În perioada medievala apar primele formațiuni statale românești (conform Diplomei Ioaniților considerata de foarte multi istorici unul din primele izvoare istorice scrise clare): Tara Severinului, cnezatul lui Ioan, cnezatul lui Farcaș, cnezatul lui Seneslau și cnezatul lui Litovoi (restul teritoriului României de astăzi fiind denumit generic Cumania).
Nu voi intra într-o discuție despre aceste prime formațiuni ci ma gândesc la denumirea cnezatului lui Farcaș. Nu, nu era maghiar. Caci nu astfel este descris în Diploma ungara.
Dar în maghiară fárkás înseamnă „lup”.
Potrivit istoricilor, zona în care exista acest cnezat ar fi cuprins și Vâlcea.
Dar вълк / vâlk = lup.
Cnezatul Lupului. În tara Lupilor. Farcaș în Vâlcea.
Istoria merita gândită.
“În încheierea acestor observații, să spunem un cuvînt despre ceea ce s-ar putea numi dimensiunea mitică a istoriei dacilor. Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. în perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară".
De la Zalmoxis la Genghis-Han - Mircea Eliade
VÎLC <sl. влзкъ „lup”, folosit ca și Lupul în onomastica romînă cu aceeași valoare mistică. 1. Vîlc (Moț); -u frecv.; -ul (C. Ștef). 2.2 Vîlca s.; Vlăca b. (Giur 90); Vîlcescul, (16 B VI 92). 3. Vîlcan munt., 1494 (Rep D 168); mold. (Dm); – munte, sub infl. latinistă scris Vulcan; -a ș. cu aceeași dublă grafie; Vlăcan (Giur 90); Vîlcan/ul mare log. (16 B II 376); -a f. (AO XV 291); Vîlcăn/easa, -ești ss. 4. Vîlcomir (17 B III 495), Vlăcomir, olt. (Sd VII 4; AO VIII 292). 5. Scurtat: Vîlcomu t.(AO XIX 134). 6. Vîlcașin olt.(17 B III 200) cf. srb. Vukašin. 7. + -cea, Vîlcea, apare ca antroponim dintru început, în toate marile regiuni: mold. (Dm; Ștef; 16 A I 593), ard. (Moț), munt. (Rel; 16 B II 377 etc.) și s-a putut forma în domeniul limbii romîne din prenumele Vîlcu, împrumutat ca și magh. Farcaș spre a înlocui pe „Lupu”, adăugîndu-i sufixul cel mai productiv -ea sau -cea, ca în Cucea, Ducea, Marcea, Stîrcea, din Cuc, Duca, Marcu, Stîrc și ca în multe alte cazuri. Județul oltean purta un nume de persoană, cum se admite de obiciu, al judelui din sec. XIII, ca și Mehedințul și Romanațul, care fără motiv se scriu cu i final. Este posibil ca în unele cazuri, numele să se fi primit gata format din slavă, de la vecini: Iorgu Iordan (Loc. p.) îl derivă, în cazul acesta, din n. personal blg. Бълче „lupușor” < влzкъ „lup”, citind pe Влzчa ( = Vîlcea) (Rel. p. 175), solul lui Basarab III (1478 – 1482), iar E. Petrovici (Studii lingv. IV 75, 80) consideră numele județului, scris la 1329 sudstvo Bazчьскo „județul Vîlcii” ca adjectiv posesiv slav feminin, cf. srb. vilča, blg. vălča „al lupului”. 7. bis. Vîlcea se mai scrie și Vlăca: Vlăcia, mold. 1438 (Sd VI 125); + -in(a): Vlăcina (16 A I 237). 8. Cu č > ț: Vîlțea b. (C Ștef) și rotacizat: Vîrciu (Moț), dacă acesta n-are altă origine. 9. Vîlciu, P., act.; -l t., canal la Dunăre. 10. Vălceiu b. (Sur XXII), poate sub infl. dim. vălcel < subst. vălceá. 11. Vălcioiul, D. (IO 176); Vîlcioiu, M. (Î Div). 12. + -oci: Vălcoci b. (17 B I 383). 13. + suf. slav -ov: Vîlcov s., care a tradus pe medievalul gr. Lykostomion „Gura Lupului”. 14. Vălcău s. 15. Vulcuțiu ard., act. și Vulcești s. (BCI I) cu u < t, sub infl. srb.-cr. Vuk. 16. Vîlceanul m. log. 1549 (D Gorj), n. de apart. locală. II. Alte derivate. 1. + -san: Vîlcsan (Cat; Ștef; Div 59; 16 B 12) și Vlîcsan, probabil primit direct < blg. Bлъксан (Miklosich); pentru echivalența acestuia cu Vîlcan avem cazul: Vîlcasn Florev „al Florei”, zis și Vîlcan al Florii (Fior 82, 101, 120 ) și Vlăcsan Viorin (Div 59). 2. Forme rusești волк „lup”: Volcineț s. și Volcinschi, mold. (Arh) 3. Din srb.-cr. Vuk „lup”: a) Vuc b., olt (Tis); Vucoaia, Maria (17 B III 330) b) Vucea olt. (17 B I 32, II 289, III 131; Hur 323); Vucia (Giur 339); cu afer. prob., Ucea s. ard. c) Vuciu, D. act. d) forme originare sîrb ești: Vucina b. (Tis; An C III 748); – pan (IO 260); Vucenic și Vucetici (Arh).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu