Elogiu satului românesc
Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi
ales membru al acestei ilustre instituții într-un moment când s-a
procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă
înșel, de sporul spiritual al țării. Ales fără înaintaș, ivirea mea aici
între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane.
Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stânjenește puțin,
deoarece îmi răpește posibilitatea şi norocul, date până acum în chip de
la sine înțeles, de a face, intrând sub această cupolă, elogiul unui
nemuritor dispărut trupește, dar care n-a încetat să fie prezent, grație
înfăptuirilor de o viață. Vă rog să-mi acordați totuși potrivit
obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul
unei alte nemuritoare prezențe care n-a ocupat nici un scaun în această
nobila incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de
nici un nume, nu râvnește la nici o laudă, şi e răspândită în spațiul
din preajma noastră, cât ține întinderea împărătească a țării. Vreau să
vorbesc despre singura prezență încă vie, deși nemuritoare, nemuritoare
deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume,
despre: satul românesc.
N-aş putea rosti cuvântul că aş fi făcut
vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu stricte intenții monografice
cu privire la satul românesc. Satul trăiește în mine într-un fel mai
palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o
fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinerețe până la
vârsta de douăzeci şi atâția ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse
de nomadismul sezonier al școlarului, la sat, sau în nemijlocită
apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal. Sufletul, în
straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea
acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obișnuit să
le numesc „determinante stilistice” ale vieții colective. Ceea ce
școala romanească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze
prea mult o substanță sufletească modelată după nişte tipare cu atât mai
efective, cu cât se impuneau mai inconștient şi mai neîntrerupt. Școala
felurită, a noastră şi uneori mai puțin a noastră, mi-a înlesnit doar
distanțarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare
luciditate despre realitatea sufletească a satului şi despre tiparele
ei. Voi vorbi prin urmare despre satul românesc, nu ca un specialist,
care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi pornește pe
urmă să examineze pe din afară un fenomen. Voi vorbi despre satul
românesc din amintire trăită şi făcând oarecum parte din fenomen. Voi
încerca în puține cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul știe
despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat
mi se pare singura mare copilărie. Cine nu privește în urma sa peste o
asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieții (cer scuze
tuturor citadinilor de față, pentru această afirmație !).
Copilăria
şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar
putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză
datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câștig. Căci, pe cât de
adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e
satul, pe atât de adevărat e că şi satul la rândul lui își găsește
suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant,
învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decât în lumea
satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi
structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sesizate decât în
copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viața satului şi despre
prelungirile ei cosmice, e greșit să iscodești sufletul țăranului matur
cu zarea retezată de nevoile vieții, de mizeriile şi de cele o sută de
porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre plenitudinea vieții de sat
trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vârsta
sensibilității metafizice prin excelență. Şi satul, ca zărişte
integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în
ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisa
spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească în același timp,
metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat sub acoperişele de
paie, şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnați
de cer.
Mi-aduc aminte: vedeam satul așezat înadins în jurul
bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morților.
Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte
semnificativă, ținea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în
preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului
o nuanță de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spațiul ritual de
după iconostas, de unde îl presimțeam iradiind în lume. Nu era aceasta o
poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit.
Făceam o tranșantă deosebire între „povesteapoveste” şi „povestea
adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice.
La fiecare pas perspectivele se adânceau şi se înălțau. Tinda
vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era fără doar şi poate, un loc
în care, cel puţin din când în când, şi mai ales Dumineca, se refugia
diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi
pătrunși de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim stârnind cu fel şi
fel de unelte niște zgomote ca de trib african ?
– Undeva lângă sat
era un sorb ; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde
de-a dreptul în iad de unde ieșeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui
în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi
imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghicești ce poate însemna
pentru om o geografie mitologică. Iar în râpa roşie, prăpăstioasă, din
dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în
centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în
mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la
sine înțeles al satului. Satul există în conștiința copilului ca o lume,
ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste,
decât le poate avea un mare oraș, sau metropolă, pentru copiii săi.
