Un mar al discordiei intre Moldova si Muntenia.

 Fragmentul pus in discuție este o concluzie pe care istoricul Șerban Papacostea îl aduce capitolului "La începuturile statului moldovenesc. Considerații pe marginea unui izvor necunoscut".

"Unificarea Moldovei prin alipirea unui teritoriu care, în parte cel puțin, fusese stăpânit de Țara Românească, a dat naștere unui îndârjit conflict teritorial, tipic medieval, între două țări legate prin comunitatea de origine. Încadrat în lupta puterilor pentru stăpânirea spațiului carpato-dunărean și a gurilor Dunării îndeosebi, acest conflict pentru «moștenirea tătară» a influențat profund și negativ raporturile moldo-muntene până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea."

 (Șerban Papacostea, "La începuturile statului moldovenesc. Considerații pe marginea unui izvor necunoscut", reluat în vol. Geneza statului în evul mediu românesc: Studii critice, Cluj-Napoca, Dacia, 1988, p. 112)

Problema teritorialității si a hotarelor celor două state nou formate, in acea perioadă, gravitează in jurul existentei –efemere- a unei alte formațiuni politice românești, independente, Țara de Jos. Intr-o perioadă extrem de tulburată de declinul puterii hanatului tătar, întăririi puterii si influentei Poloniei si Lituaniei, ingerințelor Ungariei, apariției amenințării otomane, hotarele celor două țări romane sunt nestabilizate si disputate de ambele. Situația pare cu atât mai complicată cu cât alianțele agreate de cele două state românești diferă. Politicile externe par a fi divergente si creează o stare de tensiune evidentă intre ele.

            In problema existentei Tării de Jos, condusă vremelnic de „Costea voievod” avem destule date istoriografice directe si indirecte (ex.: Pomelnicul de la Bistrița sau izvoarele arhivelor genoveze referitoare la activitățile diplomatice pornite din orașul Caffa) putând admite existența, cel puțin intre anii 1386 si 1392, a unui stat independent in sudul Moldovei. Țara de Jos si-a menținut numele si identitate însă mult după înglobarea acesteia in Moldova sau, vremelnic, in Țara Românească, creând astfel o problemă disputată de ambele țări. Căci o Țară, o unitate administrativ teritorială, organizată politic si economic independentă fată de celelalte două țări românești, nu poate aparține apriori unei dintre acestea. Țara de Jos de altfel, alături de zona Dobrogei, este situată într-o zonă de maxim interes pentru toate statele nou formate, având o viață economică puternică, proximitatea Mării Negre si a transportului naval, făcând-o dorită nu numai de către cele două tari românești dar si de puterea mongolă, de Bizanț, Ungaria angevină, Polonia, Genova, Veneția sau Imperiul Otoman. Importanta deosebită a acestei țări ne poate da si înțelesul problemelor pe care ea le-a creat celor două state românești care își arogau dreptul de a o îngloba.  Căci cine va controla Țara de Jos si Dobrogea, va controla un extrem de important canal al comerțului internațional atât in bazinul Marii Negre cât si pe cursul Dunării de Jos.

            Pretențiile Moldovei asupra Tării de Jos încep cu domnitorul Roman Musat, unificarea realizată de predecesorul său, Petru Musat, neincluzând-o in hotarele stăpânite de acesta. Acest fapt este confirmat atât de izvoarele istoriografice moldovene cât si de documentele soliilor genoveze din anul 1386. Domnitorul Roman Musat însă o înglobează (intre aceste două date: 1386 si 1392) putându-se denumi in mod oficial „Voevod moldovenesc si moștenitor a toata Țara Românească de la munți până la țărmul mării”. Alipirea Tării de Jos (probabil intre 6.07.1391 si 30.03.1392 in conformitate cu izvoarele istoriografice cercetate) a creat însă o puternica opoziție si frustrare din partea Țării Românești. Trebuie amintit că, Țara Românească, se afla in fata primelor atacuri ale imperiului otoman care pătrund in Țara Românească in urma cucerii tuturor statelor bulgare, atacuri urmate de campania lui Baiazid si exilul voievodului muntean. Este foarte probabil totodată ca aceasta anexare să fi stat si ea la baza ruperii coaliției polono-moldavo-muntene (1389-1391), prin violarea de către Moldova a înțelegerilor cu Țara Românească in cadrul alianței.

            De altfel, pentru Moldova, perioada era prielnică alipirii, in special prin incapacitatea Țarii Românești de a duce războaie pe ambele flancuri. Putem presupune că domnitorul Mircea Voievod s-a simțit trădat de mișcarea făcută de Roman Musat cu presupusa acceptare a „aliaților” poloni. De altfel Mircea, după ce rupe alianța cu polonezii si moldoveni, semnează o alianță cu Sigismund al Ungariei, alianță care îl poziționează in tabăra ostilă Poloniei. Cele doua țări românești se găsesc acum in alianțe antagonice, conflictul dintre ele stând să erupă.

            Situația militară a Țării Românești nu ii permite însă lui Mircea să ia măsuri împotriva acțiunilor Moldovei. Mai mult de atât, eșecul înregistrat de aliatul Țarii Românești, Ungaria, in campania împotriva Poloniei, Moldovei si Tării Românești, condusă pentru puțin timp de Vlad Uzurpatorul, ii amână acțiunile si răspunsul până in anul 1399. Înfrângerea de pe Worskla a lituanienilor, moldovenilor si aliaților lor, soldată si cu dispariția domnului Moldovei, Stefan Musat, îl face pe Mircea voievod să acționeze si să îl înlăture de la domnie pe voievodul Iuga, punându-l in scaunul Moldovei pe Alexandru cel Bun. „In anul 6907, luna aprilie 23, s-a ridicat domn in Tara Moldovei, Alexandru voievod, iar pe Iuga voievod l-a luat Mircea voievod”. Prin aceasta ingerință in treburile interne ale Moldovei, Mircea nu numai că își pune un domnitor loial dar, ca o măsură târzie, preia Țara de Jos si zone largi ale Moldovei sudice sub hotarele Tării Românești. Mircea, astfel, reduce Țara Moldovei pe partea sudica până aproape de Bacău si Bârlad, înglobând zona sudică si costieră in propriul voievodat. Convenția semnată de către Alexandru si Mircea va produce efecte pentru un timp si se poate presupune că ea a stat la baza deciziei lui Mircea de a-l înscăuna pe Alexandru.

            Nici măcar aceasta situație nu a durat, chiar in timpul vieții celor doi voievozi Moldova reanexându-si zona pierdută. Problema apartenenței Țarii de Jos la una dintre cele doua țări românești se încearcă a fi rezolvata pe cale diplomatică, juridică dar nu militară. Problema avea să dăinuie si să producă grave efecte asupra evoluției relațiilor dintre cele două țări.

            Așa cum am amintit mai sus, zona Țării de Jos avea o mare importantă economică in tot arealul Mării Negre. Cine conducea si deținea această zonă nu numai că obținea beneficii materiale dar, poate chiar mai important, devenea interlocutorul marilor puteri din regiune. Interesele comerciale erau completate de interese strategice si militare, de interese de geopolitică regională. In această perioadă asistăm la slăbirea si dispariția puterii tătarilor in aceasta zona dar, nu încă si nu de tot. Amenințările tătarilor rămân reale si măsuri trebuie luate, de ambele state românești, pentru a le diminua puterea. Interesele genovezilor nu sunt doar comerciale cât si militare in zonă, in încercarea de a-si proteja orașele proprii (Crimeea) dar, mai ales, in a-si extinde puterea si a acapara noi teritorii, uneori in detrimentul fraților lor, venețienii. Atât Lituania cât si Polonia simt amenințarea crescândă a turcilor care, prin cucerirea ultimelor redute bulgare, se află la porțile țărilor românești. Doar acestea mai stau intre puternicul imperiu otoman si ei.

            Pentru Moldova însă miza era mult mai mare: însăși existenta statului moldovean. In scurta sa existentă, Moldova nu reușise încă să se autodefinească ca un singur stat, de sine-stătător. Moldova era agregată, formata, din câteva tari, până de curând independente, si, cel puțin până la Stefan cel Mare, neavând un sentiment de apartenentă la noua unitate statală. Acest fapt este confirmat, după moartea lui Alexandru cel Bun, de înțelegerile dintre moștenitorii acestuia, Ilie si Stefan, prezentate regelui polon. Moldova se destrăma in două state si aceasta fărâmițare părea naturală. Tânărul stat moldovean avea nevoie să își mențină granițele pentru o perioadă lungă de timp, să înglobeze Tara de Jos pentru a-si câștiga o poziție notabilă si utilă puterilor înconjurătoare si să stabilească un ritm accelerat de centralizare a tuturor statelor înglobate in ea. Marea criza a anarhiei boierilor din 1467 ne demonstrează acest lucru. Din fericire Stefan cel Mare a reușit să mențină unitatea teritorială a Moldovei si, in cursul îndelungatei lui domnii, să creeze statul moldovean unitar.

            Pentru Țara Românească, acțiunea Moldovei a fost o trădare a înțelegerilor avute. Țara Românească are o poziție mai vulnerabilă in context geo-militar al acelei vremi decât cea a Moldovei. Amenințările sunt mai puternice, mai răspândite, aliații mai îndepărtați si posibilele ajutoare militare fiind la mare distantă. Dar Țara Românească simte pierderea si o simte ca o văduvire a ei de un teritoriu care, chiar dacă nu ii aparținea direct, putea deveni parte a ei. Ambele țări cunoșteau importanta zonei in dispută si ambele tari doreau ca interesele lor să prevaleze. Nu exista încă o unitate ideologică sau de națiune la acel moment, sentimentele unioniste apărând mult mai târziu in istorie.

            Efectele acestei tensiuni dintre cele două state românești vor rămâne mult timp si vor determina istoria ambelor părți. Conflictele ulterioare (de genul distrugerii de către moldoveni a Orașului de Floci) aduc cu ele amintirea acestei zone contestate si dorite de ambele țări. Dintr-un punct de vedere am putea spune că diferendele moldo-muntene nu au încetat nici până in zilele noastre, tendințele separatiste reapărând periodic.

            In aceea perioadă însă fiecare tară a făcut ceea ce ea a considerat că este mai bine pentru ea. Perioada extrem de complicată a făcut ca începuturile ambelor state să fie agitate, mereu puse in pericol, mereu sub amenințări sau agresiuni externe, mereu la răspântia imperiilor sau al năvălirilor. Marele deziderat urmărit de ambele state era consolidarea statului unitar, centralizarea acestuia si definirea statului in contextul geopolitic înconjurător. Țara de Jos a fost însă primul măr al discordiei.