Unirea Moldovei și Țării Românești în 1859 a fost un act fundamental pentru construirea edificiului nostru politic unitar și se încadrează în procesul european de structurare a statelor naționale moderne, pe ruinele imperiilor anacronice aflate pe cale de destrămare.
Nucleul statului național unitar român există de 161 de ani și, de atunci, istoricii se tot străduiesc să-i dezlege sensurile, să-i arate modul de înfăptuire, să-i dezvăluie importanța. Evident, din această imensă întreprindere se desprinde, ca fiind predominant, binele.
Cu alte cuvinte, din ea reies marile avantaje câștigate de români prin formarea României. Cu toate acestea, se știe că nu chiar toți românii și, mai ales, nu toți vecinii au primit cu entuziasm actul unirii din 1859. Au fost, ca în orice faptă omenească, și o seamă de nemulțumiți.
Este evident că Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și chiar Imperiul Rus au privit unirea Moldovei și Țării Românești cu îngrijorare și au încercat să o împiedice. Austriecii și ungurii (cuprinși într-un Imperiu care avea să devină curând austro-ungar, adică bicefal) se temeau că Transilvania s-ar putea alătura României, ceea ce ar fi fost în detrimentul lor.
Turcii știau că „unirea face puterea” și că, prin urmare, România se va rupe repede de dependența (devenită formală) de Înalta Poartă. Rusia nu se putea manifesta pe față împotriva unirii (avea nevoie de bunăvoința Occidentului și, mai ales, a Franței, după umilirea sa în Războiul Crimeii), dar știa că, Basarabia ocupată de țari, adică jumătate din vechea Moldovă, nu poate să privească decât cu simpatie și cu speranță la România.
Și în țară sau în țările românești erau elemente ostile unirii. Mai ales un nucleu relativ mic de mari boieri moldoveni urmăreau cu îngrijorare mișcarea unionistă și mutarea centrelor de putere la București ori spre București.
Ce se va alege cu Iașii vechilor zidiri, cu dregătoriile acestor oameni avuți și chiar cu moșiile lor cele întinse? Categoria boierilor era stânjenită peste tot, mai ales că revoluționarii de la 1848 prindeau tot mai mult cheag, mai ales că veneau la putere „roșii”, care anunțau reforme radicale, anunțau punerea în aplicare a programului revoluționar, între ale cărui puncte figura și desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor.
Cine va mai lucra pământul? Se temeau și unii funcționari de stat, care ocupau funcții la Iași și chiar cei de la București, conștienți cu toții că aceste funcții nu vor mai fi de-acum dublate, fiindcă nu mai era nevoie, de câte doi titulari pentru același resort.
Se temeau și unii fruntași ai Bisericii, fiindcă noul val anunța reforme și pe tărâmul întinselor proprietăți ale mănăstirilor. Spinoasă era, în primul rând, chestiunea mănăstirilor închinate din Moldova și Țara Românească (din România, după 1859), care-și trimiteau roadele muncii a sute de mii de români în afara țării, în Grecia mai ales.
Or, Grecia nu mai era aceea din Evul Mediu, când ajunsese sub autoritatea sultanilor și când domnii și ierarhii români – rămași liberi sau aproape liberi în țările lor nord-dunărene – cu sufletul curat deciseseră ajutorarea Muntelui Athos, a Locurilor Sfinte din Orientul Apropiat și a altor așezăminte creștine captive.
Moștenirea bizantină și translatarea puterii din Constantinopolul, devenit Istanbul, spre nordul Dunării („Bizanțul după Bizanț”) obligase moral pe principii și pe ierarhii români să-și îndeplinească misiunea de protectori și capi ai Bisericii.
Grecia era, însă, acum o țară liberă (încă de la începutul secolului al XIX-lea) și își obținuse independența și cu ajutorul românilor. În noile condiții, nu mai erau rațiuni ca averea românilor – care urmăreau să iasă din sărăcie și să se sincronizeze cu Europa – să se scurgă în afară.
Cu toate acestea, Grecia și Biserica Ortodoxă Elenă nu au privit cu ochi buni unirea și domnia lui Cuza, pentru că aceasta a condus, în viziunea lor, la încetarea binefacerilor românești, pe care le credeau și le doreau eterne.