Atingem cu aceasta deosebirea esențială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu
este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua
determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul ; pentru propria sa
conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit.
Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă
totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic. Aceasta este
conştiinţa latentă a satului despre sine însuși. Îndrăznesc să fac
afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei,
vârsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existențial al
satului. Să privim în schimb oraşul. Copilul se pierde aici părăsit de
orice siguranță. La oraş conștiința copilului e precoce molipsită de
valorile relative ale civilizației, cu care el se obișnuiește fără de a
avea însă şi posibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunând
că la oraș copilăria n-are apogeu ; oraşul taie posibilităţile de
desvoltare ale copilăriei ca atare, dând sufletelor de grabă o îndrumare
bătrânicioasa. La oraş copilul este în adevăr „tatăl bărbatului”, adică
o pregătire pentru vârstele seci! La sat copilăria e o vârsta autonomă,
care înflorește pentru sine. Omul crescut la oraş parvine să înțeleagă
sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu
face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o
experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi de sensibil. A
trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse
la fiecare pas de rânduielile civilizației. A trăi la sat înseamnă a
trăi în zariște cosmică şi în conștiința unui destin emanat din
veșnicie.
Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu
inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversaţia
de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de
șapte ani. Eram vreo cinci băieți, toţi cam de aceeaşi vârstă ; stăm în
cerc, calmi, în mijlocul uliței, pe înserate. Nu mai ştiu în ce
legătură s-a întâmplat ca unul să arunce întrebarea: „Cum o fi când eşti
mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntârziat, ca iluminat : „Mort
trebuie să fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi
bunăoară stăm aici în cerc şi vorbim, dar poate că suntem morți, numai
că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am
împodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Mi-aduc desăvârșit de bine
aminte şi de fiorul încercat în fața prăpăstioasei perspective deschise
prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l încerci în
copilărie, ca şi mai tîrziu, când calci prin preajma ultimului hotar. O
fetiță, prietenă de joacă, se cățăra în prunii cimitirului, crescuți din
morminte. Spunea sărind, că vrea să vadă ce „gust au morţii”, şi
încerca prunele. Când mușca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la
rădăcină trebuie să fi fost rău. Când nimerea în alt pom o prună dulce,
zicea că mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om bun.
Iată
concepții, viziuni, presimțiri, cari cresc în chip firesc, chiar în
imaginația copiilor în lumea satului. Îmi amintesc foarte bine cum
ieșeam câteodată seara în ogradă. În beznă zăream dintr-o dată Calea
laptelui şi stelele, ca ciorchinii grei şi mari, coborâte până aproape
de acoperişele de paie. Priveliştea era copleşitoare ; sub impresia ei
trăiam în credinţa că întradevăr noaptea stelele coboară până aproape în
sat, participând într-un fel la viaţa oamenilor şi ascultându-le
răsuflarea în somn. Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de
nici un act al raţiunii şi de nici o cosmologie învăţată şi acceptată
de-a gata. Iată experienţe vii, cari leagă cerul de pământ, care fac o
punte între viață şi moarte şi amestecă stihiile după o logică primară,
căreia anevoie i te poţi sustrage, şi care mi se pare cu neputinţă în
altă parte, decât în mediul înțeles şi trăit ca o „lume”, a satului.
Fiecare sat se simte, în conștiința colectivă a fiilor săi, un fel de
centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemeni în
centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei
populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la
totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de
nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea
neistovită. Omul satului, întrucât izbuteşte să se menţină pe linia de
apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi – pentru
acest întreg ; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul
şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta.
Omul oraşului, mai ales al oraşului care poartă amprentele timpurilor
moderne, trăieşte în dimensiuni şi stări tocmai opuse: în fragment, în
relativitate, în concretul mecanic, într-o trează tristeţe şi într-o
superficialitate lucidă. Impresiile omului de la oraş puse pe cântar de
precizie, înghiaţă, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin
raportare intuitivă la un cosmos, nu dobândesc proporţii şi nu se
rezolvă în urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat.
