemănători. Pe lângă zei mai existau oameni și eroi. O trăsătură esențială a eroilor este moartea lor, se disting de zei, întrucât nu sunt nemuritori, și se deosebesc de oameni, prin faptul ca ei acționează și după moarte. Acestor zei le închina un cult cu caracteristici bine definite: ruga, ofranda, sacrificiul, sărbătorile publice, jocurile.

Cetatea este cadrul vieții religioase, ești cetățean al cetății în măsura în care participi la credințele comune ale acesteia. Aceasta înseamnă ca viața religioasă ocupa un loc central pentru fiecare cetățean. Ei trebuiau să respecte ritualurile religioase și funerare.

Structura mormintelor de incinerație era o simpla groapa, săpată în pământ, in ea se pune urna funerara și  câteva vase, în chip de ofranda aduse mortului. Jumătate de groapa este umplută cu pământ, iar la suprafață se ridica o piatra de mormânt cu rol de stela, deseori însoțită de un vas de dimensiuni mari destinat să primească libațiile.

Marea amfora de la Diplyon. Pe gatul acestui vas de 1,5m, ceramistul grec a introdus o scena in care apare mortul pus pe un catafalc, înconjurat de persoane care-l jelesc.



https://www.namuseum.gr/en/collection/geometriki-periodos-3/

Necropolele geometrice păstrează urma cultului funerar: în cimitirele atice, aproape de mormânt, se găsește cenușă sacrificiilor si marele vas de deasupra care servise libațiilor. Pe lângă acestea, o piatra mare înfiptă în groapa sau în apropierea ei, servește drept semn (sema). Printr-o evoluție ea va deveni stela funerara.



https://www.namuseum.gr/en/collection/klasiki-periodos-2/

Acesta este un exemplu tipic de relief funerar atic. Tânăra moartă este așezată pe un scaun, odihnindu-si picioarele pe un taburet. Soțul ei ii oferă o cutie de bijuterii și privește la cea care nu mai este cu el. Conform inscripției numele ei este Hegeso. Arhitectura cu cei doi pilaștri sunt mărturie a originii ei nobile.

La început numele mortului era înscris pe blocul abia eboșat, apoi a devenit mult mai elaborat: stela bine tăiată, înaltă și îngustă, ușor piramidala, a început să fie înfiptă într-o baza mai larga. In Creta a apărut ideea împodobirii stelelor cu o reprezentare lucrată în adâncime si care prezinta structura unei povesti: femeie cu fusul, războinic înarmat. Muritorii erau reprezentați pe stele ca fiind asemeni zeilor, ușor idealizați.

In sec VI mormintele erau împodobite cu basoreliefuri cu chipul mortului.

Stela de mormânt realizata din marmura. Stela a fost așezată pe mormântul unui hoplit, Ariston, inscripție care apare la baza. Războinicul, complet echipat, înaintează cu lancea ridicata. Sculptorul, conform inscripției de pe partea inferioara a stelei, a fost Aristokles.



https://www.namuseum.gr/en/collection/archaiki-periodos/

 (stela hoplitului Ariston), sau statui ronde bosse, ce constituie frumosul sir de kuroi funerari.



https://www.namuseum.gr/en/collection/archaiki-periodos/

 Reprezentările de pe morminte nu sunt asemănătoare cu defunctul, portretul nu urmărește asemănarea, îl reprezintă pe defunct idealizat, în plina forță și frumusețe.  Artiștii greci acordau importanta simbolurilor reprezentate. Pe o stela din Laconia, (relieful de la Hrysafa)   o pereche decedată tronează pe un jilț, în spatele jilțului se ridica șarpele asociat cu divinitățile pământului. Apar și doua persoane care le aduc ofrande. Aceștia reprezintă copiii (reprezentarea este minuscula in raport cu cei decedați) care își cinstesc părinții pentru ca ei au devenit nemuritori, asemeni zeilor.


 

Artiștii greci și-au luat libertatea și au vindecat statuile de platfusul egiptean, le-a dat avânt, le-au ridicat la nivelul arhitecturii grecești, le-a dat nemurirea prin admirația celor ce aveau să vina.

Intr-o concluzie puternic subiectivă, pot spune că grecii au văzut nemuritorul in om atunci când l-au reprezentat, iar romanii l-au reprezentat ca să-l facă nemuritor; grecii au căutat universalul, romanii au căutat particularul, l-au individualizat prin trăsături reale; grecii au construit spatii de spectacol unde s-au născut: muzica, teatru, sportul; romanii au construit spatii de spectacol pentru aceleași arte, dar le-a adăugat un strop/”stropi” de violentă.

