Sacrificiile umane ale aztecilor.

 „[...] Aduși la butuc, care era o piatră de trei palme și încă puțin în înălțime și aproape două în lățime, erau răsturnați pe spate și ținuți de cinci persoane: două le apucau picioarele, alte două brațele și una capul. Atunci venea preotul care trebuia să-i ucidă, și-i lovea în piept cu amândouă mâinile cu o piatră de silex, meșterită aidoma fierului de lance și, prin deschizătura operată, băga mâna și smulgea inima, apoi o oferea soarelui și o arunca într-o tigvă. Odată inima smulsă și sângele aruncat într-o tigvă, luată de stăpânul prizonierului sau sclavului care murise, trupul era azvârlit și se rostogolea pe trepte până la baza templului. [...]”

Bernardino de Sahagun (misionar franciscan), (1499-1590)
„Historia general de las cosas de Nueva Espana” Tomo II

 

„[...] Pe acea piatră nenorocitul era așezat pe spate pentru a fi sacrificat, cu pieptul foarte întins, căci îl țineau legat de mâini și de picioare […] cum pieptul sărmanului era atât de întins, îl deschideau cu multă putere, cu ajutorul unui cuțit crud și smulgeau repede inima, iar cel care oficia abjectul act izbea inima de partea exterioară a pragului altarului, lăsând acolo o pată de sânge [...]”
Toribio de Benavente Motolinia (misionar franciscan), (1482-1568)
„ Historia de los indios de la Nueva Espana”

 

„ [...] Neamurile care ofereau sacrificii omenești zeilor lor arătau astfel, ca idolatri rătăciți ce se aflau, ideea înaltă pe care o nutreau despre excelența divinității, despre valoarea zeilor lor și cât de nobilă, cât de înaltă era venerația lor către divinitate. Prin urmare, ele dovedesc că posedă, în mai mare măsură decât alte neamuri, reflecția naturală, dreptatea cuvântului și judecata rațională. Iar în materie de religiozitate, ei au fost deasupra tuturor celorlalte neamuri, întrucât neamurile cele mai religioase din lume sunt acelea care, spre binele popoarelor lor, își oferă ca sacrificiu proprii copii. [...]”
Bartolomé de las Casas (misionar dominican), (1474–1566)
„Brevísima relación de la destrucción de las Indias”

 

„ [...] Indianul își lua mica încărcătură de daruri pentru cavalerii soarelui, bastonul și scutul și începea să urce pas cu pas spre înaltul templului, ceea ce întruchipa drumul soarelui de la est la vest. Când ajungea în vârf și se ridica în centrul marii pietre solare, care se afla acolo pentru a indica apusul, sacrificatorii soseau și îl sacrificau, deschizându-i pieptul la mijloc. I se scotea inima care era oferită soarelui, aruncându-se sângele înspre astru. Apoi, pentru a reprezenta coborârea soarelui spre vest, lăsau cadavrul să se rostogolească la baza scărilor. [...] „
Diego Durán (misionar dominican), (1537–1588)
„Historia de las Indias de Nueva Espana e islas de Tierra firme”

 

Subiectul este unul mult comentat si mult „gustat” de curioși, ageamii, cercetători, de amatorii de senzații tari sau ai industriei de film. Toate aceste emoții au dus la o clară distorsionare a procesiunii, a motivației, dar si la o greșită judecată a acestui ritual privit eminamente dintr-o perspectivă catolic-spaniolă. De altfel, in urma primelor relatări a apărut in Europa un val masiv de condamnare a „împăratului-criminal” Moctezuma, indignare aparent menită a ascunde si a justifica jafurile si genocidul făcut de trupele spaniole. Ulterior, foarte multi istorici au început să conteste aceste practici si să catalogheze aceste relatări ca fiind „propagandistice”. Din păcate pentru ei, dovezile arheologice recente arată însă că aceste ritualuri nu erau nici izolate si nici de mică sau mare amploare.   