Cu riscul
de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut în
anii copilăriei mele la sat. Mânat de fobiile şi nostalgiile boalei, un
câine turbat venit de aiurea, intrase în sat, mușcând pe uliţi şi prin
ogrăzi copiii întâlniți. Faptul a luat numai decât, nu numai în sufletul
meu de copil, ci în tot satul, o înfăţişare apocaliptică, stârnind o
panică de sfârșit de veac. Nişte babe spălau rana unui copil mușcat, la o
fântâna, şi parcă mai aud şi astăzi pe o babă zicând: „Vezi căţeii în
rană?” – Nu, nu m-am înșelat; baba vorbea despre nişte mici căţei văzuţi
în rana copilului. Am asistat astfel la naşterea unui mit al turbării.
Femeia aceea vedea aievea nişte căţei în rana copilului, căţei cari
aveau să crească în copil, şi de care acesta urma să turbeze mai tîrziu.
Nu este această imagine a câinelui, care contaminează cu căţei pe cel
muşcat, cel puţin tot atît de impresionantă ca a fiarei apocaliptice?
Experienţa inevitabilului şi toată panica primară a omului, care se
vede pierdut, şi-a găsit întruchipare fulgerătoare în această viziune.
Faptele şi întâmplările se prelungesc pentru omul de la sat într-o
imaginaţie mitică permanent disponibilă. Nimic mai prompt decît
reacţiunea mitică a săteanului. Or, mitul implică totdeauna semnificaţii
liniare şi prin aceasta o raportare la întregul unei lumi. Despre satul
românesc (cunosc mai ales satele ardeleneşti) se poate în genere
afirma, fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează ca structură
spirituală, aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim. Îmi
pot foarte bine închipui că pînă mai acum vreo sută şi ceva de ani,
satele româneşti să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate
vârstele, ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar pentru copii. Desigur
că pe urma contactului diformant direct şi indirect, cu civilizaţia
timpului, satul românesc s-a depărtat şi el, cîteodată chiar destul de
penibil, de definiţia a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin
adevărat însă că în toate ţinuturile româneşti, mai poţi să găseşti şi
astăzi sate, cari amintesc ca structură sufletească „satul-idee”.
„Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul
lumii”, şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit.
Ca tip antipodic al acestui „sat-idee”, cred că s-ar putea cita de ex,
aşezările mărunte cu înfăţişare ca de sate din America de Nord, acele
sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi fermieri, ţinute laolaltă de
un interes colectiv, dar niciodată de magia unui suflet colectiv. Dacă
satul nostru este clădit în preajma bisericii, din care iradiază
Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un sălaş
al lui Dumnezeu, cît un fel de întreprindere şi bancă a coloniei, o
societate pe acţiuni. Pastorul ţine predici cu invitaţii ca la
cinematograf şi cu preţuri de intrare. Nu vom pune numai decât şi întru
totul la îndoială credinţa acelor bravi cetăţeni (se spune chiar că unii
sunt foarte credincioşi), dar credinţa lor e integrată ca un şurub bine
uns în angrenajul vieţii profesionale închinată succesului practic ca
atare.
Să mi se îngăduie mândria de a afirma, că din punct de vedere
uman săteanul nostru reprezintă un tip mult superior mult mai nobil,
mult mai complex în naivitatea sa. Satul nostru reprezintă o aşezare
situată şi crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în
sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă.
