Goliciune.

Karl Lagerfeld moare în data de 19.02.2019. Cancer de pancreas. În umila-mi opinie un personaj minor a cărui „faimă” se datorează unei fracturi majore în logica umanității. Dar acestea sunt considerații personale. Eu, anacronicul care încă folosesc denumirea de „bucătar” și nu de „master-chef”, „croitor” în loc de „fashion-designer”, „coafeza”, „frizer”, „manichiuristă”, „secretară”... căci asa le-am învățat. Nu despre asta doream să discut (deși ar merita să explorăm falsele rușini sau ego-urile inflamate ale anumitor meserii/meseriași) .

Face vâlvă știrea potrivit căreia întreaga avere a acestui croitor este lăsată moștenire... pisicii lui. Potrivit surselor, suma moștenită de pisica Choupette este de 300.000.000 EUR ( trei sute de milioane).

Stau, beau tutun și mă întreb : cât de negru trebuie să ai sufletul încât să nu găsești o persoană, o cauză, o fundație, o idee care să merite să fie susținută ? Cât te sărac sufletește trebuie să fii să disprețuiești toate persoanele pe care le-ai întâlnit în viată ? Cât de arogant poti să devii să faci acest gest ? Cât de cretin să aloci această sumă unei pisici care mai are de trăit câțiva ani ? Ce ar putea face o pisică cu aceste fonduri ? Câtă micime umană se regăsește în acest gest ? Cât de goală ți-a fost viata ca să recurgi la acest gest ? Câta singurătate ?

Stau și mă întreb ce ar fi putut face 300 de croitorese (care au lucrat din greu pentru „guru”ul decedat) dacă ar fi primit fiecare 1 milion de EUR. Sau 600 de tineri care ar fi primit un start în viată cu 500.000 EUR în cont ? Câte ar fi realizat un ONG care luptă cu foametea în zonele subnutrite ale lumii cu 300 mil. EUR ?

Sărăcie sufleteasca care ar trebui să ne facă să re-evaluăm întreaga „industrie” a cărui „zeu” a fost acest Karl Lagerfeld. Oameni mici, suflete pustii, arogantă și deșertăciune.

Dacă vă imaginați că acest caz este singular, vă înșelați : pisica „Blackie” moștenește în anul 1988 suma de 9,15 milioane USD iar câinele Gunter IV moștenește ( de la contesa Carlotta Liebenstein) în anul 1991, suma de 375 milioana USD. 

Gramofonul.

Iubesc lucrurile vechi. Lucrurile cu personalitate, care au străbătut timpul și au reușit să existe. Existentă atât de dorită și des refuzată de Timp. Este un ceva, un suflet ascuns, amintiri nespuse și imposibil de înțeles în lucrurile vechi. Imaginația zugrăvește scene cu înaintașii noștri citind această carte, ascultând acest disc vechi de gramofon, admirând această pictură. Dramele, bucuriile și întâmplările extraordinare la care au fost martore tăcute aceste relicve.

Gramofonul. Gramofonul meu. L-am salvat. L-am reparat. Și acum mă privește des și mă încântă cu muzica unei perioade demult apuse. O perioadă în care totul avea o valoare. Melodiile aveau o altă valoare și o altă semnificație. Și doritorul trebuia să „plătească” această valoare (expresia sună însă mai bine în limba engleza unde în „pay attention” cuvântul cheie este „pay”). Facilitatea vieții moderne era necunoscută. Cultura era plătită, cerea un preț, un sacrificiu, se autovaloriza fiind elitistă.

Acul de gramofon. Acul de gramofon spune o poveste demnă de gândit. Acul de gramofon este de unică folosință. Vei auzi melodia dorită. Dar atunci când vei sacrifica un ac de gramofon. Atunci când vei avea timp să acorzi atenția necesară melodiei. Atunci când, eliberat de hăituiala vieții cotidiene, îți vei acorda ție însuți o perioadă de liniște în care să te afunzi în muzică.

Arta, cultura au fost, sunt și vor fi elitiste. Dar nu în respingerea sau limitarea accesului ci în necesitatea de a te ridica pe tine la nivelul cerut de ele. Evoluție prin restricție. Facilitatea contemporanului în care lucrurile își pierd , prin multiplicare, prin gratuitate, valoarea intrinseca.

Ascultând o melodie fiind acolo. Acolo. În melodie.

 

( "Hambar" - seria Origini. Ulei/panza. Eliza Matica 2019)