 

Bibliografie:

1.      Publius Vergilius Maro, Eneida, Institutul European, 1997

2.      Theodor M, Istoria romana, vol I, Ed Științifică și Enciclopedica, Buc, 1987 

3.      Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol.II, Ed. Științifică și Enciclopedica, Buc, 1986

4.      Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol.I, Ed. Științifică, Buc, 1991

5. Francois Chamoux, Civilizația greaca, vol I și vol II, Editura Meridiane, Buc, 1985

6. J.J.Winckelmann, Istoria artei antice, vol. I, Editura Meridiane, Buc, 1985

7. Sofocle, Antigona

marți, 16 februarie 2021

Arta elitelor in extremul Orient

 Arta elitelor in extremul Orient

de Eliza M. 

 


Su Shi (1037-1101) – Arbore și stânci ; tuș pe hârtie, 27.2 x 543 cm. 

In lucrarea „Arbore si stânci”, care descrie un copac ofilit lângă o stâncă de formă neobișnuită - completată cu caligrafie, remarcăm mai puțin caracterul tehnic, ci, mult mai mult, se descifrează caracterul moral a lui Su Shi, rafinamentul cu care creionează starea lui internă, decât „starea externă” a peisajului.
Su Shi a fost membru al elitei intelectuale chineze din timpul  dinastiei Song (960-1279). Pictura aparține perioadei dinastiei Song (960-1279) care a fost o cheie de cotitură în istoria Chinei - o perioadă care a asistat la o explozie a populației, la creșteri semnificative ale capacității și puterii economice ale imperiului și la creșterea nivelului de educație. In timpul dinastiei Song, interesul guvernului era de a recruta oficiali-cărturari prin sistemul de examene, care încorporează si elementele artistice ale poeziei și, din ce în ce mai mult, alături de caligrafie și pictura devine centrala în profilul literatului. Acest lucru se vede in rafinamentul de neegalat în artele din aceasta perioada. Su Shi era o figură respectată în rândul savanților oficiali la curte. Cu toate acestea, existau tensiuni între grupurile politice rivale de la curtea imperială. Pe Su Shi îl regăsim de partea conservatoare, din punct de vedere cultural, a lui Sima Guang față de guvern. Ei s-au concentrat în totalitate pe creșterea nivelului moral, iar calificările pentru conducere au fost concepute în întregime în termeni culturali. Gruparea rivală era concentrată pe cunoștințele tehnice, care puteau  fi necesare pentru a încuraja și susține dezvoltarea societății Song, în ceea ce privește creșterea economică, construirea infrastructurii și menținerea unei apărări militare capabile. El a articulat o viziune a „confucianism cultural”, accentul fiind pus pe legătura dintre guvernare și stăpânirea tradiției culturale a Chinei. Preocupări principale ale literaților pentru  arte, studiul caligrafie si al picturii, poezie, a fost considerat o cale către cultivarea sinelui moral. In peisajele pictate in tuș își dezvăluiau spiritul interior. Trăiau după principiile confucianiste si asta se vede in arta produsă de elitele imperiale.

Liniile curbe prin care Su Shi își descrie valul sufletesc, creșterea si descreșterea trăirilor, modestia cu care ciotul încetează sa mai crească, dau o armonie compoziției si o zbatere armonica a emoțiilor, care duc, in final, la un angajament de supraviețuire in dreptate si corectitudine.

Mișcarea stâncilor pledează pentru loialitatea fata de legea naturii. Se rotesc in tușe si se autodisciplinează prin voința, rămân loiale unor principii dătătoare de viața.

Rezistenta naturii este redată cu apăsări de penel, dar printr-o gratie, astfel ca la final vedem doar o compoziție echilibrata si armonioasă, stabilă de neclintit, o promisiune de rezistenta si plina de speranța.

In pictura lui, Su Shi ni se descoperă pe el însuși. E ca si cum se afla pe divan si ne descrie cu penelul unduirile sufletului, ne comunica caligrafic si plastic: virtuțile, forța, sensibilitatea si tăria in condiția lui de literat si om.

Pictura se continua, atât pe hârtie, cat si in timp, cu poeziile lui Liu Lianzuo, Mi Fu, Yu Xilu si Guo Chang.

Chiar daca versurile ne arata o îndepărtare a acestor literați de curtea imperiala, ele ne confirma statornicia principiilor: „vede-un sens în Dao și virtute” „ stanca răsare”, „cer binecuvântare”. Sărăcia si nevoile, austeritatea sunt clar pictate si caligrafiate cu bucurie:hainele nu mi le-am înnoit” , „Ce fericire să găsesc această companie!”.

Su Shi își pictează viața interioara si casa, iar prietenii lui literați ii decorează in versuri opera.

  



Vas de porțelan pentru arderea esențelor parfumate, familia roz, decorat în stilul 1000 de flori, China, epoca împăratului Qianlong

Modelele Millefleurs apar pentru prima dată pe porțelanurile făcute în timpul domniei împăratului Yongzheng, dar par să fi atins un vârf de calitate în perioada Qianlong.