Biserica noastră, însă, a înțeles, în cea mai mare măsură, noul mers al lumii și al țării s-a străduit să sădească credință tare întru Cel Preaînalt, rugat mereu să-și reverse harul și peste români și România.
În fine, în cadrul noilor curente istoriografice deconstructiviste, există și anumiți „analiști” români (mai ales la Iași) – cu viziune anistorică – critici la adresa unirii din 1859.
Pentru acești globaliști, internaționaliști și chiar neomarxiști, ar fi fost mai bine ca noua alcătuire de la 1859 să fie și să rămână, dacă tot se făcuse, una federală, cu două țări, doi domni, două capitale, două guverne, două adunări legiuitoare.
Astfel, spun acești interpreți sui generis ai istoriei, Moldova ar fi rămas Moldovă, Iașii ar fi fost pe mai departe capitală, funcțiile ar fi rămas neclintite, nu s-ar fi scurs averile și impozitele înspre rapacele București etc.
Dacă rezervele din epocă față de actul de la 1859 aveau rațiunile lor să existe, aceste cârcoteli contemporane sunt doar jocuri de idei caduce. Opozițiile celor care au trăit actul de la 1859 sunt constatate, înregistrate și explicate de istorici.
Mai greu de explicat din punct de vedere istoriografic sunt rezervele unora dintre menționații contemporani față de actul Unirii noastre de temelie, care a dat impulsul Marii Uniri.
Tentația reconstruirii istoriei a existat în toate epocile, dar nu a fost practicată de istoricii profesioniști.
Aceștia din urmă știu cât de grea este reconstituirea frescelor trecutului așa cum au fost ele și că fabularea pe seama a ceea ce a fost este doar un exercițiu gratuit de imaginație.
Deconstructiviștii gândesc, de regulă, anistoric, pentru că aplică idei ale vremurilor lor asupra epocilor istorice pe care pretind că le cercetează și ar vrea ca liderii și decidenții din acele epoci să fi gândit ca ei, ca acești demiurgi improvizați.
Or, nu ai cum să-i faci pe Alexandru Ioan Cuza, pe Mihail Kogălniceanu, pe frații Golescu, pe Ion Ghica, pe Ion Heliade Rădulescu, pe Vasile Alecsandri sau pe Costache Negri să gândească precum Robert Schuman, Jean Monet sau Alcide de Gasperi!
Între ei este un secol de acumulări și de idealuri mereu primenite, de războaie care au schimbat fața lumii, de imperii care s-au prăbușit și de națiuni care au renăscut.
Cum să le dai rețete de acțiune din secolul al XXI-lea celor trăitori după realitatea secolului al XIX-lea, care era secolul națiunilor și nu al federațiilor, al statelor naționale și nu al globalizării, al luptei de emancipare națională și nu al blocurilor politice și militare zonale și mondiale?
Cum să transpui idei care par valide și valabile azi unor alte lumi, care știau că pentru ele erau sănătoase alte idei? Iar pe de altă parte, se vede că nici idealurile noastre de Europă unită, care pretind câteodată dizolvarea națiunilor, nu prea mai stau în picioare și că tot forța națiunilor individuale se afirmă plenar.
Reiese aceasta din Brexit, din politicile unor țări precum Statele Unite, Franța, Italia, Olanda, Polonia, Ungaria, Cehia etc., care se închid tot mai mult în sine, își întăresc instituțiile interne și nu sunt dispuse să cedeze din suveranitatea lor.
Din păcate, asemenea politici conduc și spre anumite tendințe autoritare, de limitare a democrației și de revenire la practici care păreau de mult abolite, dar acestea sunt alte probleme, colaterale temei noastre.
Părinții patriei de la 1859 știau bine că România cea nouă nu era nici Marea Britanie, nici Germania, nici Austria și nici Turcia, adică țara noastră nu era o mare putere, de care alte puteri să nu se fi atins sau să se teamă s-o lezeze.
România abia se construia atunci, din Românii mici și neînsemnate, iar soarta acestei țări (care urma să adăpostească cel mai numeros popor din sud-estul Europei) depindea de forța sa, de impresia de unitate pe care o emana în afară.
