Lighioană

 Etimologiile cuvintelor sunt incursiuni in istoria nu doar a limbii române cât a istoriei neamului românesc. Ceva ce ne arată devenirea noastră ca popor in jurul a ceva ce ne-a menținut integritatea: limba română.

In Duminica a XXIII am ascultat predica vindecării demonizatului din ținutul Gherghesenilor. Desigur exista multe exegeze, explicații și predici pe acest text din Sfânta Evanghelie după Luca . Ceea ce mi-a atras atenția este paragraful ( Luca 8, 30) :

„Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. „

Si mi-a atras atenția deoarece in „Cuvintele de invătătură” ale Diaconului Coresi ( 1581) acest paragraf apare astfel :

<< Intrebă elu Isusu, grăi:”ce ti-e numele?” Elu zise: „Legheonu” ( că draci multi intrase intru elu). >>

Legiunea din Biblia modernă apare in anul 1581 ca fiind „legheonu”. Oarecum mai apropiat de modernul „lighioană”.

Dar și Legiunea romană apărea in conștiința iudeilor sub ocupația romană ca fiind o putere malefică, oprimatoare, o lighioană care ii tinea sub control.

Mergând in zilele noastre găsim câteva explicații pentru „lighioană”

LIGHIOÁNĂ, lighioane, s. f. 1. Animal (sălbatic). ♦ Spec. Pasăre de curte; orătanie. ♦ Spec. Insectă, gâză (vătămătoare). 2. Fig. Epitet dat unui om de nimic; mișel. ♦ Calificativ glumeț dat unui copil sau unui om matur. [Var.: lighioáie s. f.] – Din sl. legeonŭ.
sursa: DEX '09 (2009)

lighioană sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 60 / V: (reg) ~aie, ~on sm, ligioaie, ligi~ / Pl: ~ne și (pop) ~oni / E: slv лєгєонъ] 1-2 (Adesea cu determinări prt sau dep) Animal (sălbatic) Si: babă, dihanie, fiară. 3-4 (Spc) Insectă (dăunătoare). 5 (Spc; mpl) Vietate care trăiește pe lângă casa omului. 6 (Spc; mpl) Pasăre. 7 Om ticălos. 8 Om străin. 9 (Gmț) Apelativ pentru un copil sau, rar, pentru un om matur.
sursa: MDA2 (2010)

In ambele se face o vagă referire la proveniența din slavona veche a cuvântului.

Erorile de interpretare par a fi susținute incă din anul 1927 unde găsim, in „Dacoromanie – buletinul „Muzeului Limbei Române” condus de Sextil Puscariu, anul IV, partea 2, paginile 828-829, o posibilă explicație etimologică ( formulată de filologul Vasile Bogrea):

Din păcate explicațiile îmi par eronate. Si forțate. 

Drumul corect al cuvântului pare a fi :

Legiune (romană) – Legiune (diavolească)- Legheonu ( Coresi) – Lighioană (laic) si revenirea la „Legiune” in forma biblică modernă.

Aștept să fiu contrazis.