Nu suntem atenti...

Nu suntem atenți la ce se întâmplă în jurul nostru. Nu mai avem răbdarea de a citi, de a ne informa. Totul este "pe scurt", un tweet, o postare micuță pe Facebook ( mică să nu deschidă altă pagină). Avem opinii făcute din comentariile cercului social ( îmi este greu să ii numesc "prieteni") și astfel devenim extrem de influențabili.

Zilele trecute publicam un text pe care îl identificam ca fiind "ilegal", interzis potrivit legii Vexler, lege votată suspect de rapid de către Parlamentul României și, la fel de repede, fără comentarii, promulgată de vremelnicul și absentul președinte al României.

Dar infama Lege Vexler nu a apărut din neant. A apărut ca urmare a unor "studii" făcute de fundații finanțate de însuși Guvernul României. Sfântă inconștientă. Unul din documentele de baza care stau la baza legii Vexler este "Raportul final", elaborat de "Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România" , președinte comisie - Elie Wiesel, editori : Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihai E. Ionescu și publicată apoi , în anul 2004, la editura Polirom, Iași.

Vorbă multa, sărăcia omului. Să lăsăm raportul să vorbească despre cultura noastră :

" Antisemitismul Gărzii de Fier asculta de vocile din trecut ale intolerantei antisemite românești care ii inspiraseră pe Cuza și pe alții în deceniile de dinaintea apariției pe scenă a Gărzii de Fier. In Pentru Legionari, Codreanu mărturisea în mod deosebit inspirația primita de la Conta, Alecsandri, Kogălniceanu, Eminescu, Hasdeu, Xenopol și alții, fără să-i mai menționăm pe A.C. Cuza, Paulescu și pe alți furnizori de antisemitism modern. " ( paginile 44-45).

Enumerându-i pe Vasile Conta ( filosof român aproape șters din cultura românească ), Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, doctorul Paulescu sau A.D. Xenopol ca fondatori morali, ideatici, ai Legiunii și implicit ai "antisemitismului românesc" mă întreb dacă autorii doresc o rapidă revigorare a acestuia sau doar au inconștienta de a ataca public vârfurile culturii naționale.

Să citim mai ales ce scriu adversarii ideologici. Monștrii urâți zac acolo și uneori capătă putere de Lege.

Clopotul

De la ferestra biroului meu văd turlele Catedralei Mântuirii Neamului. In față stă Academia Română dar turlele răsar în orizontul meu. Imagine plăcută și emblematică a timpului meu.

După Sfințirea Catedralei am început să aud clopotul acesteia. Puternic, penetrant și calm. Este ceva în ființa noastră legat de acest sunet. Este ceva ce se cutremură la auzul clopotului. Sunetul s-a imprimat în ADN-ul nostru, în inconstientul nostru colectiv,  și îl purtam în noi ca o comoară, ca un blestem, ca un memento mori. Am ascultat chemarea muezinului, meditația budistă, sunetul rugăciunilor tibetane... nimic nu mi-a făcut mintea sau sufletul să tresalte. Mintea mea înțelegea sunetele, ritualul și semnificația. Rațional. Apreciam chiar estetica ritualului. Totul prin prisma înțelegerii culturii care le-a dat naștere. Nimic din tresărirea pe care ți-o provoacă Clopotul.

Clopotul și toaca, cele două chemări care te răscolesc. Chemarea lui Dumnezeu la slujbă, clopotul, și chemarea preotului la slujbă, toaca. Sunetul grav, profund al clopotului, asemănător unui ceas care îți numără puține zile pe care le mai ai de trăit și te cheamă să te apropii de final. Ca o numărătoare a ultimelor bătăi ale ceasului înainte de apus. Chemarea către salvare și către casa unde vei sta o eternitate. Chemare pe care o auzi și o ignori. Reamintire a vremelniciei noastre pe care o negăm prin ignorare. Glas puternic și grav , care te învăluie într-o căldură neumană și îți atinge sufletul prea doritor de uitare.

Toaca, ciocănit în poarta-ți mereu închisă, ca o rugăciune care se înalță la cer a preotului. Plecată din mâna slujitorului, chemare a Tatălui mediată de îndrumător. Sunet sacadat ca păcatele și înălțările fiecărui trăitor. Plâns și speranță în iertare. Sunet curat de lemn al mântuirii după Răstignire. Implacabila secventialitate a cărei existenta o știm dar o refulăm.

Chemările sunt aici, în jurul nostru. Știm că sunt ale noastre si ne sunt adresate căci vibrăm intim cu ele. Si alegem să le amânăm. Sperând că avem timp. Dar timpul nu este al tău și nici nu a fost vreodată. Trăgând de timp. Ignorând ceea ce ființa noastră ne spune și unde ne cheamă a merge.
Vom merge toți acolo. Poate nu astăzi. Dar, în curând.

 

Voci - Eliza Matica