Pădurea Spânzuraților.

Am avut privilegiul de a vedea ieri spectacolul Pădurea Spânzuraților. Spectacolul eveniment care este de neratat. Un spectacol-manifest pentru o Românie unită, pentru o Românie care trebuie să se reconecteze cu rădăcinile ei, cu sacrificiul generațiilor trecute din care trebuie să își tragă seva pentru prezent dar, mai ales, pentru viitor.

Spectacolul este adaptat după romanul celebru al maiestosului Liviu Rebreanu dar capătă, în viziunea regizorului Radu Afrim, valențe inexistente în roman. Nu atât o adaptare pentru teatru cât o adaptare la realitatea imediată, la condițiile și problemele unei Românii aflată ( aproape mereu) la o răscruce de drumuri.

„ Dar drumul vieții e plin de răscruci,și la fiecare răscruce am fost silit să mă opresc, să chibzuiesc, și niciodată n-am nimerit calea cea dreaptă și m-am întors înapoi și nici înapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers... „

În suita evenimentelor care celebrează Centenarul, această piesă de teatru-manifest devine unul dintre puținele momente în care am simțit spiritul acestuia. Un spirit românesc, de mândrie tristă, de umilință tăcută, de rezistență morală și spirituală în fața atâtor atacuri și primejdii prin care trece ( atunci și acum și poate mereu) țara noastră.

Departe de un patriotism declamat și pueril, fără substanță și valoare, din adaptare a răzbătut un fior tainic românesc. Un patriotism îmbrăcat în sânge, în sacrificii și în credință.

„[...] Dacă ai fi tu acasă, am avea și noi un sprijin. Dar nu-i nimic, va trece și furtuna,și Dumnezeu va plăti tuturora după dreptate. Până va veni ceasul mântuirii, eu în scrisorile tale caut mângâiere și le aștept și tremur când nu sosesc. Că tu ești mângâierea și nădejdea mea pe lume,și credința în Dumnezeu. Rămâi cu bine și scrie-mi degrabă. Dumnezeu să te aibă în paza lui cea bună. A ta Mama”.

Un spectacol epuizant, nu din cauza duratei acestuia - aproape 4 ore- cât dintr-un torent de emoții, sentimente și gânduri grele, care atârnă în mintea privitorului ca niște condamnări la românism.

Dar spectacolul este incredibil nu doar prin valențele patriotice și a unui patetism plăcut, cât este superb pus în scenă de actori. În ultimii ani mi-a fost rar dat să văd o asemenea punere în scena ce se apropie ( fără a atinge ceva de neatins) de perfecțiune. Te încântă sincronizarea actorilor, decorurile, luminile ( și folosirea fără exagerare a efectelor laser), costumele, dansul. Se văd orele lungi de repetiții și o reală luptă pentru a pune în scena o magistrală piesă. Un val de încredere te cuprinde văzând că „ încă se poate”. Se vede truda românului.

Nu există un „pe scurt”, nu poate exista o „concluzie”. Există însă o recomandare: vizionați piesa pentru voi, pentru sufletul vostru. Pentru mândria de a fi român .

„ [...] Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul țintuit cu puține stele întârziate. Crestele munților

se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaș cu dinții tociți. Drept în fată lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară.

Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:

— Primește, Doamne, sufletul robului tău Apostol...Apostol... Apostol... „