Împăratul Qianlong a iubit artele, iar in perioada lui de domnie artele au „înflorit”. El a pictat, a făcut caligrafie, a scris poezii și mii de eseuri.

Împins de opiniile sale artistice unice și de gustul estetic, împăratul Qianlong și-a folosit statutul imperial pentru a direcționa și redefini eforturile artiștilor și artizanilor care slujesc la curte.  A sponsorizat  catalogarea colecțiilor obiectelor de arta și copierea tuturor scrierilor chinezești in patrimoniul său prin marcarea, ștampilarea și înscrierea operelor de artă pe care le-a moștenit .

Împăratul Qianlong a căutat să atragă atenția și admirația lumii subliniind măreția imperiului. Schimbul cu națiunile din Occident și statele din periferia chineză a dus la un aflux de elemente străine în atelierele de la curte, dar a venit si cu rozul care a pătruns târziu in China. Prezenta rozului înscrie vasul in seria familiei roz. Culoare roz este obținuta dintr-un extract de aur.

Vasul de porțelan face parte dintr-un set de altar (Wugong)  care era compus din: două vaze, două sfeșnice și un vas pentru arderea esențelor parfumate.

Vasul are trei picioare, cu mânere verticale curbate, cu decor de flori executat fin, care in tradiția chineza simbolizează prosperitatea. Pentru a omagia China, tara florilor, florile înfloresc toate in anotimpul vasului. Detaliile tehnice si degradeurile obținute, conturul, tot decorul este opera pictorilor profesioniști de la curtea imperiala.  Fiind o piesa de altar, motivul floral nu este întâlnit pentru aceste vase. Fiind atât de impresionant, atât estetic, cat si tehnic, motivul o mie de flori pare sa impresioneze si elitele care vedeau frumusețea in liniile simple, pentru ca porțelanul preferat de elitele imperiale era asemănător cu motivul picturii. Aceste vase cu o mie de flori, abunda in culoare, in tehnica, in mii de detalii, reclama bogăție si exclusivitate. Au fost necesare nenumărate arderi pentru ca florile sa înflorească in culori si acum noi „ardem” când îl privim.

 


Prun și fazan, panou decorativ, Kano Sanraku sau Kano  Sansetsu, Japonia, sec. XVII

Pa aceste panouri observam cum pictura opaca „strălucește” datorita fundalului aurit. Totul contrastează într-o armonie perfecta. Trunchiul bătrân prinde viața, înflorește, ramurile privesc spre stânga, iar păunul in dreapta, contururile clare delimitează fiecare obiect, dar se continua cu următorul fără sa poți face legătura, ca intr-un vis, poți sa identifici fiecare obiect, dar nu poți sa stabilește firul povestii. Ca intr-un peisaj realist, dar abstract, ca intr-o pictura abstracta, dar realista.

Pe cele doua panouri se întinde un copac bătrân, dar înflorit. Pictura dă speranță, păsările, florile ne conving de o viața noua. Artistul a subliniat tensiunea prin ramurile scurte si răsucite in mișcări dinamice  in contrast cu trunchiul scorburos. Prunul poate fi comparat cu principiile puternice, cu idealurile care se înaltă. Crengile copacului sunt reprezentate in variația tonală a negrului. Florile de prun sunt redate cu ajutorul petelor de roșu si alb care se întrepătrund creând degradeuri spontane. Primăvara este cantată de o pasare care sta sus, pentru ca, cântecul ei sa se audă. Pe panoul din dreapta sta un fazan cu un penaj fin, conturat prin tuse scurte si rapide cu linii individuale. Ca si înțeleptul bătrân, păunul veghează cu compasiune si iubire.

 



Bolul raku de culoare roșie, cunoscut sub numele Seppo. I-a aparținut maestrului Honami Koetsu (1558-1637). A fost reparat, după un accident, cu lipitură de aur (kintsugi).

Este un castron de ceai ceremonial. . Castroanele  de ceai au fost produse pentru prima dată în Kyoto de către familia Raku (sec. XVI).  Honami Koetsu a studiat în cadrul familiei Raku și a ajuns să fie considerat un maestru. În cultura ceramicii japoneze, articolele raku dețin un loc unic datorită tehnicilor prin care sunt realizate, modelate manual, fără roata olarului. Forma dată fiecărui bol, măiestria prin care olarul își lasă „amprenta”; fiecare bol primește o parte din trăirea filosofica a meșterului, dar si din filosofia lui de viața. Unicitatea prin care natura se dezvăluie in fiecare fir, frunza, râu si munte își dezvăluie starea de a fi, iar olarul împrumuta de la natura, diversitatea din fiecare individualitate. El lasă sa se vadă prezentul din palmele sale, nu-l modifica, nu-l duce la perfecțiune, ci îl lasă sa progreseze in ritmul lui. Bolul își schimba forma prin modelare, fără sa știe exact unde se vrea sa se ajungă, care-i forma potrivita, ea se ivește, se descoperă. Bolul își reflecta frumusețea in mâinile olarului, olarul își reflecta sensibilitatea prin măiestrie in bol. Se remarca filosofia modelarii bolurilor raku, in sensul ca se vad bulele neuniforme si nenumăratele asperități, date de procesul de ardere rapida, de pe burta vasului. Buza vasului are câteva zone ridicate date de spatula, dar ușor rotunjite.


Vasul este reparat prin metoda Kintsugi, remarcam aurul care curge ca o ramura sau ca un râu ce se desparte. Unicitatea bolului se continua in timp, devine si rămâne același. Fiecare proces îl duce din imperfecțiune într-o alta imperfecțiune si prin asta își câștiga perfecțiunea data de unicitate. Înlocuind unicitatea cu identitatea sau adăugând identitatea, unicității,
  am putea spune ca bolul lui Koetsu  seamănă cu corabia lui Tezeu. Doar ca bolul nu mai este doar un proces mental, el este viu, el se transforma in fiecare zi si prin asta își continua procesul spre perfecțiune prin imperfecțiune.


sâmbătă, 13 februarie 2021

Superioritatea meseriei de scrib în Egiptul antic

 

 Superioritatea meseriei de scrib în Egiptul antic

 de Madalin Matica




             Din fericire, avem in zilele noastre destule izvoare pentru a ne face o idee ,apropiată de realitatea acelor zile, asupra importantei meseriei de scrib in perioada Egiptului antic.

            Nu voi insista asupra evidentelor (se estimează că doar 1% din populația Egiptului era alfabetizată), ci asupra impactului acestei importante a scribului asupra istoriei Egiptului.

            Cele mai clare informații pot si găsite in papirusurile Lansing si Sallier III, ambele fiind regăsite in cadrul British Museum. De altfel îmi pare foarte bine analizat papirusul Sallier dar, din varii motive, posibile incertitudini, mai puține analize sunt realizate pe marginea papirusului Lansing. As dori să îmi abat atenția cu precădere asupra acestuia. O poarte din acest document va fi citat mai jos spre susținerea argumentelor ulterioare:

 Papirusul Lansing

  [Începutul instrucțiunii de scrisoare scrisă de către scribul regal și supraveghetorul șef al vitelor din Amen- Re, Regele zeilor, Nebmare-nakht]

Pentru ucenicul său, scribul Wenemdiamun.

 Lauda Profesiei Scribului

[Scribul regal] și supraveghetorul șef al vitelor lui Amen- [Re, Regele zeilor. Nebmare-nakht vorbește cu scrib Wenemdiamun]. [Aproprie-te de aceasta] nobilă profesie ... O vei găsi utilă ... Vei fi avansat de superiorii tăi. Vei fi trimis în misiuni ... Iubește scrisul, evită dansul ; atunci vei deveni demn de a fi oficial. Nu tânji după pădurea de mlaștină. Întoarceți spatele aruncării cu pietre și alergatului. Ziua scrie cu degetele tale; recită noaptea. Împrieteniți-vă cu sulul, cu paleta. Sunt mult mai plăcute decât vinul. Scriind pentru cel care citește este mai bine decât toate celelalte profesii. Îi place mai mult decât pâinea și berea, mai mult decât îmbrăcămintea și unguent. Merită mai mult decât o moștenire în Egipt, decât un mormânt din vest.

 


Sfaturi pentru elevul nedorit

Tânărule, cât de îngâmfat ești! Nu asculți când vorbesc. Inima ta este mai densă decât un mare obelisc, [cu o] înălțime de o sută de coți, grosime de zece coți. Când este terminat și gata de încărcare, multe echipe de lucru îl desenează. Aceasta aude cuvintele oamenilor; este încărcat pe o barjă. Plecând de la Yebu este transportat, până când ajunge să se odihnească loc în Teba.

 Deci, de asemenea, o vacă este cumpărată anul acesta și ară anul următor. Învață să-l asculte pe păstor; doar îi lipsesc cuvintele. Cai aduși de pe câmp, își uită mămicile. În jug, ei urcă și coboară în toți ai lui misiunea maiestății. Devin ca cei care sunt in jurul lui, care stau în grajd. Ei fac tot din cauza fricii de bătaie.

 Dar, deși te bat cu toate felurile de bete, tu nu asculți. Dacă aș ști un alt mod de a o face, aș face-o pentru tine, ca să poți asculta. Ești o persoană aptă pentru scris, prin care nu ai cunoscut încă o femeie. Inima ta discerne. Degetele tale sunt pricepute, gura ta este potrivită pentru a recita.

 Scrisul este mai plăcut decât să te bucuri de un coș cu ... și fasole; mai plăcut decât nașterea unei mame, când inima ei nu cunoaște dezgust. Este constantă în îngrijirea fiului ei; sânul ei este în gura lui în fiecare zi. Fericită este inima celui care scrie; este tânăr în fiecare zi.

 

Toate ocupațiile sunt rele, cu excepția celei a scribului

Uita-te  cu ochii tai. Ocupațiile sunt în fața ta.

Ziua spălătorului crește, scade. Toate membrele lui sunt slabe, [din cauza] albirii hainele vecinilor în fiecare zi, de la spălarea lenjeriei lor.

Făcătorul de oale este îmbibat cu pământ, ca unul a cărui rude au murit. Mâinile, picioarele lui sunt pline de lut, el este ca unul care trăiește în mlaștină.

Cizmarul amestecă in cuve. Mirosul lui este pătrunzător. Mâinile lui sunt roșii de roiba, ca unul care este murdar cu sânge. Se uită în spatele lui după zmeu, ca unul a cărui carne este descoperită.

Paznicul pregătește ghirlande și lustruiește vase. El petrece o noapte de trudă la fel ca unul pe care Soarele strălucește.

Negustorii călătoresc în aval și în amonte. Sunt cât se poate de ocupați, transportând mărfuri dintr-un oraș în alt [oraș]. Îi aprovizionează pe cel care dorește. Dar vameșii scot aurul, cel mai prețios dintre metale.

Echipajele navelor din fiecare casă (de comerț), își primesc încărcăturile. Pleacă din Egipt spre Siria, iar zeul fiecărui om este cu el. (Dar) nici unul dintre ei nu spune: „Vom vedea din nou Egiptul!”

Tâmplarul care se află în șantierul naval transportă cherestea și o stivuiește. Dacă dă azi rezultatul de ieri, vai de membrele lui! Constructorul de nave  stă în spatele lui pentru a-i spune lucruri rele.

Lucrătorul care este în câmp, a sa este cea mai grea dintre toate slujbele. El își petrece ziua încărcat cu uneltele sale, legat de cutia sa de instrumente. Când se întoarce acasă noaptea, este încărcat cu cutia de scule și cu lemnele, cu cana sa, și pietrele lui albe.

Scribul, el singur, înregistrează rezultatul tuturor. Ia aminte la asta!

Nenorocirile țăranului

Permiteți-mi să vă explic și situația țăranului, acea altă ocupație dură. [Vine] inundația

și îl îmbibă ... își îngrijește uneltele. Ziua își taie uneltele agricole; noaptea împletește funii. Chiar orele prânzului le petrece in munca agricolă. Se echipează pentru a merge pe teren de parcă ar fi un războinic. Câmpul uscat se află în fața lui; iese să-și ia carul cu boi. Când a fost păstor mai multe zile, își aduna carul sau și revine cu ea. El ii face un loc pe teren. Vine zorii, se duce să înceapă (?) și nu o găsește la locul ei. Își petrece trei zile căutând; o găsește în mlaștină. Nu găsește piei lor; șacalii i-au mestecat. Iese, îmbrăcămintea în mână, să ceară pentru el un car cu boi.


Când ajunge la câmpul său, îl găsește rupt. Își petrece timpul cultivând, iar șarpele îl urmărește. Aceasta termină sămânța pe măsură ce este aruncată la pământ. Nu vede o lamă verde. Face trei arături cu cereale împrumutate. Soția sa a coborât la negustori și nu a găsit nimic pentru troc. Acum scribul ajunge la  țărm ca sa înregistreze recolta. Însoțitorii sunt în spatele lui cu toiaguri, nubienii cu bâte. Unul îi spune (lui): - Dă cereale. - Nu există. Este bătut sălbatic. Este legat, aruncat în canal, scufundat cu capul în jos. Soția lui este legată în prezența sa. Copiii lui sunt în lanțuri. Vecinii lui îi abandonează și fug. Totul s-a terminat! Nu există cereale.

 Dacă ai minte, fii scrib. Dacă ai aflat despre țăran, nu vei putea fi unul. Ia aminte la asta! ...

 Scribul nu suferă ca soldatul [...]

[...] Fii scrib și ferește-te de armata! Cheamă și fiecare va spune: „Iată-mă”. Ești ferit de chinuri.

Fiecare om caută să se ridice. Ia aminte la asta!”

 


 

 

Rolul scribului apare aici ca fiind asemănător atât intelectualului modern, dar si al funcționarului public modern, cu avantajele, inegalitățile si unele abateri de la o egalitate socială, concept necunoscut in aceea perioada dar la care ne putem raporta astăzi.

            Scribul are roluri diverse, acoperind aproape întregul spectru al activității guvernamentale moderne. Scribii mențin regatul unit prin comunicările pe care le fac prin rețeaua proprie administrației faraonului, subordonată evident acestuia. Funcționează deci ca un liant al societății si, având puterea de a scrie si înțelege dorința faraonului, devin umbra puterii acestuia. Scribul punând in scris voința zeului-faraon, căpătată prin extensie (o „contaminare”) o importantă mare in fata restului societății. Proximitatea faraonului îl ridică, in multe cazuri, deasupra liderilor militari, in anumite cazuri chiar deasupra celor religioși pe care ii substituie in anumite cazuri. Scribii sunt organizați pe niveluri ierarhice într-o structură piramidală extrem de complexă, iar competenta de scrib devine cerința unor activități care se bucură de un anumit prestigiu. Acum, pentru a deveni funcționar sau preot, cunoașterea scrierii era absolut necesară.

            Scribul este istoricul Regatului. Ceea ce, in perspectiva si credințele asupra morții si preaslăvirii faraonului in fata generațiilor următoare, are o importantă mult mai mare decât in alte părți ale lumii antice sau ulterior in istoria omenirii. Dorința de a fi păstrat in memoria colectivă (imaginarul) a faraonului si credința in viața de după moarte așa cum este asumată de civilizația egipteană dă aceasta exacerbată putere scribului-istoric.  Scribul scrie, descrie si, in multe cazuri, modifică istoria scrisă. El este cel care, la cererea preoțimii si a faraonilor, șterg din istorie domnii importante. Cine controlează scrierea istoriei are o putere mare si asupra vieții ulterioare a sufletului faraonului.

            Scribul este colectorul de taxe. Si Regatul Egiptean, ca si restul statelor antice, medievale sau moderne, există si prosperă prin colectarea de taxe. Fiind cei care pot scrie, pot comunica si pot avea acces la arhive, scribii devin motorul de finanțare al Regatului. Scribii aveau astfel puterea de a nota, de a modifica si de a abuza de această calitate, meteahnă care se păstrează si in zilele moderne. Dacă in perioadele ulterioare existau măsuri de verificare, scrisul si cititul fiind mai accesibile, in Egiptul Antic scribii par a fi unicii deținători de putere. Singurii care le-ar fi putut afecta puterea fiind nobilimea si preoțimea, si ele fiind literate. Scribii egipteni apar în mod regulat în frescele mortuare ce zugrăveau activitățile de zi cu zi: înregistrarea recensământului bienal al bovinelor, măsurarea câmpurilor în scopuri de impozitare, verificarea livrărilor de cereale recoltate, cântărirea metalelor prețioase. Vechii egipteni au acordat o semnificație imensă cuvântului scris. Ei credeau că angajarea vorbirii în scris a făcut cuvintele reale și adevărate, o credință împărtășită de toți egiptenii, alfabetizați sau nu. Cei care nu pot citi singuri au angajat scribi  pentru a întocmi contracte, scrisori, inventare și testamente. Scribii au fost meniți astfel să facă acordurile și intențiile permanente și obligatorii. Când scribul și-a recitit lucrarea, clientul său a avut încredere în el să recite sincer cuvintele pe care le scrisese, având încredere că nu va abuza de chemarea sa.

            Scribul este privilegiat. Nu oricine putea deveni scrib. Nu ușor puteai deveni scrib (este estimată o perioadă de pregătire de 5-6, pană la 12 ani). Nu exista o mare competiție si deci o siguranță personala in a fi scrib. Scribul nu avea nevoie de legi ( ale „funcționarului public”) sau de agenții ( „Agenția Națională a Funcționarilor Publici’) care să le prezerve privilegiile, ele fiindu-le apărate prin greutatea de a deveni scrib sau imposibilitatea majorității la a accede la aceste posturi.

Bucăți de scrieri hieratice antice, în mare parte scrise de scribi studenți pe fulgi de calcar numiți ostraca, sugerează că, oricât de umilă ar fi originile sale, un egiptean educat ar putea realiza aproape orice. Horemheb (d.1292 î.Hr.) este un bun exemplu. Născut din părinți de rang mediu, pregătirea sa de scrib l-a dus la o carieră în armată. In timpul domniei lui Ahenaton (1353-1336 î.Hr.), Horemheb s-a ridicat prin rândurile militare și, in timpul conducerii lui Tutankhamon (1332-1323 î.Hr.), a fost comandantul șef al forțelor egiptene. În calitate de consilier apropiat al tânărului faraon, Horemheb a fost numit „adjunct al regelui în cele două țări” și s-ar fi putut aștepta să moștenească tronul ​​dacă regele ar muri fără copii. A trebuit să aștepte câțiva ani, dar în cele din urmă Horemheb a atins apogeul carierei sale devenind ultimul rege al dinastiei a 18-a, punându-și amprenta prin instituirea unor reforme dramatice în organizarea armatei, a sistemului judiciar și a administrației în general. Succesul durabil al acestor schimbări s-a datorat mult educației sale ca scrib. Scribii stagiari au fost determinați să creadă că, dacă se țineau de lecții și respectau instrucțiunile tutorilor, cariera lor putea fi fulminantă.

Scribul are un rol important dar si o muncă ușoară. Aceasta afirmație este susținută de papirusul Lansing ( motivul citării acestuia mai sus). Dacă putem privi/ citi acest papirus dintr-un punct de vedere admirativ vis-a-vis de rolul acestuia, el poate fi citit si din punctul de vedere al unei nedisimulate arogante ale acestei caste. Nici viața militară, nici a micului meșteșugar, nici a agricultorului sau cizmarului nu este prețuită. Este dis-prețuită in comparația făcută cu avantajele vieții scribului. Lipsește cu desăvârșire din aceste texte (nu numai in papirului Lansing) o empatie cu restul claselor sociale dar si o lipsă de valorizare a acestor clase fără a căror existentă si muncă, Regatul ar fi încetat a mai exista. Si aici putem trasa o paralelă dureroasă intre scribul antic si funcționarul public modern, ambii manifestând aceeași atitudine de superioritate susținută doar printr-o putere formală si generată de funcționarea unui sistem autocrat ( denaturat-democrat).

Dar educația nu era la îndemâna tuturor. Așezămintele guvernamentale și templele majore au sprijinit școlile, unde băieții încep pregătirea la șase sau șapte ani, uneori mai devreme. La aceste internate, cunoscute sub numele de „grajduri”, servitorii de familie sau de gospodărie livrau zilnic rații de mâncare și băutură studenților timp de câțiva ani, timp în care studentul nu contribuia la venitul familiei. Băieții din familiile mai sărace nu puteau spera să fie educați decât cu sprijinul unei rude sau patron mai înstăriți sau prin ucenicie către un scrib mai în vârstă, poate funcționarul local sau agentul funciar, care le-ar învăța elementele de bază ale meșteșugului scribului.

Textul cunoscut sub numele de Satira meseriilor datează din Regatul Mijlociu, Epoca de Aur a literaturii egiptene, între 2025 și 1700 î.Hr. El aparține unui gen cunoscut sub numele de „Texte de înțelepciune”, presupuse colecții de experiențe ale oamenilor învățați și influenți care trebuie împărtășite cu generațiile următoare ca sfaturi privind comportamentul, deportarea și avansarea în carieră. În epoca Ramesside (1300-1075 î.Hr.), Satira meseriei era unul dintre textele cele mai frecvent copiate de cărturarii studenți. Compară munca unui scrib cu cea a altor meserii sau meșteșuguri, în încercarea de a convinge elevul că educația îl va face mai bun decât oricine altcineva. Introducerea, presupusă a fi scrisă de un tată pentru fiul său, citește:

 


Am văzut multe bătăi - pune-ți inima pe cărți! I-am urmărit pe cei recrutați pentru muncă - nu este nimic mai bun decât cărțile! [A fi scrib] este cea mai mare dintre toate chemările, nu există nici una ca aceasta în toată țara.

 

Câteva texte didactice înalță beneficiile educației cu profesia de magistrat promovată ca realizare finală.

 

Scribul dirijează munca oamenilor. Pentru el nu există taxe pentru că își plătește tributul în scris ... Puneți scrisul în inima voastră pentru a vă putea proteja de orice fel de muncă grea și deveni un magistrat respectat.

 

Scribul student a fost îndemnat în mod constant să fie studios:

 

Nu rămâneți inactiv sau nu vă pierdeți timpul. Nu te lăsa plăcut, asta va fi ruina ta. Scrie cu mâna, citește cu gura și caută sfaturi de la cei mai buni. Un scrib priceput în chemarea sa, un maestru al educației, este foarte norocos. Perseverează ... nu petrece niciun moment în trândăvie sau vei fi zdrobit. Urechea unui băiat este pe spate; aude doar când este bătut. Luați aceste cuvinte în inimă pentru binele vostru.

 

Insigna comerțului era scribul cu paleta sa, de obicei un dreptunghi îngust de lemn cu două sau mai multe adâncituri pentru cerneală și o fantă pentru ținerea pixurilor. Paleta, împreună cu un recipient tubular pentru tulpini de stuf utilizate ca pixuri și o pungă cu șnur care conține alte accesorii ale scribului, au format semnul hieroglific pentru un scrib și activitățile sale. O rugăciune invocațională către Thot, zeitatea patronă a scribilor și inventatorul scrisului, a fost folosită ca instrucțiune pentru studenții cărturari:

 

Vino la mine, Thot, oh nobil ibis ... Vino la mine și dă-mi sfaturi pentru a mă face priceput în chemarea ta. Cel care îl stăpânește este considerat apt să ocupe funcții ... Soarta și norocul se găsesc alături de tine.