Descrierile conchistadorilor (Hernan Cortes, Andres de Tapia etc.), dar si cele ulterioare (precum cele ale clericilor Bernardino de Sahagun, Toribio de Benavente Motolinia, Bartolomé de las Casas sau Diego Durán ) ne descriu cu destulă exactitate ritualul sacrificiilor umane ale imperiului aztec, cu mici diferențe. Sacrificatul (potrivit studiilor ADN – prizonieri de război sau sclavi neaparținând ca etnicitate populației aztece) era adus in vârful piramidei, in zona pietrei sacrificiale, unde era țintuit de către 4 sau 5 persoane (femei sau bărbați) in timp ce preotul ii deschiderea cutia toracică cu un cuțit de silex (sau obsidian). O dată ce cutia toracică era deschisă, preotul băga mana in cavitate si scotea inima sacrificatului, o arăta/ îndrepta/ oferea zeului soare si apoi o arunca intr-un vas aparținând stăpânului sclavului sau prizonierului de război. Corpul ii era apoi împins in jos pe scările piramidei, reconstituind alegoric apusul soarelui.

Cele patru descrieri analizate par grupate cate două: primele două (Bernardino de Sahagun si Toribio de Benavente Motolinia) sunt inflamate si pompieristice, neținând cont de diferențele culturale si religioase dintre privitor si participanții la ritual sau însemnătatea acestuia pentru aceștia. Următoarele (Bartolomé de las Casas si Diego Durán) sunt însă mai rezervate, căutând a înțelege practicile religioase, valorile etico-morale sau ideea de dreptate sau Drept ale populației aztece.

Repulsia si indignarea primelor două descrieri par a fi generate de uitarea „voluntară” a istoriei (cunoscute) a practicilor romane, egiptene sau chinezești (acestea din urmă incă necunoscute conchistadorilor spanioli). Trăgând o paralelă putem spune că este greu să fii îngrozit de „masacrele” sacrificiilor aztece (relatate in jurul anilor 1500), unde găsim aproape 700 de fragmente umane (Templo Mayor) când, in aceeași perioada (23-24 august 1572), in Paris, circa 30.000 de hughenoți au fost masacrați (Noaptea Sfântului Bartolomeu).

Sacrificiile umane ale aztecilor au fost reale si își au originea in credințele religioase si tradiționale ale acestor popoare reunite sub Imperiul Aztec. Ritualul este important pentru coeziunea unui popor si niciodată nu este arbitrar sau neavând o importanță majoră in funcționarea si existenta acelui stat. Privind echidistant, din punctul meu de vedere, ritualul sacrificial este un aspect minor, lipsit de o însemnată importantă in înțelegerea societății aztece, fapt relevat si din citirea „Códice Tudela” aflat in Museo de América unde planșele reprezentând aceste practici sunt puține si descrierile mult mai calme.

PAŞTELE – de Mihai Eminescu [16 aprilie 1878 ]

Să mînecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cîntare să aducem Stăpînului, şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind!

Şi la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea şi învierea Blîndului Nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi cînd ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mînile ş-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: „Ce este adevărul?”

Ce este adevărul?

De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfîşiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, şi cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pămîntul cu sînge şi cu cenuşă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărîmat; ba, chiar în numele Celuia care propovăduia iubire s-a ridicat în nenumărate rînduri sabia şi chiar astăzi aceiaşi cruce, acelaşi simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negain) Europa într-un război al cărui sfîrşit nici un muritor nu-l poate prevedea.

La întrebarea ce şi-o face David Strauss, scriitorul vieţii lui Isus, de mai sîntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creştini?- şi sîntem dispuşi a răspunde nu.

Mai adevărate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc:

Nu numai dragostea ta am lepădat, ci şi ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm şi unul altuia trupurile mîncăm prin feluri de lăcomii şi prin nedireaptă voinţa noastră. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce împărtăşire avem cu tine, ca să ne şi împărtăşim bunătăţilor Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaştem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morţi sîntem vinovaţi; iată, sub mîna Ta cea lucrătoare şi care ţinea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cît este despre gîndul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni Stăpîne!

Rar ni s-a întîmplat să vedem şiruri scrise cu atîta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun, recunoaştem că noi sîntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de Tine să-Ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile Tale de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.

„Video meliora proboqne, deteriora sequor”

„Vedem cele bune şi le aprobăm, dar urmăm cele rele.”

Astfel, cu multă umilire strigăm:

Călcînd aceste porunci ale Tale şi în urma poftelor şi a voilor noastre îmblînd, tot păcatul în fieştecare zi cu osîrdie facem: clevetire, hulă, ţinere în minte de rău, călcare de jurămînt, vorba mincinoasă, vorbă de ruşine firească şi afară de fire, şi ceea ce nu se află nici în dobitoacele cele necuvîntătoare, acestea foarte păgîneşte, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deşertăciune zilele noastre; de ajutorul tău ne-am golit; batjocură şi rîs ne-am făcut celor dimprejurul nostru; numele Tău cel prea sfînt şi închinat prin noi a se huli de păgîn l-am făcut. Învechindu-ne în răutate; şi în cărări neînţelepţeşte şchiopătînd, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să înţeleagă, nu este pînă la unul. Ciuma şi robia şi îmbulzeala şi sărăcia şi multe feluri de morţi şi dese pre noi de trei ori ticăloşii, ne-au despărţit ca prin nişte bătăi ca acestea să ne tragi la tine macar nevrînd noi; ci nici aşa nu s-au făcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi păgînilor spre robie şi spre pradă şi spre junghiere şi spre jefuire celor fără de lege şi nici aşa n-am înţeles, nici ne-am depărtat de la vicleşugurile noaste şi de la fără-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înţelepţit, nici prin facerile tale de bine şi prin darurile tale nu ne-am făcut mai buni!

Şi astfel a fost totdeuna.

În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atît de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-l urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pămînt în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Şi toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. Conştie despre nimicnicia bunurilor lumii, înţelegînd că această viaţă cu trebuinţele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deşerte decît cele pe care le are din natură, omul totuşi pune o deosebită valoare pe împrejurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alţii, de a-şi întinde stăpînirea peste tot pămîntul, de s-ar putea.

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi furtunei.

Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mişcare cu rezultatele la cari ajungem?

Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne prezintă viaţa decît împlinirea normală a unor trebuinţe din cele mai simple? A bea, a mînca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-şi hrăni existenţa şi a o apăra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adună vara ca să aibă iarna; furnicile îşi zidesc locuinţele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul îşi adună provizii pentru iarnă, şi încolo fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să fie precumu-i, neinteresîndu-se mai departe nici de politică nici de nimica.

Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuinţe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcţionari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicaţie, universităţi şi şcoale, diplomaţi, adunări legiuitoare, biruri, advocaţi, societăţi academice, gazete, marşandemode, teatruri, bani de hîrtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinti, mînuşi, cîini de vînat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale şi altele ca acestea.

Nu-i asta o socoteală de mofluz?

De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertăciunea ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţă, stînd înaintea ultimei probleme, îşi toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar şi voieşte să-l bea… cînd iată că sună încet clopotele şi cîntecele de la Înviere… şi paharul îi cade din mînă…el e recîştigat pentru viaţă.

Înviere- renaştere?

Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii şi răutăţii, paralel cu acea ţesătură de egoism, vicleşug, tiranie de uliţă şi tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături cu voinţa acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie aşa de bine în rugăciunea lui- trăieşte creierul omenirii o mică parte din viaţă deosebită, nesupus nici politicei, nici diplomaţiei, nici războaielor şi, în acele puţine momente ale lui proprii, el măsură depărtarea stelelor şi adîncul mărei, greutatea pamîntului şi uşurinţa eterului, aude florile crescînd, întrupează în marmură frumuseţea liniilor şi în pictură a colorilor, discompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu şi desleagă un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene.

E în aceasta … mîntuirea?

Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare mai bună decît cea neştiutoare? După cîte ştim din trecut şi vedem azi, nu.

Va rămînea într-adevăr un tezaur în urma generaţiilor, însă totuşi, omul armei şi acela al vicleşugului, ostaşul şi diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult vieţuind decît pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

De aceea, la ademenirea muzicei cereşti, Faust răspuude:

„Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

Vin zile de înviere şi trec. Ici se salută oamenii cu Surrexit! Vero Surrexit!”, dincoace cu Hristos Voscres!” şi în toate limbele pămîntului se repetă acest cuvînt, dar noi zicem ca Faust: „Die Botschaft hőr’ich wohl, allein mir fehlt der Glaube!”

Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura Lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este; dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvînt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zîmbind şi cu sufletul înrăutăţit, El n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu. Tiranul ce mînă la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai urîcioase ale mulţimii sînt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decît Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceştia chemaţi, cari sînt mulţi, nesfîrşit de mulţi, nu sporeşte comunitatea creştină: puţini sînt cei aleşi şi puţini au fost de-apururi.

Dar rămîie datina şi înţelesul ei sfînt, aşa cum e de mult; şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii”, cînd ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigînd cu toţii:

„Christos au înviat!”

[16 aprilie 1878 ]

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA, 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880

TIMPUL, EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1980

Vol X