Fermierul american, simţindu-se alungat la periferia existenţei, e veşnic
abătut de nostalgia oraşului; cu gîndul la bogăţie, cu frica de
mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului,
el nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să
exploateze un fragment al acestuia sau să-l părăsească în clipa când
fragmentul nu mai rentează. Am încercat în studiile mele de filosofia
culturii, să pun în relief aspectele sau categoriile stilistice ale
vieţii şi ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus în
acele studii despre „matca stilistică” a culturii noastre. Voi întregi
doar punctele de vedere puse în evidenţă cu câteva noi observaţii. Satul
românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite în el
prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională
măsură de epitetul autenticităţii. Mai precis, între nenumăratele sate
românești găsim atâtea şi atâtea aşezări, cari realizează ca structură
sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului.
Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale
unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul
unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său
un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă ca o
grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce
derivă dintr-o supremă rodnică naivitate. Fiecare sat îşi are sub acest
unghi mândria sa, care-l împinge spre o diferențiere de celelalte sate
învecinate, sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la
rânduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cântec, fiecare sat
ţine la autonomia şi la aureola sa. Instinctul de imitaţie, căruia o
anume sociologie i-a acordat un rol cu totul exagerat în viaţa umană, nu
depăşeşte decît foarte diminuat şi foarte sever controlat pietrele de
hotar ale colectivităţii unui sat. Să se compare odată această
neostentativ mîndră comportare cu aceea a orăşenilor, cari se supun
docil tuturor ucazurilor modei lansate dictatorial de undeva dintr-un
centru mondial. Intervine aici o diferență foarte profundă de
psihologie. Orăşenii trăiesc în altfel de orizonturi şi sufăr aproape
întotdeauna de conştiinţa şi teama periferialităţii. Între marile oraşe e
o adevărată întrecere de a preface şi de a proclama pe toate celelalte
drept „provincie”. Termenul de „provincie” circumscrie un vast şi grav
complex de inferioritate. Să se observe însă, că problemele de
psihologie legate de polaritatea „metropolăprovincie” nu se pun de loc
pentru sufletul satului. Fiecare sat care se respectă ca atare, există
pentru sine în centrul unei lumi, şi are frumoasa mândrie de a fi puţin
mai altfel decât toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămînă el însuşi,
nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se
constată o oarecare aristocratică distanțare, dar câtuși de puţin
afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi înţelege existenţa
aduce cu sine şi stârnește acea varietate de aspecte în cadrul unuia şi
aceluiași stil, vast răspândit pe cîte o întreagă ţară, varietate pe
care o ilustrează aşa de minunat diversele „ţări româneşti”. Din modul
cum satul îşi înțelege existența mai rezultă însă şi un al doilea aspect
şi alte consecințe, cari merită să fie reținute. Satul, situat în inima
unei lumi îşi e oarecum sieși suficient. El n-are nevoie de altceva
decât de pământul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus,
pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficiență a
făcut bunăoară ca satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau
antrenat de marile procese ale „istoriei”. Satul e atemporal.
Conștiința surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot
soiul, conștiința de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în
cursul multelor secole foarte mișcate acea tărie fără pereche de a
boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa
indiferență. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se
făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului de la se
găsi în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menținut şi ne-a salvat
ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras
în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat
feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru
vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii
românești. Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul
culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistică. Să nu se
creadă însă că dând grai unei încântări, aş dori să rostesc, cu ocoluri,
dorinţa de a ne menţine pentru întotdeauna în cadrul realizărilor
săteşti, îmi refuz asemenea sugestii sau îndemnuri.
De o sută de ani
şi mai bine ne străduim toţi intelectualii pe o linie mereu înălțată,
să cream, într-o epocă de tragice răspîntii, o cultura româneasca
majoră. Strădaniile merg paralel cu procesul emancipării noastre
politice, cu acela al formării statului şi al întregirii neamului. Cari
sunt însă condiţiile, ce trebuiesc să fie în prealabil date, pentru ca
un popor să poată în genere spera că va putea deveni creatorul unei
culturi majore? Opinia curentă, cu care trebuie să ne războim, e că
pentru aceasta ar fi de ajuns un număr cât mai mare de genii şi talente.