 

Cerneala era fabricată din pigment fin măcinat, amestecat cu o gumă ușoară și păstrată în tablete mici. Mestecând capătul unui stuf proaspăt se strâng fibrele pentru a forma un stilou de pensulă, care este scufundat într-un vas cu apă, în mod tradițional o broască țestoasă, înainte de a fi învârtit peste blocul de cerneală uscată pentru a prelua culoarea. Când stiloul a devenit zdrențuit sau înfundat cu cerneală, scribul va tăia capătul și va face următoarea secțiune de scris. Suprafețele de scriere includeau fulgi de calcar, scânduri spălate cu alb și role de papirus sau piele, ale căror suprafețe ar putea fi netezite cu o pietricică rotunjită sau cu un obiect neted din fildeș special. Erorile erau șterse cu o cârpă umedă sau răzuite cu o bucată de gresie. Vasul cu apă, blocurile de cerneală de rezervă, radierele și un cuțit pentru tăierea și ascuțirea stilourilor erau păstrate în punga scribului.

 

            Educația scribului începe cu principiile elementare ale scriptului hieratic. Cei mai josnici cărturari, care s-au antrenat doar cinci sau șase ani, au învățat probabil doar rudimentele scriptului hieroglific. Studenților li s-au setat documente exemplare și extrase din texte populare pentru a le copia, pentru a-și exersa scrisul hieratic pe scrisori de format de bază, rapoarte și contracte, absorbind în același timp sfaturile bune conținute în texte. Unele opere literare egiptene semnificative supraviețuiesc aproape exclusiv din copii ale studenților.

 

Un „dicționar” al școlarilor in hieroglife, cu echivalentele lor hieratică, arată că o cunoaștere a mai mult de 450 de semne a fost necesară pentru scrierea zilnică. Lecțiile de păstrare a evidenței, de înregistrare și etichetare au permis oricărui scrib pe jumătate competent să îndeplinească cea mai esențială dintre toate funcțiile scribale: întocmirea și actualizarea listelor. Pentru profesii precum cele de funcționar guvernamental, preot sau avocat, un scrib s-a antrenat încă câțiva ani, mărindu-și vocabularul la probabil o mie sau mai multe semne. Cei cu cele mai bune abilități de scriere de mână sau desen ar putea urma meșteșugul de a crea copii ilustrate frumos ale textelor funerare, denumite în mod obișnuit Cărți ale morților. Alții ar putea deveni desenatori, artiști sau arhitecți. Medicii și-au compilat propriile colecții de rețete de medicamente, tratamente și descântece asociate, multe copiate din texte găsite în Casa Vieții, biblioteca templului. Avocații trebuiau să fie familiarizați cu corpusul legilor și precedentelor civile și religioase găsite în dosarele oficiale, care erau administrate de arhiviști. Societatea birocratică a Egiptului depindea de abilitățile unei armate de cărturari de toate gradele, de la grefier la evaluator fiscal.

Intr-o altă cheie, scribul este intelectualul modern. Manifestă o înțelegere a istoriei Regatului, are o clară înțelegere a funcționării acestuia si, prin natura meseriei, este puternic conectat la modificările si dorințele faraonului. Este in mijlocul evenimentelor atât in teritoriu ( prin activitățile din teren, agricole, taxare, militare etc), cat si in palatele faraonilor si templele preoților unde se elaborează politicile regatului.

            Scribul are mijloacele si timpul de a înțelege frumosul. Poezia, literatura, mistica, întreaga artă hieratică îl preocupă nu doar ca înțelegere si transmitere dar, mai ales, îl găsim si ca generator de cultură si cunoaștere.

            Scribul se supune dar este prezent. Îl vedem, in sculpturile si frescele găsite, îngenuncheat. Îngenuncheat dar prezent. Prezent, dar nu insignifiant. Mic, dar nu minuscul. Scribul este văzut si, a fi văzut înseamnă a exista. A exista înseamnă că vei exista si după trecerea in lumea de apoi.  

            Înțelegerea scribul egiptean este una din cheile noastre de înțelegere a Egiptului Antic. Dintr-o perspectivă exhaustivă putem înțelege intrinsec Egiptul înțelegând corect instituția scribilor.

 


 

 

 

Unind puncte pe hârtia memoriei.

  Când ești in zona Varna este recomandabil sa vizitezi Balcicul. Un motiv ar fi ca in zona nu ai multe locuri demne de vizita (in afara ora...