În numele Tatălui și al Fiului și al Sfanțului Duh.
Amin
Vrednici
de iubire și dreptmăritori creștini în Sfânta Biserică a
Domnului nostru Iisus Hristos!
Zice
o mărturie sfântă, pe care o citim noi la începutul Sfintei
Liturghii, după Ectenia a III-a: “… Dându-ne în veacul de acum
cunoștința adevărului, iar în cel ce va sa fie, viata veșnică”.
Asa începe orice înfăptuire: întâi cunoștința, gândirea,
sensul faptului, apoi împlinirea; cunoștință adevărului, apoi
viata veșnică. Iei cunoștință de adevăr și apoi îl împlinești
în viata. Asa și în Liturghie: în prima parte se citește
Evanghelia, apoi se săvârșește jertfa, când auzim însuși
cuvântul Mântuitorului: “Luați, mâncați, acesta este Trupul
Meu… Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu…”.
Prin cuvântul Lui și prin chemarea Duhului Sfânt de către preot,
în altar: “Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste
aceste daruri și fa adică pâinea aceasta cinstit trupul
Hristosului Tău și ce este în potirul acesta scumpul sânge al
Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.
Creația,
viata, toate asa se împlinesc De aceea cuvântul rostit, predica, e
înainte de dumnezeiasca Împărtășanie. Și corul a pregătit-o:
“Doamne, buzele noastre vei deschide și gura noastră va grai
lauda Ta” – din cuvântul Psalmistului. Asa ne rugam și acum: sa
deschidă bunul Dumnezeu buzele noastre și gura noastră sa grăiască
lauda Lui; iar inimile sa asculte.
După
ce Mântuitorul scosese legiunile de demoni din bărbatul (sau
bărbații, în Evanghelia după Matei) din ținutul Gherghesenilor,
și căruia ii spusese: “Întoarce-te în casa ta și spune cat
bine ți-a făcut ție Dumnezeu”, a plecat din ținutul lor,
vestind în toată cetatea cel rămas acolo cate făcuse Iisus. Iar
Iisus, trecând marea înapoi (Marea Galileii, Ghenizaretul), acum de
la răsărit spre apus, L-a primit mulțimea pe țărmul de aici.
Toți Îl așteptau. Urmează acum Evanghelia de astăzi:
“Și
iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair și care era
mai-marele sinagogii. Și căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga
sa intre în casa Lui, caci avea numai o fiica, ca de doisprezece
ani, și ea era pe moarte. Și, pe când se ducea El, mulțimile Îl
împresurau. Iar o femeie, care de doisprezece ani avea pierdere de
sânge (copila de doisprezece ani, femeia de doisprezece ani în
suferința ei) și cheltuise cu doctorii toată averea ei, și de
nici unul nu putuse sa fie vindecata, apropiindu-se pe la spate, s-a
atins de poala hainei Lui și îndată s-a oprit curgerea sângelui
ei. Și a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toți
tăgăduind, Petru și ceilalți care erau cu El, au zis:
Invatatorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează și Tu
zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins
de Mine cineva. Caci am simțit o putere care a ieșit din Mine. Și
femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând și, căzând
înaintea Lui, a spus de fata cu tot poporul din ce cauza s-a atins
de El și cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăznește,
fiica, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace. Și încă vorbind
El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica
ta. Nu mai supăra pe Învățătorul. Dar Iisus, auzind, i-a
răspuns: Nu te teme; crede numai și se va izbăvi. Și venind în
casa n-a lăsat pe nimeni sa intre cu El, decât numai pe Petru și
pe Ioan și pe Iacov și pe tatăl copilei și pe mama. Și toți
plângeau și se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeți;
n-a murit, ci doarme (luați aminte, fiecare cuvânt e descoperitor
de taina!). Și râdeau de El, știind ca a murit. Iar El, scoțând
pe toți afara și apucând-o de mana, a strigat, zicând: Copila,
scoală-te! Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată; și a
poruncit El sa i se dea sa mănânce. Și au rămas uimiți părintii
ei. Iar El le-a poruncit sa nu spună nimănui ce s-a întâmplat.”
