Constantin Brâncuşi – simboluri funerare arhaice şi Coloana fără sfârşit
Coloana fără sfârşit a lui Brâncuşi, amplasată la Târgu Jiu, fascinează şi impune într-un fel aparte. Coloana
îşi modifică mereu nu doar semantica ci şi forma, prin efecte optice
stranii, în funcţie de unghiul în care se aşează privitorul.
Mai întâi, trebuie să te apropii de ea în fapt de seară, înainte de asfinţitul soarelui, venind dinspre apus pe
Calea Eroilor, aşadar având soarele în spate. Atunci
Coloana
ţi se înfăţişează luminată, în toată splendoarea ei. Are culoarea
aurie-pală, fără reflexe metalice, în nuanţa grâului copt. Pe măsură ce
te apropii, modulele romboedrice îşi pierd contururile tăiate geometric
încât, dintr-un anume unghi întregul pare chiar un spic de grâu uriaş,
de dimensiuni halucinante, onirice. Să nu ne scape din vedere că în
Grecia antică, la iniţierea în Misterele de la Eleusis, epoptului i se
arăta în final, ca simbol suprem, un spic de grâu. Acesta învedera şi
revela totodată misterul principal al vieţii. Grâul este substanţa
vieţii, întrucât ne hrăneşte şi întreţine viaţa, nu doar fizic ci şi
metafizic. Ca principiu metafizic al vieţii, este esenţa nevăzută a
tuturor formelor de viaţă. Apoi, nu este doar substanţa vieţii, ci şi
sensul vieţii, care sens este rodirea prin moarte. În acest sens
simbolul a fost valorificat şi în Evanghelie. Iisus a spus că grăuntele
de grâu care nu moare, adică acela care nu încolţeşte, rămâne stingher.
Iar cel care moare (încolţeşte), aduce roadă multă.
Apoi vine noaptea. Sub lumina stăpânitoare a lunii,
Coloana
devine un stâlp de foc rece, fantomatic, o încremenire a morţii, un
semn de pe celălalt tărâm. O faţă a modulelor dă o lumină înşelătoare,
iar cealaltă este întunecată, aflată sub tenebre, o ameninţare ascunsă, o
nelinişte, un duh răuprevestitor.
*
Să nu uităm:
Coloana fără sfârşit a lui Brâncuşi
este, în esenţă, un monument funerar. Un monument consacrat eroilor
care au murit în luptele de la Jiu, în toamna târzie a anului 1916. Cei
care aveau misiunea să apere acest pod au luptat cu o vitejie fără
seamăn şi au căzut în luptă cu toţii, până la unul. Aceasta a fost şi
intenţia exprimată clar de către Brâncuşi: să le ridice un monument
funerar. A mers în acest scop la primăria comunei Peştişani, comună de
care ţine şi Hobiţa sa natală, în vara anului 1922. Brâncuşi a propus
atunci să le ridice eroilor de la Jiu un monument funerar, dar
conducerea comunei l-a refuzat. Ce fel de monument o fi propus artistul?
Li s-o fi părut oare sătenilor extravagantă propunerea făcută de către
Brâncuşi? Nu se ştie. Încă o dată profetul nu a fost bine primit în
patria lui.
Ridicarea
Coloanei la Târgu Jiu a fost posibilă
numai mult mai târziu, prin 1937-1938, graţie demersurilor neobosite
întreprinse de către doamna Arethia Tătărăscu, soţia primului ministru
de atunci al României. Gheorghe Tătărăscu era originar din Gorj, avea
lângă Filiaşi un mic domeniu, unde Brâncuşi a fost găzduit în vara
anului 1936. Arethia Tătărăscu, prin
Liga Femeilor Gorjene
condusă de către ea, a reuşit să colecteze suma de două milioane două
sute mii lei, bani din care s-au făcut exproprierile din oraş, spre a se
trasa
Calea Eroilor, şi s-au finanţat lucrările la Biserica
„Sf. Apostoli Petru şi Pavel”, parte componentă a Ansamblului gândit de
către Brâncuşi. Apoi în vara anului 1937, înainte de a începe lucrul la
Coloana fără sfârşit, Brâncuşi călătoreşte pentru prima oară în Egipt
*
Coloana fără sfârşit
este un monument funerar. Modulele din care este alcătuită,
şasesprezece la număr, sunt de fapt trunchiuri de piramidă îmbinate câte
două. Dacă le privim ca fiind îmbinate pe baza mare, aşa cum sunt ele
în realitate din punct de vedere tehnic, atunci obţinem un romboedru.
