Coada de topor

Prea des, atât în discursul public oral ( în general televizat căci prostia nu se poate manifesta plenar "decât pe sticlă") cât și în diferite postări publice, remarc folosirea inadecvată a expresiei "coadă de topor".
Departe de înțelesul originar este omul neinstruit, semidoctul sau omul violent. Sensul este al "trădătorului". Al lemnului ajuns "coadă de topor" care distruge astfel pădurea.

Si mai interesant este însă sensul fabulei lui Esop care este un pic mai adâncă și diferită.
Aici vina nu aparține "cozii de topor", frasinul, ci conducătorilor pădurii, măreții arbori seculari, care, la rugămintea pădurarului, au vândut pe unul de-al lor acestuia. Evident că primele victime ale toporului devin însăși fals-înțelepții arbori care nu au păstrat familia unită și l-au vândut pe unul de al lor. 

Se aude acolo sus ? 

 

Data viitoare, înainte de a folosi expresia, citește-l pe Esop sau fabula rescrisă de Grigore Alexandrescu.

 

Toporul și pădurea

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar ca vorbea odată lemne și dobitoace
Nu rămâne-ndoiala; pentru ca de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.

Si caii lui Ahil, care proorocea,
Negreșit ca au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întâmplarea ce știu și voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc
Si care îmi zicea
Ca și el o știa
De la strămoșii lui,
Care strămoși ai lui ziceau si ei c-o știu
De la un alt strămoș, ce nu mai este viu
Si pe-ai cărui strămoși, zău, nu pot sa vi-i spui.

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasa,
Un țăran se dusese sa-si ia lemne de casa.
Trebuie sa știți, însa, si pot sa dau dovada,
Ca pe vremea aceea toporul n-avea coada.

Astfel se încep toate: vremea desavârsaste
Orice inventa omul si orice duhul naste.
Asa țăranul nostru numai cu fieru-n mâna
Începu sa sluțească pădurea cea bătrână.

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
“Trista veste, prieteni, sa ne gătim de moarte,
Începură sa zică, toporul e aproape!
În fundul unei sobe țăranu-o sa ne-ngroape!”

- “E vreunul de-ai noștri cu ei sa le ajute?”
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Si care era singur ceva mai la o parte.
“Nu.” - “Asa fiți în pace: asta data-avem parte;
Toporul si țăranul alt n-o sa izbutească,
Decât sa ostenească.”

Stejaru-avu dreptate:
Dupa multa silința, cercari îndelungate,
Dând în dreapta si-n stânga, cu putina sporire,
Taranul se întoarse fără de izbutire.

Dar când avu toporul o coada de lemn tare,
Puteți judeca singuri ce trista întâmplare.
Istoria aceasta, de-o fi adevărată,
Îmi pare ca arata
Ca în fiece țară
Cele mai multe rele nu vin de pe afara,
Nu le aduc străinii, ci ni le face toate
Un pământean de-ai noștri, o ruda sau un frate.