(Luca 8, 41-56)
Iubiților,
fiecare cuvânt al Mântuitorului sa ne fie de adevăr dumnezeiesc,
de ultimul și cel mai înalt adevăr al vieții! Și asa sa luam
aminte. Deci tocmai scosese autorul morții – pe demon – din acei
bărbați care umblau prin morminte – caci demonul este
ispititorul, aducând moartea; el este ucigașul. Dumnezeu n-a făcut
moartea. Și, întorcându-se pe malul celalalt al Ghenizaretului,
mulțimea Îl aștepta. Iar în mulțime – mai-marele sinagogii din
cetatea de la malul marii (de buna seama, credem ca e vorba de
Capernaum, acolo unde adesea poposea Iisus). Caci iată, un bărbat,
cum am auzit, cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii, cazând
la picioarele Lui Îl ruga sa intre în casa lui. Avea o fiica de
doisprezece ani care era pe moarte. După ce izgonise autorul morții
din demonizat, în fata Lui apare opera demonului dintr-o copila de
doisprezece ani, care era pe moarte. Toate faptele Evangheliei sunt
în Duhul Sfânt împărtășite, înscrise în taina și adevăr.
Iair cade în genunchi, cum spune și Sfântul Evanghelist Marcu, și
se roagă pentru copila, și Îl roagă sa vina în casa lui. Era
mai-marele sinagogii, fariseu, deci, dar vine la Iisus. Dezbinările
de suprafața dispar, adesea, în fata situațiilor de hotar, limita
– suferința, moartea. Iair înțelege o realitate mai adâncă
decât dezbinarea.
Se
vorbește, în termeni filosofici, de unitatea contrariilor
(coincidentia opositorum). Dar contrariile se opun, provoacă
dezbinarea; distinctele se unesc. În Sfânta Treime e unitate și
distincție: Dumnezeu cel Unul în Treime. Unul, deci, nu singur, ci
în Treime preamărit, cum ne rugam în dumnezeiasca Liturghie: “Sa
ne iubim unii pe alții ca într-un gând sa mărturisim pe Tatăl,
pe Fiul și pe Sfântul Duh.” De aceea Dumnezeu este Iubire,
întrucât e Treime. Caci un solitar, un însingurat metafizic, din
veci, s-ar iubi doar pe el. Deci distincție este intre persoanele
Sfintei Treimi, distincție este și intre bărbat și femeie, dar în
unitate. Așadar, sa nu se confunde opoziția cu distincția.
Iair
avea conștiința ca la suprafață e dezbinare intre farisei și
Iisus – Domnul adevărului. Dar dincolo de dezbinare mergea adânc,
la distincție. El înțelegea taina aceasta: ca în Iisus era
Altcineva – era Dumnezeu, Ziditorul; distinct de noi, dar și unit
cu noi. De aceea el cade în genunchi în fata lui Iisus, trecând
peste orice dezbinare. Oricine, în orice fel de dezbinare ar fi în
lumea din afara, în adânc e unirea lui Dumnezeu. Îl roagă sa vina
în casa lui. Și Iisus merge spre casa lui.
De
curând îl poftise altcineva, tot un mare din mijlocul lumii de
atunci – un sutaș roman. Deci, iată, un roman și un evreu. Sluga
sutașului era bolnava, chinuindu-se cumplit. Mântuitorul ii spune:
“Venind, îl voi vindeca”. “Doamne, nu-s vrednic sa intri în
casa mea, spune sutașul . Zi numai un cuvânt”. Iisus Se
minunează. Se bucura Dumnezeu sa se uimească și El de noi, nu
numai noi de El. Și a zis doar atât: “Mergi, după credința ta
fie ție!”, și s-a vindecat slujitorul în ceasul acela; prin
cuvânt numai, de departe.
La
Iair, însă, merge, ca sa se vadă semnul și de departe, și de
aproape, cum e taina Dumnezeirii. De departe, sa vadă ca Dumnezeu
numai prin cuvânt săvârșea, cum prin cuvânt s-au zidit și
cerurile și pământul; de aproape, caci Dumnezeu S-a făcut și om,
lucrând și prin trupul omenesc. De aceea, mergea cu Iair alături,
înaintând spre casa lui.