Dacă le privim îmbinate pe baza mică, avem sugestia unei clepsidre. Cum
arătam mai sus, cu puţină vreme înainte de a începe lucrul la Coloană,
Brâncuşi a călătorit în Egipt şi a văzut pentru prima oară piramidele.
Trunchiurile de piramidă imaginate de către Brâncuşi la construcţia Coloanei
sunt însă mult mai înalte prin raportare la bază. În consecinţă sunt
mai suple, mai apte să redea inclusiv esenţa şi ideea zborului. În ceea
ce priveşte piramidele egiptene, bunăoară cea mai mare dintre ele, avea o
înălţime de 138 metri, raportată la o bază cu latura de 227 metri. Deci
raportul dintre înălţime şi bază ar veni de aproximativ 1/1,6 în
favoarea bazei, acest raport denotând de altfel celebrul număr de aur
atribuit lui Pythagora. Dincolo de starea de melancolie indusă de tema
ruinelor, de imaginea de solitudine în deşert, piramida egipteană ne dă
şi impresia apăsătoare de gigantism care striveşte măsura umană, de
masivitate şi greutate copleşitoare. La Brâncuşi în schimb, trunchiul de
piramidă din modului Coloanei are baza mare de 90 cm şi
înălţimea tot de 90 cm, baza mică fiind de 45 cm, adică jumătate din
baza mare şi din înălţime, iar înălţimea totală a romboedrului este de
1,80 metri, adică dublul bazei mari şi al înălţimii fiecărui trunchi de
piramidă ce intră în componenţa sa. Dacă prelungim imaginar trunchiul
piramidei brâncuşiene până la vârf, atunci vom obţine o piramidă cu
raportul de 2/1 în favoarea înălţimii, faţă de 1/1,6 în favoarea bazei,
precum în cazul piramidei egiptene. Vârful piramidei imaginare a lui
Brâncuşi se va găsi exact în centrul romboedrului umător de pe Coloană.
Efectele optice multiple sunt date tocmai de această aflare a unor
raporturi desăvârşite a unor proporţii care pot exprima perfect ideea
înălţării imponderabile la cer, aşa cum acest lucru s-a petrecut de bună
seamă odinioară pe drumul spre Emaus, ideea zborului către infinit. Iar
romboedrele Coloanei sunt în număr total de 16, adică numărul de aur 1,6 înmulţit cu decada sacră, de asemenea pythagoreică.
*
Dacă ne apropiem de
Coloană mai tare (sau poate
prea tare), privind-o din plan sagital, aceasta ne arată o altă faţetă a
sa. Bazele mari ale romboedrelor se apropie unele de altele în aşa fel
încât practic se suprapun unele peste altele, anulând însăşi imaginea
rombo-ritmică, arătându-se nouă ca o simplă cale aurie spre cer,
vălurită la nesfârşit, la fel cum, la răsăritul soarelui din mare, o
cărare de raze şi foc se aşterne părelnică pe valuri, de la picioarele
noastre până la depărtarea fără sfârşit a astrului luminii. Ne lipseşte
numai credinţa că putem păşi pe ea şi că putem merge pe ape fără să ne
scufundăm. Iar când ne dăm îndărăt, spre a ne recăpăta simţul
realităţii,
Coloana îşi recapătă şi ea ritmicitatea
romboedrică, vedem din nou cum fiecare modul apare, creşte şi apoi se
îngustează spre a trece în următorul, vedem cum zvâcneşte viaţa de la
naştere la împlinire şi apoi la pieire, vedem mumele cum ne nasc şi
mormintele cum ne înghit, vedem şi simţim o pulsaţie vie ce se repetă la
infinit.
*
Şi dacă ne reamintim încă o dată că este vorba de un
monument funerar, nu putem să nu ne ducem cu gândul şi la un alt posibil
model, altul decât piramidele vechiului Egipt, care va fi stat cu
certitudine la baza
Coloanei lui Brâncuşi. În cimitirul satului
Hobiţa puteau fi văzute atunci, şi încă mai pot fi văzute până azi,
vechi cruci de lemn lucrate într-un stil aparte. Axul vertical al
crucii, precum şi stinghia orizontală, sunt cioplite spre locul de
îmbinare sub forma unui trunchi de piramidă, cu baza mică spre interior,
la îmbinare. În timp, crucea de lemn putrezeşte şi stinghia orizontală
cade. Atunci mai rămâne pentru încă o vreme înfipt la căpătâiul
mormântului numai axul vertical al crucii, scoţând la iveală pe deasupra
ierbii înalte două trunchiuri de piramidă îmbinate la baza mică, precum
(avant la lettre) două jumătăţi de modul din
Coloana fără sfârşit.