Teoria ni se pare simplistă. O cultură majoră nu s-a născut niciodată
numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură
majoră mai mare nevoie şi de p temelie, iar această temelie sine qua non
e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare. Să ne întoarcem
privirile spre trecut. Una dintre cele dintîi culturi majore cari au
apărut pe globul terestru este cea egipteană. Pînă la un moment dat,
urmînd aparenţele, s-ar fi crezut că această cultură egipteană a ţîşnit
dintr-o dată în dimensiuni majore, aproape gata, cu scut şi cu lance, ca
ştiuta zeiţă din capul ştiutului zeu. Pentru a-şi lămuri aceste
dimensiuni majore, cu totul misterioase, istoricii nu s-au sfiit să
recurgă la explicaţia importării. S-a emis, printre alte ipoteze,
ipoteza în favoarea căreia pleda şi un mit platonic, că marea cultură
egipteană ar fi de origine atlantică. Ipoteze de asemenea natură trădau
cel puţin o nedumerire a istoricilor.
Apariţia unei culturi majore,
fără faze evolutive prealabile, li se părea celor mai mulţi
neverosimilă. În anii din urmă se pare că s-a soluţionat în sfârşit
destul de satisfăcător această problemă a culturii egiptene. Etnologul,
călătorul, geograful Leo Frobenius şi-a încoronat uriaşa operă de
cercetător cu o descoperire senzaţională, despre care nu ştiu să se fi
făcut până acum vreo menţiune în publicistica noastră . Frobenius a
făcut cercetări în deşerturi africane, la o depărtare e aproximativ o
sută de kilometri de actuala matcă a Nilului, spre soare-apune, pe
vechea albie a acestui fluviu, astăzi complet seacă şi bătută de
vânturile celor cinci sau zece mii de ani. Pe malurile pustii ale
străvechiului Nil, Frobenius a avut norocul să dea de rămăşiţele multor
aşezări umane de altă dată. S-au dezgropat, înainte de toate, urmele
unei arhaice culturi minore, care izbeşte luarea aminte prin
similitudinea motivelor şi a stilului ei cu acelea ale culturii majore
din Egipt. Frobenius crede că a descoperit cu aceasta, şi nu avem nici o
pricină să-i privim cu neîncredere optimismul, vatra culturii egiptene.
Cultura egipteană n-a apărut deci cu atribute majore, ci a avut o lungă
fază de antecedente de înfățișare minoră. Descoperirea lui Frobenius
invită la speculaţiuni filosofice.
S-ar putea afirma anume că
liniile interioare, cadrele stilistice şi posibilităţile culturii
egiptene majore au fost preformate într-o cultură minoră şi date ca un
miraculos răsad deodată cu acele straturi fertile ale acestei culturi
minore. S-ar mai putea cita de altfel încă multe exemple de
preformaţiuni stilistice. Mult timp s-a crezut bunăoară că arta, cultura
gotică s-a înălţat la un moment dat, monumentală, spre cer., ca un
havuz, irezistibil şi prin nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit că
goticului monumental i-a premers de fapt o cultură populară minoră, cu
forme şi motive similare, răspîndite la seminţii germanice sau celte.
Concluzia că geniile de cultură majoră nu fac în mare decât să urmeze un
itinerar îndelung pregătit se îmbie de la sine. Fără de acel complex
apriori al unei matrici stilistice, preformată în plăsmuirile şi
creaţiile unei culturi minore, cred că nu s-a ivit până azi, nicăieri şi
niciodată, o cultură majoră. Un popor lipsit de acest profund apriori
stilistic, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea niciodată o
cultură majoră, oricîte genii şi talente ar avea la dispoziţie pentru
asemenea înfăptuire.
Geniul creator rămîne geniu pustiu, dacă nu e
integrat în cîmpul unui asemenea potenţial stilistic. Cine poate tăgădui
ţiganilor geniul muzical? El îl posedă într-un grad mai vădit decât
toate popoarele europene. Geniul lor rămîne însă fără întrebuinţare,
fiindcă ţiganul, ca fiinţă etnică sfîşiată şi împărţită pe la toate
periferiile vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale unei
matrici stilistice. Să însemnăm şi un alt fenomen destul de paradoxal,
care ni se pare explicabil întru cîtva prin nivelul, complexitatea şi
posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice. Fenomenul, la care
facem aluzie, e următorul : se ştie că cele mai importante şi cele mai
înalte creaţii de cultură, poetice, artistice, sau filosofice, din
Europa apuseană, nu aparţin neapărat popoarelor celor mai bine
înzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant,
sau poporul englez cu al său singular Shakespeare, e sigur, că nu pot fi
puse ca medie generală a aptitudinilor spirituale, la acelaşi nivel cu
poporul francez sau italian. O comparaţie sub unghiul mediei spirituale
fireşti este desigur în dezavantajul germanilor sau al englezilor.
Misterul unor apariţii, precum a lui Goethe sau Shakespeare, într-o
medie relativ nu tocmai impozantă, se lămureşte poate în perspectivă
stilistică. În cazul acesta trebuie să admitem însă că nivelul,
complexitatea şi posibilităţile stilistice, proprii sufletului german şi
englez, sunt superioare acelora ale altor popoare, la rîndul lor,
evident, mai bine înzestrate ca inteligenţă şi talent, sau chiar ca
habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul şi
complexitatea ei, ni se par că atîrnă, cu alte cuvinte, nu numai de
existența geniului ca atare, ci şi de posibilităţile imanente ale unei
matrici stilistice colective. Iată de ce am socotit că un examen
stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De
rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai puţin,
decât credința în jestinul nostru spiritual.
În studiile mele de
filosofia culturii, intitulate : Orizont şi stil şi Spaţiul mioritic am
ajuns la unele concluzii cari îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem
un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca
plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi în cîntecele noastre,
şi nu mai puțin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut
prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular
categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm fată de rânduielile
firei şi rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii
în poezie, în artă, în credință. Înclinarea spre pitoresc îşi are la
noi şi ea specificul ei întrucât apare solidară cu un deosebit simţ al
măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie. Nu voi stărui
asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru
etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun în lumină
altădată. Matca stilistică românească este o realitate. O realitate
sufleteasca de necontestat. Putem privi ca nici unul din popoarele
înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mândrie de
binecuvîntaţi stăpîni asupra acestui incomparabil şi inalienabil
patrimoniu. Matca stilistică populară, şi cele înfăptuite sub auspiciile
ei, indică posibilitățile felurite ale viitoarei noastre culturi
majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge
unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem şi să monumentalizăm
în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor,
sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să prelungim în mari
proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare :
Foaie verde grîu mărunt/ Cîte flori sunt pe pămînt/ Toate merg la
jurămînt./ Numai spicul griului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul
Domnului/ Zboară-n naltul cerului/ Stau în poarta raiului/ Şi judecă
florile/ Unde li-s miroasele.
Asemenea operaţii sunt destinate să ne
dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură
majoră. Recitiţi de exemplu legenda poetizată Soareleşi luna din
colecţia Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin nimic interioare celor măi
admirate din marile poeme ale omenirei, de la Divina Comedie până la
Faust. Drept încheiere să mi se îngăduie să dau expresie şi unui gînd
restrictiv. Aş dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie
înțeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folklor şi ca îndrumare
necondiţionată spre rosturi sătești. Cultura majoră nu repetă cultura
minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos ci o
monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi
orizonturi lăuntrice. 0 cultură majoră nu se stârnește prin imitarea
programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a
creaţiilor populare vom face saltul de atâtea ori încercat într-o
cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne
însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decât
de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore,
ci amîndouă sunt produse de una şi aceeași matrice stilistică. Să iubim
şi să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm
contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvîntat şi
rodnic ca stratul mumelor.
LUCIAN BLAGA
5 iunie 1937
“Izvoade – eseuri, conferinţe, articole”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972