Și tot atunci, în acea vreme sfântă,
a petrecerii pământești a Fiului lui Dumnezeu cu noi, din acea
mulțime, strecurându-se, vine cu sfiiciune, apropiindu-se pe de o
parte de Mântuitorul, o femeie care de doisprezece ani avea pierdere
de sânge. Viata se scurgea din ea. Atât suferința, cat și
statutul ei de femeie o țin în aceasta și mai adevărată
smerenie, în sfiala. Și își zicea: “Măcar de vesmintele Lui de
ma voi atinge, și ma voi vindeca”.
Ce
înțelegere uimitoare, adâncă! Cat de pătrunzător a lucrat în
ea cugetarea, gândirea ei, în acești doisprezece ani de suferința,
cunoștința adevărului.
Acest număr de doisprezece ne duce cu
gândul la cei doisprezece patriarhi (fiii lui Iacov), prin care a
dat Dumnezeu mărturia adevărului (și ceilalți patriarhi ai
Vechiului Testament) și la cei doisprezece apostoli – prin care a
dat Revelația .
Iar
femeia s-a atins de vesmintele Lui. De aceea poporul se apropie de
vesmintele preoților, de cele care i-au învesmântat pe sfinți:
harul lui Dumnezeu cuprinde tot. O data cu trupul îndumnezeit al
Mântuitorului, și vesmintele Lui, și cuvântul Lui; tot văzduhul
și toată creația, caci prin El toate s-au făcut. Asa înțelegem
și Sfintele Taine – a Botezului, a Mirului, a Spovedaniei și a
Împărtășaniei: Harul se răspândește în apa în care se
botează pruncul sau omul, în mirul cu care se pecetluiește cel
botezat, în mâinile preotului care te ating la spovedanie, în
împărtășirea cu trupul și sângele Domnului: “Paine a vieții
veșnice sa-mi fie trupul Tău și scumpul Tău sânge spre iertarea
păcatelor”. Observați cum toate se leagă. Cum a zis femeia:
“…măcar de vesmintele Lui sa ma ating”; dar cu atât mai mult
de trupul și de sângele Lui. Și asa a făcut, s-a atins și a
încetat curgerea sângelui.
Iar
Iisus, pentru ca femeia era într-o parte, întreabă, dar nu pentru
ca nu ar fi știut, ci ca sa audă și sa înțeleagă toți: “Cine
s-a atins de Mine?”. Apostolii rămân nedumeriți. Petru, ca
întotdeauna, luând cuvântul în numele lor, răspunde:
“Invatatorule, te-împresoară lumea, te îmbulzește, și mai
întrebi cine s-a atins de Tine?”. Altfel spus: “Toți s-au atins
de Tine”. Dar Iisus spune: “De Mine s-a atins cineva”. Fiecare
e un unic, fiecare e cineva și fiecare comunica personal cu Cel
unic, Unicul Fiu al lui Dumnezeu. Tatăl a răsădit în fiecare
dintre noi un unic, un cineva. Fiecare răspunde în unicitatea lui.
Nu spre osândă sau judecata; dar de la fiecare Dumnezeu cere un
unic, tocmai pentru bogăția, frumusețea noutatea negrăită a
creației. Caci cu fiecare prunc ce vine pe lume, cu fiecare
odrăslire, Dumnezeu creează mereu și fiecare e un cineva, e o
unicitate, iubiților. De aceea cuvintele din Evanghelie sunt atât
de puternic subliniate, mărturisite.
În
cazul de fata, nu toți s-au atins cum s-a atins acea femeie. Și,
cutremurându-se cu un fel de spaima, de uimire ca a fost
descoperita, a ieșit și, în fata tuturor a rostit mărturia ei și
cum, atingându-se doar de veșmântul Lui, s-a vindecat îndată. A
încetat acea curgere a sângelui spre ruina vieții. Și i-a dat
viata Cel care ne-a dat și noua sângele Lui ca sa avem viata. Iisus
i-a spus: “Îndrăznește, fiica, credința ta te-a mântuit
(credința în El). Mergi în pace”.
Unde-i
pacea? În credința ta, aceea care a primit răspunsul. Iisus era,
doar, de fata, și e etern de fata. El este totodată de fata și
acum. Caci asa a coborât: “nu după loc, ci după fire”. Și
fiind de fata, cu noi, ne înconjoară. Iar dacă gândirea noastră
cuprinde tot, Duhul lui Dumnezeu cum sa nu cuprindă tot? Deci după
fire e de fata și după timp este într-un neîncetat acum.
Deopotriva și timpul și spațiul. El sa fie pururea și în fata
fiecăruia și într-un acum cu fiecare. Numai de noi tine sa
răspundem. Acesta era și suspinul Psalmistului: “Arata-Ți,
Doamne, fata Ta și vino sa ne mantuiesti pe noi!” (Ps. 79) –
fata Ta sa o vedem în acest loc, în acest timp. Spațiul nostru se
răsfiră în miliarde de locuri; și timpul nostru, de asemeni, se
risipește. Dar în fata lui Dumnezeu, Moise s-a rugat fata către
fata și vorbea cum ar vorbi cineva cu prietenul lui. Dumnezeu, însă,
i-a spus: “Nu vei vedea fata Mea, ci spatele” – urmele, sau
după Mine.
La
fel în Evanghelie și sărmana femeie, pe la spate se apropie, nu în
fata. Și asa sa te rogi sa-l simți pe Dumnezeu – Care este
pururea, neîmpărțit și nedespărțit, pretutindeni în spațiu și
timp – fără nici un fel de depărtare. Aproape de tine, în gura
ta este cuvântul lui Dumnezeu - Cuvântul și în inima ta. Acea
femeie s-a simțit asa. Și i-a răspuns, pentru ca ea a simțit
dumnezeirea Lui.
A
simți pe Dumnezeu e darul tău originar, caci asa ai fost zidit: ai
primit suflarea dumnezeiasca de viata nu din lume, nu din pământ,
ci de la El. A răsădit în tine sufletul tău, ca vas al luminii
dumnezeiești. Și atunci, adevărul tău este, cum spunea Sfântul
Calist, ca Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, se face
“suflet al sufletului tău”. Dar tu sa fii cu luare aminte! Din
adânc asa suntem zidiți: sa fim în consens și în consimțire cu
Dumnezeu, dar liberi. În consens, adică în sensul luminii, ca El
ne da sensul vieții, sa existam după chipul Lui, și în
consimțire, pentru ca ne da viata. Sa fim cu El, dar liberi, pentru
a răspunde. Pentru care Sfântul Maxim zice: “Sufletul nu se poate
întinde niciodată după cunoștința lui Dumnezeu dacă nu se va
atinge Dumnezeu de el, făcând pogorământ, și nu-l va ridica spre
Sine. Caci nu poate străbate mintea omeneasca atâta cale încât sa
ajungă la perceperea vreunei iluminări dumnezeiești, dacă nu o
atrage însuși Dumnezeu cat e cu putința mintii omenești sa fie
atrasa, și nu o luminează cu razele dumnezeiești.”
Pe
acea femeie razele dumnezeiești au luminat-o, prezenta lui Iisus a
atins-o, atingând credința ei. A răspuns atunci, și, în durerea
ei de doisprezece ani, parca a strigat cu toți profeții și cu toți
apostolii, simțind atingerile dumnezeiești. Și harul lui Dumnezeu
s-a coborât.
“Credința
ta…” – “ochiul” pentru harul lui Dumnezeu e credința. Și
tocmai în aceasta stare, în care Iisus vindeca o durere, o boala.
Acum
urmează sa vindece moartea. Pentru ca în Evanghelie e vorba de doua
suferințe: de boala acestei femei și de moartea copilei.
Cutremurați sa înțelegem: doua rele stăpânesc lumea: boala, cu
toți puișorii vicleni ai ei, și moartea. Vindecata fiind biata
femeie, dobândind pacea, de la casa lui Iair vin neputincioșii
vestitori. Vestitorii morții: “Nu mai supăra pe Învățătorul.
A murit fiica ta”. Dar Iisus, auzind, i-a spus lui Iair: “Nu te
teme, crede numai, și se va izbăvi”. Cuvântul e uluitor, ca
fiecare cuvânt al Mântuitorului. Întâi: “Nu te teme” – nici
în fata bolii, nici în fata morții. Temere e în Vechiul Testament
numai: “Începutul ințelepciunii e frica de Dumnezeu”, zice
Solomon. Teama de păcat; iar plata păcatului, cum a tâlcuit
luminatul de Dumnezeu Pavel, este moartea. Deci teama de păcat,
teama de moarte a stăpânit tot Vechiul Testament. Propriu-zis, când
a apărut teama? Atunci când a apărut moartea. Dar sa nu confundam
adevărul cu realitatea. Moartea e o realitate, dar nu e adevăr.
Orice cuvânt sa-l rostim la rostul și talcul lui. Iisus, Cel care a
biruit păcatul și moartea, mereu va spune: Nu va temeți!
Și,
iubiților, aici iarăși ne rugam bunului Dumnezeu sa ne lumineze.
Iată, în fata suferințelor, a bolilor și a morții. Spuneam
cuvântul acesta, al dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul, atât de
luminos: “Adam a pus un nou început zidirii”. Caci zidirea este
Da al lui Dumnezeu și pe toți ne-a adus ca pe unii ce nu existam,
și prin da al lui Dumnezeu existam. Tâlcuiam cu părintele coleg
Ștefan: Aceasta e tâlcuirea cea mai adâncă, iubiților. Nici
aceea dintru neființă la ființă. DE la faptul ca nu existam,
Dumnezeu ne-a adus sa existam. DUMNEZEU creează. Caci prin fiecare
suflet e o noua creație și înnoiește creația. Și Dumnezeu e
Creatorul. O spun și savanții, și știința, Paulescu: El e cauza,
Dumnezeu, și cauza fiecărui suflet omenesc și cauza creației
întregi, cauza primara.
Iar
Adam a pus un alt început: a pus începutul plăcerii. Și el vrea o
infinita placere, pentru ca este după chipul Fiului lui Dumnezeu,
cel infinit. Iar infinitul plăcerii de trup, de el însuși și de
lume aduce stricăciune. Și durere, pe care Dumnezeu a îngăduit-o,
pentru ca în ea e biruita plăcerea. Dar ce se descoperă aici? Un
adevăr negrăit – sa-l păstrăm cu sfințenie: Păcatul, prin
placere, a produs durerea și moartea. Iar Fiul lui Dumnezeu, luând,
în pogorământul Lui, în smerenia Lui pana la chipul robului, și
moartea însăși, a înviat, a îndumnezeit însuși trupul,
făptura. A pus cu adevărat un nou început Creației îndumnezeind
trupul, materia. Ca dovada, sărmana femeie s-a vindecat numai
atingându-se de vesminte, nici măcar de trup, pentru ca Dumnezeu
toate le îndumnezeiește. Și aici e talcul, mai ales pentru cei
care merg la aceasta profunzime.
Iubiților,
omul, prin păcat, a răsturnat aceasta ordine a existentei. Sensul
existentei este Dumnezeu, este binele, adevărul, frumusețea, viata.
Celelalte – hrana, băutura, îmbrăcămintea, adăpostul – tot
ceea ce ne da lumea, sunt mijloace, nu scop, nu sens. Iar omul a
răsturnat ordinea firii. A făcut din mijloace scopul vieții –
din mâncare și băutură, din confort, din placere. Pentru ca la
rădăcina păcatului sta orgoliul (“Veți fi ca niște dumnezei”
) – tu sa fii dumnezeu, cunoscând binele și răul, decizând ce-i
bine și ce-i rău. Iar binele îl confunzi cu plăcerea. Prin
mijloace am transformat existenta. Moartea însăși am făcut-o
sensul existentei. Nu observam răsturnarea grava, capitala: sensul
este viata, iar noi am făcut moartea ca sens, ca sfârșit?
Dar
Iisus ii sune lui Iair: Crede numai, și se va izbăvi fetita ta!
Atunci, adâncul adâncurilor nu e moartea, în nici un chip. În
Hristos se răstoarnă total: sensul e viata, nu moartea! Dumnezeu a
folosit suferința (urmarea plăcerii) și moartea ca mijloc de a
birui păcatul și moartea. Iar noi am făcut din mijloc sens. Toți
filosofii sa înțeleagă taina aceasta, dacă vrem sa ajutam la
mântuirea lumii. Nu-i de la noi, ci de la Dumnezeu și Sfinți
Părinti. Ei ne învață. De aceea, în orice stare te vei afla:
bolnav, la căpătâi, crede în viata!
Mergea
cu Iair alături, iar Iair se cutremura. Și înaintând spre casa
lui, cei de acolo plângeau și se tânguiau. Ajungând, i-a rugat pe
ceilalți sa iasă afara, și au rămas numai Petru, Ioan și Iacov,
cei trei ucenici de taina, împreună cu tatăl și mama copilei. Și
le-a zis: “Nu plângeți, n-a murit, ci doarme”.
În
greaca este cuvântul acesta: κατεύδο, care înseamnă un somn
asemănător morții. Observați, în Scriptura cuvintele sunt cu
dreapta cumpănire. Când e vorba de moartea în păcat, cum au fost
Anania cu Safira sau Irod – au expirat, au murit; când e vorba de
Sfântul Ștefan, zice: “a adormit”. Moartea credincioșilor nu e
moarte, iubiților. E capitala starea în care pleci de aici.
Credința te unește cu Cel în care este viata, cum s-a întâmplat
cu acea femeie bolnava. Nimic nu e sfârșit. Finalul, întotdeauna,
în Hristos, în Dumnezeu, e viata.
Apoi
Iisus a întins mana, și mana Lui s-a atins de copila; a prins-o cu
mana. Și a zis, în limba aramaica, cum aflam de la Sfântul Marcu:
“Talita kumi – Copila, ție iți zic, scoală-te!”. Și a
înviat copila. Tot Marcu spune ca s-a dat jos și umbla prin
încăpere. Iar Luca spune ca a zis: “Dați-i sa mănânce” –
adică viata.
Și
parca simți aievea acest adevăr: Spune Psalmistul: “Mâinile Tale
m-au făcut și m-au zidit” (Ps. 118, 73). Mâinile Tale, adică
ale Tatălui – Fiul și Duhul Sfânt, care sunt, tot Psalmistul
spune, vistieria Tatălui, scumpetea Tatălui, cum spunem în popor.
Fiul și Duhul Sfânt sunt scumpetea Părintelui Ceresc. Și iată
cum lucrează aceasta scumpete a Părintelui Ceresc, Scumpii Lui în
fata copilei, în fata morții. Acolo, în fata morții, Fiul întinde
mana, dar cu Duhul Sfânt, caci unde e Fiul e și Duhul Sfânt Și
prind copila mâinile Tatălui și o înviază. Asa cum ne zidește,
asa ne și înviază – prin Fiul și prin Duhul Sfânt Iar
părintele Stăniloae tâlcuiește: “vistieria din lăuntrul nostru
(“Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile” – Ps. 32, 7) sunt
duhul și cuvântul lui Dumnezeu, primiți la botez de fiecare”.
Doamne,
fa-ne vrednici sa cautam vistieria inimii noastre, data de Tatăl,
prin Fiul în Duhul Sfânt – Mâinile Lui care ne-au făcut și
ne-au zidit! Mâinile Lui care au înviat pe copila. Puterea,
iubirea, viata pe care ai revarsat-o. De doisprezece ani o cauta
femeia aceea (care I-a ridicat Mântuitorului, la izvoarele
Iordanului, de unde era ea, un monument, care îl reprezenta pe
Mântuitorul și pe ea în genunchi, în fata Lui, primind bucuria
vindecării. De acest monument Eusebiu al Cezareii știa, la trei
sute de ani după Hristos). Orice bolnav, orice mama și tata și
oricine dintre noi, în fata bolii, în fata morții, sa nu uite:
Mântuitorul a luat păcatul nostru și a răstignit moartea,
dăruindu-ne viata. Sensul existentei este învierea și viata,
trăită de aici ca arvuna, iar atunci ca împlinire.
Prin Tatăl,
Fiul și Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii
Domnului și ale acelei femei, Doamne, fă-ne
pe toți vrednici, în genunchi înaintea Ta, să primim
vindecare și viață! Tu ești sensul vieții noastre. Și ca sens ești adevăr, înviere și viață.
Amin.