Faptul este atât de real, încât a dat naştere la fabulaţii, conducând
la părerea falsă şi stupidă, potrivit căreia în anumite sate din Gorj,
la mormintele bărbaţilor nu s-ar pune cruci, ci numai stâlpi sculptaţi
cu modele romboedrice, ceva în genul unor totemuri, de parcă noi am fi o
insulă de la antipozi, iar nu o ţară care face parte din civilizaţia
creştină. Oricum ar sta însă lucrurile, este cert că Brâncuşi a putut
vedea, încă din copilărie, în cimitirul satului Hobiţa, cruci de lemn
cioplite în felul arătat mai sus, că atari imagini s-au sedimentat adânc
în sufletul său şi că marele artist le-a purtat cu sine, uneori
conştient alteori nu, tot restul vieţii.
Pe de altă parte dacă luăm un modul din
Coloană
în mod izolat şi îl privim dintr-un anumit unghi, având una dintre
muchii în centrul imaginii, atunci prin jocul natural de lumini şi
umbre, vom avea foarte clar imaginea unei cruci, o cruce cu braţele
egale, o cruce care poate fi circumscrisă în cerc.
*
Putem schimba încă o dată unghiul din care privim
Coloana, putem să ne învârtim încet în jurul ei şi să o privim pieziş, de la muchiile modulelor din nou spre planul sagital. Atunci
Coloana
se metamorfozează uimitor, modulele parcă se înclină şi se răsucesc
într-un echilibru precar, din care numai mişcarea necontenită le-ar
putea salva şi le-ar putea reda echilibrul firesc.
Coloana îşi
pierde caracterul static şi devine un sfredel care se răsuceşte
neîncetat către cer. Un sfredel aşa cum sunt şuruburile vechi de lemn de
la presele primitive de ulei sau de struguri.
Sau putem schimba din nou unghiul din care o privim,
putem încerca să o privim în aşa fel încât să atenuăm sau chiar să
anulăm efectul perspectivei de jos în sus, putem încerca să ne situăm cu
ochiul nostru undeva pe la mijlocul
Coloanei, ne putem urca
într-un copac înalt din marginea parcului sau, mai bine, putem merge la
etajele superioare ale clădirilor din apropiere. Atunci modulele ni se
arată în toată supleţea lor imponderabilă, pline de tensiunea ţâşnirii
şi a zborului către înalt.
*
Lucrările la
Coloana fără sfârşit au durat un
an de zile. În 1937, pe la începutul lunii noiembrie, Brâncuşi montează
primul modul. Un an mai târziu, la 27 octombrie 1938, Brâncuşi asistă
recules la slujba de sfinţire a
Ansamblului său. Fotografiile
de la eveniment ni-l arată epuizat de efortul creaţiei, îmbătrânit, cu
barba complet căruntă, ca o icoană a Bunului Dumnezeu odihnindu-se în
ziua a şaptea după Geneză.
Brâncuşi a fost toată viaţa un bun creştin ortodox şi a
avut o legătură statornică şi profundă cu Biserica. În tinereţe, cât
timp a fost elev la Craiova şi apoi student la Bucureşti, el a fost
cântăreţ în strană la Biserica Madona Dudu şi, respectiv la Biserica
Mavrogheni. Primea de aici două sute de lei pe an, bani cu care se
întreţinea la şcoală. O fotografie făcută la Bucureşti pe când avea
vârsta de 22 de ani, ni-l înfăţişează chiar în veşminte de ipodiacon. Se
ştie că avea o foarte plăcută voce de tenor. Apoi, când a ajuns celebru
şi cu stare materială bună, prin anul 1921, a donat o importantă sumă
de bani pentru construirea bisericii noi din Hobiţa natală, fiind trecut
în rândul ctitorilor.
*
În timpul cât a lucrat la
Ansamblul de la Târgu
Jiu, Brâncuşi a fost întrebat mereu, de către foarte mulţi oameni de
toate condiţiile sociale cu privire la ce anume vrea să spună prin
lucrările sale. El însă nu oferea nimănui o explicaţie anume. Ci spunea
cu răbdare, fiecăruia în parte, să se gândească el însuşi şi să găsească
semnificaţia acestor lucrări. Dar Brâncuşi însuşi avea oare o
interpretare proprie a acestora? Poate că da.
Cu privire la
Coloana fără sfârşit, înainte de a părăsi România pentru totdeauna, Brâncuşi a spus:
„Nu vă daţi seama ce vă las eu aici!”
Nicolae IUGA
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iuga