Modelul de unificare al acestor provincii, despărțite în chip dureros de istorie, trebuia să fie, în consecință, unul clar și precis, unul de integrare deplină. Când Mihail Kogălniceanu a pretins că „unirea face puterea”, marele om politic știa ce spune și nu făcea o figură de stil.
Federațiile durabile și le puteau permite cei mari și puternici, cei care dictau politica Europei și a lumii, dar nici acestora nu le prea ieșeau planurile. Micile federații recente, precum Iugoslavia și Cehoslovacia, erau formate din popoare distincte și s-au dovedit nedurabile.
Austria este formată dintr-o ramură a germanilor de sud, dar nu este o federație propriu-zisă. Germania este o federație, dar este motorul Europei și nimeni nu-i contestă existența. Provinciile care aveau să formeze România nu erau locuite de popoare distincte și străine, ci de majorități românești serioase, durabile și consistente.
Este vorba, în cazul Moldovei celei mici și a Țării Românești (fără Dobrogea), unite la 1859, despre majorități absolute, covârșitoare. În Bucovina și Basarabia, imperiile cotropitoare schimbaseră mult din esența lor românească, dar nu reușiseră să distrugă vâna noastră națională.
Cum să fi unit parțial aceste țări și provincii, din moment ce anumite forțe străine abia așteptau fisuri în calea unității? Forța Unirii făcute sub Alexandru Ioan Cuza a constat în centralizare. De aceea, prima sarcină a domnului a fost, după obținerea recunoașterii dublei sale alegeri, desăvârșirea Unirii.
Unirea nu era unire fără un singur principe, fără simboluri unice, fără un singur guvern, fără un singur parlament, fără o singură capitală, fără o singură armată, fără o singură putere judecătorească, fără o biserică ortodoxă unificată, fără o singură monedă etc.
De altminteri, după abdicarea lui Cuza și până la venirea principelui Carol (între februarie și mai 1866), s-au auzit destule voci dinspre arena internațională care cereau desfacerea țării în două principate, așa cum fuseseră ele înainte de 1859.
Prin urmare, Unirea de la 1859 s-a făcut bine așa cum s-a făcut, cu rânduială și chibzuință. Ea trebuie studiată în școli ca atare, ca bază a Marii Unirii și a tuturor înfăptuirilor care, între anii 1859 și 1918, au condus la aplicarea programului Revoluției Române de la 1848, la modernizarea societății românești și la sincronizarea sa cu civilizația occidentală.
Istoria nu este un joc al hazardului sau un exercițiu de imaginație și nici nu trebuie să conducă la recrearea lumilor după gustul cuiva. Istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, adică este însăși viața noastră, pentru că noi provenim din cei din trecut, din ei descindem și lor le purtăm „bucuria și amarul”.
Dacă știm să le cunoaștem idealurile – așa cum le-au trăit ei și nu cum le trăim noi pe cele de astăzi – atunci suntem vrednici să le ducem mesajul mai departe. Iar mesajul celor care au făurit România unită la 1859 este unul de încredere și de temeinicie întru „țara mea de glorii, țara mea de dor”.
România nu este o mare putere, ferită de primejdii, de asalturi și de atentate la integritatea și la soarta sa. Țara nu ne-a fost dată drept cadou etern și imuabil, ci ca edificiu rezultat din jertfă, menit a fi apărat, primenit și îngrijit.
Veghea asupra sorții României și asupra caracterului ei de stat național unitar este mai actuală ca oricând, iar veghetorii trebuie să fie românii înșiși, educați ca să-și iubească moștenirea lăsată de generația de la 1848-1859, îndemnați s-o construiască și reconstruiască mereu, să-i sporească zestrea și slava.
Numai cei care știu să-și iubească sincer patria lor sunt capabili să înțeleagă și să respecte patriile altora, întru gloria întregii umanități.
Cuvântul rostit la sesiunea de comunicări ştiinţifice de la Palatul Patriarhiei dedicată aniversării Unirii Principatelor Române de Președintele Academiei Române, , Acad. Ioan Aurel Pop
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu