Gluma zilei. Problemele tale

- Rabbi, am asa niste probleme, asa probleme! Nu pot sa fac fatza la problemele astea! Ce sa ma fac, Rabbi?
- Asculta Haim, D-zeu ii trimite fiecaruia probleme dupa puterile sale. Asa ca, una din doua: ori le rezolvi, ori inseamna ca nu sunt problemele tale.

Definitii greoaie. Libertate

Am vazut extrem de multe definitii ale conceptului de libertate. Unele incomplete, altele eronate, unele irelevante si foarte multe de neinteles.
Cea pe care o prefer eu este : prin libertate inteleg Absenta totala a cauzalitatii. 

Gluma zilei. Regula gropii

Regula de aur a gropii este extrem de simpla:

Daca te trezesti intr-o groapa, opreste-te din sapat !

Ma intreb de ce atat de putini oameni o inteleg..... si de ce si mai putini o aplica...in afaceri, in politica, in relatii, in cariera....

"Fiat justitia, et pereat mundus" (rep.)

Sa se faca dreptate chiar de ar pieri lumea. 
A fost motto-ul lui Ferdinand I, Imparat al Imperiului (Sfant) Roman probabil preluat din cartea lui  Johannes Manlius - Loci Communes (1563). Copiata/plagiata probabil din "Fiat justitia ruat caelum" ( Sa se faca dreptate chiar de s-ar prabusi cerul ) regasita la comediantul Romei antice  Publius Terentius Afer (195/185–159 E.N.). 
Terentius probabil a copiat-o de la Seneca. In cartea De Ira ( Despre Furie, Cartea I, Capitoul XVIII) Seneca povesteste cum guvernatorul roman Gnaeus Piso s-a infuriat cand un soldat s-a intors dintr-o permisie fara prietenul sau cu care plecase , suspectandu-l pe acesta ca l-ar fi asasinat. Judecata sumara, nervi multi si imediat condamnare la moarte. A se pune in aplicare imediat. In timp ce condamnatul isi pune capul sub sabia calaului, disparutul apare. Intarziase. Centurionul opreste executia dar apare guvernatorul care ordona continuarea executiei deoarece un verdict fusese deja dat. Justitia isi spusese cuvantul. Mai mult, a ordonat si executarea centurionului care a oprit initial executia deoarece nu a dus la implinire ordinele date. Ca sa fie insa satisfacut a ordonat si omorarea intarziatului deoarece actiunile lui au dus la omorarea a doi oameni nevinovati. Si atunci a simtit Guvernatorul ca s-a facut dreptate.

Cam cum gandeste si actioneaza DNA-ul astazi. Aripa Macovei cel putin...
Oare de cite ori pe zi aceeasi mentalitate absurda condamna oameni nevinovati in apararea unei justitii intangibile. Cel putin ii acuza, ii distruge social si politic ca apoi sa o lase balta.
Justitia este legata la ochi... nu-i asa ?
Oare i-am facut dreptate lui Seneca chiar daca v-am plictisit/ amuzat ?  Probabil insa de aici expresia populara romana: Facerea de bine... 

Decadenta simbolurilor

"Pentru ca trebuie onorat cel caruia i se cuvine onoare. " Jean Amery

Neintelegerea acestei simple idei a dus in ultimele decenii la distrugerea, pervertirea insasi a ideii de onoruri.
Acordam, fara discriminare, onoruri unor oameni remarcabili doar prin existenta lor sau prin durata prestarii unor servicii sociale sau administrative.
Onorarea celor care nu si-au castigat onoarea.
Decorarea celor care doar au existat ...

Onoarea si recunoasterea acesteia, prin desuetitudinea onorurilor acordate, risca ea insasi sa cada in desuetitudine. Pentru onoare ( recunoscuta prin onoruri) oamenii au murit si ar muri.

Festivitati de decorare a unor semi-analfabeti ( dar avand o activitate administrativ teritoriala), a unor bieti administratori de averi publice... onorarea unor soldati care nu au avut posibilitatea sa se remarce prin altceva decat tragismul mortii accidentale... demonetizarea onoarei . Moartea nu aduce implicit onoarea.

Trista si semidocta lume in care traiesc...

Gluma zilei. Lumina

Într-o zi, Nastratin Hogea şi prietenii săi au făcut un rămăşag. Hogea trebuia să stea afară toată noaptea, în luna rece a lui octombrie, fără să aprindă nici cel mai mic foc. Dacă reuşea să reziste, avea să câştige o masă îmbelşugată. Dacă, însă, nu putea rezista afară până dimineaţa, el trebuia să pregătească un ospăţ pe cinste pentru toţi.
După ce şi-a petrecut câteva ore afară, în noapte, frigul s-a făcut din ce în ce mai pătrunzător. Când degetele i s-au făcut ca de gheaţă, s-a gândit să se dea bătut. Chiar atunci a zărit lumina slabă a unei lumânări în fereastra unei case îndepărtate. Hogea şi-a imaginat că acea plăpândă flacără era de fapt un foc zdravăn dintr-o sobă şi acest gând l-a făcut să uite cât de frig îi era.
A doua zi dimineaţa, prietenii l-au întrebat pe Nastratin Hogea cum s-a descurcat. El le-a istorisit despre micuţa lumină pe care a văzut-o în depărtare şi despre felul în care aceasta l-a încălzit, făcându-l să reziste frigului de peste noapte. ”Vederea acestei micuţe lumânări mi-a ţinut de cald şi datorită ei am rămas afară până când s-a făcut dimineaţă. “Dacă aşa ai făcut, înseamnă că ai trişat,” au spus ei. ”Te-ai încălzit la flacăra unei lumânări şi nu trebuia să ai nici un fel de foc care să îţi alunge frigul. Ai pierdut rămăşagul! Trebuie să ne dai mâncarea pe care ne-ai promis-o!” Hogea s-a recunoscut învins şi i-a invitat pe toţi la prânz. Atunci când prietenii au sosit acasă la Nastratin, nu au văzut nici urmă de-ale gurii. “Mâncarea este încă la încălzit,” i-a asigurat Hogea. Oaspeţii şi-au mai petrecut timpul stând la taclale, dar bucatele întârziau să se arate. După câteva ore, când foamea a început să se facă simţită, prietenii l-au întrebat pe Nastratin cât mai durează până o să vină mâncarea. “Veniţi cu mine,” le-a spus Hogea, “şi o să vă arăt.” Au mers cu toţii până în bucătărie şi au dat peste o oală mare de mâncare sub care nu ardea un foc zdravăn, ci doar o micuţă flacără a unei lumânări.“Ce-i asta, Hogea?” au zis supăraţi oaspeţii. ”Cum să poată fi gătită mâncarea din oala de văpaia slabă a unei lumânări ?”Nastratin Hogea le-a răspuns: “Dacă lumina slabă a unei lumânări din fereastra unei case îndepărtate mă poate încălzi, de ce nu ar putea oare să încălzească şi mâncarea din oala asta?”

Statul. Intelectualii

"[...] De fapt, nici un stat nu va fi vreodata disponibil pentru cel care il cauta dispretuitor".

Citind afirmatia ( atat de adevarata) a lui Seneca realizez ca nici macar unul dintre intelectualii contemporani mie nu l-au citit pe acesta. Daca au facut-o, nu o demonstreaza faptic. Dispretul pe care ei , zilnic, il arata statului este ceea ce ii tine departe de guvernare nu oamenii politici cu care ar trebui sa coabiteze.

Dispretul aratat statului este insa un dispret care sa prelinge si asupra tuturor elementelor constitutive ale statului. Popor este unul din aceste elemente, daca nu chiar principalul.

Gluma zilei.Smart-ass sarcasm

In cadrul unui curs de programare si lingvistica un profesor incepe sa explice:
- In limba engleza o dubla negatie formeaza o afirmatie pozitiva. In alte limbi, precum rusa, o dubla negatie ramine insa negativa. Dar nu exista nici o singura limba in care doua pozitive sa devina o negatie.
Din spatele salii se aude:
- Da...bine..
Si apoi imediat :
- Yeah...right...

Promisiuni ( rep.)

Desi apare in Fabulele lui Aesop in latina, originalul ar fi trebuit sa fie in greaca veche :"Αὐτοῦ γὰρ καὶ Ῥόδος καὶ πήδημα" si s-ar traduce : Aici este Rodos, sari aici.

Un atlet se lauda in public ca reusise o saritura incredibila, inegalabila in cadrul unei competitii sportive din insula Rodos. Mai mult chiar, perfomanta fusese vazuta de foarte multa lume.
Enervantul de serviciu din public insa i-a spus simplu : Aici este Rodos, sari acum.

Expresia a fost ( si este inca) des folosita in politica ( nu in Romania) , la servici si uneori in intimitatea dormitoarelor. De obicei se lasa cu grave dezamagiri. Poate din aceasta cauza ea este ignorata in zilele noastre.

Dar un filozof a vrut sa se joace cu aceasta epigrama: Hegel. In prefata Principiilor Filozofiei Dreptului el o pomeneste ( fara sa o explice sau sa o lege de context) prima data in greaca apoi in latina. Face apoi un comentariu care vorbeste de "a sari peste Rodos". Ceea ce ne-ar face sa il banuim de oarece prostie. Asta nu ati crezut-o.... Apoi revine cu o adaptare proprie in germana ( Hier is die Rose, hier tanz - Aici este Trandafirul, aici danseaza) . Si ne baga in ceata legandu-se de trandafirul aflat pe crucea crestina in traditia rosacruceana si a utopiilor promovate de aceasta secta (Rhodos-rhodon-trandafir...salta/dans-saltus/saritura- get it ?).

Dar parca nu se jucasera destul apare Marx care o citeaza "Hic Rhodus, hic salta". Adica jumatate de la Aesop si jumatate de la Hegel. ( Eighteenth Brumaire of Louis Bonaparte -Karl Marx, Friedrich Engels, Werke (Berlin, 1956–83), vol. 8, p. 118. )

Sa ne intelegem: atat Hegel cat si Marx cunosteau foarte bine expresia dar s-au jucat cu ea. Si cu mintile noastre. Ca doar asta face un filozof. Reading between the lines...dude.

Trilema lui Epicur. (rep.)

Epicur a enervat multa lume. Dante l-a bagat in Infern la loc de cinste. Platonicienii doreau sa ii distruga toata opera (Platon personal a cerut sa fie incendiate toate lucrarile sale. A renuntat cand a aflat cat de multe sunt). Au reusit. Tot ce stim astazi despre Epicur sunt din citatele dusmanilor. Dusmanii, dupa cum se vede, te pot duce in posteritate si te salveaza de uitare. 

Fiind atat de enervat bineinteles ca este printre favoritii mei. 

Nu ma enervati cu .." iarasi ai deschis paranteze si te indepartezi de subiect" De asta am facut acest blog. Sa ma invart in cercuri.

Trilema lui Epicur ne este cunoscuta deoarece un invatacel/preot de mare rang, Lactantius il injura. Daca tacea , trilema disparea. Asa ea a bantui toata istoria filozofiei. 

Pe scurt Epicur afirma :

Doreste Dumnezeu sa opreasca raul dar nu poate ? Atunci nu este omipotent.
Poate dar nu vrea ? Atunci este un Dumnezeu rau. 
Si poate si vrea sa opreasca rau ? Atunci de ce mai exista raul ?
Nici nu vrea si nici nu poate ? Atunci de ce il mai numiti Dumneazeu.

Sah-mat la rege . 

Inainte de a-mi servi parerea ta: las-o balta. Cunosc divagatiile si digresiunile pe marginea liberului arbitru. S-au zbatut oameni mai valorosi ( precum Leibnitz sau Hume) sa gaseasca un raspuns coerent sau unii mai habotnici ( Lactantius de ex care incheie discutia : Dumnezeu nu se baga in treburile oamenilor) si au dat gres. 

Ca sa incheiem discutia prieteni sa spun ca Epicur a trait intre anii 341-270 i.e.n. Adica i.Chr. Deci vorbea de alt Dumnezeu. Problem solved !

Gluma zilei. Bancheri stresati

Unul, întâlnind pe Hogea, s-a oprit a-l întreba
De ș-a plătit datoria. Iar el îi răspunse: Ba!
- Dar ce umbli fără grijă, când te știi că ești dator ?
- Grija – zise el – s-o poarte cel ce este creditor.

Diferite nevoi ( rep.)

Un alt filozof necunoscut maselor dar foarte iubit de mine este Aristip, fondatorul scolii Cirenaice. A fost un filozof scolit de Socrate si asta se vede. Cei care revin des vor trage concluzia ca imi plac epicureicii si am ceva impotriva lui Platon si a scolii lui. Si ar avea dreptate.

Intr-o zi, tiranul Dionysios, caruia ii placea sa se inconjoare de filozofi si sa ii rasplateasca ( hei, domnii mogului moderni, invatam ceva de la tirani ?) i-a facut cadou lui Aristip o suma generoasa de bani si lui Platon o carte. Invataceii i-au reprosat aceasta lucru lui Aristip considerand cadourile ca nepotrivite.

Cu intelepciune Aristip a raspuns: Fiecare cu nevoile lui. Eu am nevoie de bani si Platon are nevoie de carti.

Umorul sau s-a prelungit si dupa moarte. Aristip a cerut ca pe piatra lui de mormant sa fie scris :
Aici odihneste cel care va asteapta. 

Cred ca ar fi fost un prieten bun si distractiv. Dar sa asteptam sa il intalnim . Sooner than we think.

J.J. Rousseau. Digresiune (rep.)

Jean-Jaques Rousseau (1712-1778). Filozof francez. Sau nu. El s-a nascut in Geneva si toata viata lui si-a semnat cartile "Jean Jaques Rousseau, Cetatean al Genevei". Francezii insa l-au ingropat in Pantheonul din Paris ca erou national francez. Mda.

Cei pasionati de politica il regasesc si admira in "Despre Contractul Social" sau in "Discurs despre originile inegalitatii".
Romanticii il admira in "Julie sau Noua Heloise". Cei pasionati de educatie vor afirma insa ca nuvela sa "Emile"  este cel mai complet si influent text despre educatie, inspirand zeci de generatii .

Rautaciosii insa vor spune ca influenta sa asupra grupului iacobin in timpul Revolutiei franceze a dus la multe asasinate/ executii total nejustificate. Mai mult, vor aduce in discutie si faptul ca el a fost Francmason declarat si de aici o intreaga teorie a conspiratiei.
Psihologii vor carcoti spunand ca a fost nevrotic, narcisist, ipohondru, masochist si avea mania persecutiei.
Sociologii nervosi vor spune ca a fost un mincinos de vreme ce nu a fost in stare sa isi creasca cei cinci copii si i-a trimis pe toti la orfelinat.

Ar trebui inventata o zicala : Fa ce zice Rousseau, nu ce a facut Rousseau.

Hm...se cam duce aura lui. In orice caz a fost un filozof cu ceva simt al umorului. Diderot ( filozof francez- vorbim despre el alta data) povesteste ca intr-o zi l-a vizitat pe Rousseau acasa la el ( in Montmorency) afland ca acesta avusese ganduri de sinucidere stand pe malul iazului. Diderot , sperand la vreo revelatie existentialista, il intreaba simplu: Si de ce nu ai facut-o?

-Pentru ca am bagat mina in apa si mi s-a parut prea rece.

 

Really......

Magarul lui Buridan ( republicare)

S-ar presupune ca stiti fabula Magarului lui Buridan ( asa ca cititi-o macar acum ) :

A fost odata un magar foarte flamand care avea in fata , la distante egale de el, doua gramezi de fan identice ca marime si prospetime. Magarul nostru era tare nehotarat din care sa manince si nu se putea hotara cu care sa inceapa sau pe care sa o aleaga. In cele din urma magarul nostru a murit de foame nereusind sa ia o decizie. 
In alte versiuni magarul se afla la egala distanta de fan si apa fiind si infometat si insetat. Moare atat de foame cat si de sete. Versiuni, versiuni.Eu o prefer pe cea de-a doua.

Jean Buridan/Johannes Buridanus) (cca. 1300 – 1358) a fost un filozof francez in ale carui scrieri insa nu gasim aceasta fabula. In principal deoarece numele lui s-a lipit de o fabula in care filozofia lui ( determinismul moral ) este luata in ras. Un fel de banc Radio Erevan. Si asa un filozof minor intra in nemurire.

Dar si aici am o problema legata de vechimea aceste fabule caci, Aristotel ( Despre Cer - lucrare cosmologica) spune : "...un om, la fel de infometat cat si de insetat, si plasat intre mancare si apa, trebuie sa ramina nemiscat si sa moara de foame si de sete" luand in deradere ideea sofistilor potrivit careia Pamantul este stationar din cauza ca este circular si toate fortele trebuie sa fie egale in toate directiile.

Ideea acestui paradox intre forte egale a fost insa "descoperita" de Abu Hamid al-Ghazali ( cca 1100 - Incoerenta filozofilor) unde spune :
Sa presupunem ca omul are in fata lui doua intalniri si el are o dorinta puternica de ale avea pe ambele dar nu le poate satisface simultan. Cu siguranta va merge la una din ele multumita unei calitati intrinseci care il ajuta sa aleaga intre doua lucruri identice.
OK..or fi ai nostrii "incoerenti" dar tu esti un mic furacios . Iar argumentarea "cu siguranta" + calitate intrinseca , nejustificata sau explicata logic este...literatura nu filosofie. Ma rog....

Imediat insa contrazis de filozoful maur Averroes ( 1126-1198) care crede exact invers. Adica gen magarului lui Buridan.

Buridan/al-Ghazali/Averroes ? Hmm... "maretia" filozofiei arabe in perioada medievala are un mic secret: plagiatul. Niste ..magari ...

In continuarea discutiei... intra Baruch Spinoza ( big like) :

[I]t may be objected, if man does not act from free will, what will happen if the incentives to action are equally balanced, as in the case of Buridan's ass? [In reply,] I am quite ready to admit, that a man placed in the equilibrium described (namely, as perceiving nothing but hunger and thirst, a certain food and a certain drink, each equally distant from him) would die of hunger and thirst. If I am asked, whether such a one should not rather be considered an ass than a man; I answer, that I do not know, neither do I know how a man should be considered, who hangs himself, or how we should consider children, fools, madmen, &c.

— Baruch Spinoza, Ethics, Book 2, Scholium, 1677

Gluma zilei. Grupuri parlamentare

În copilărie, un vecin îl întrebă pe Nastratin:
- Măi, Nastratine, care din voi doi este mai mare, tu, sau fratele tău?
- Anul trecut, mama zicea că fratele meu este cu un an mai mare decât mine; anul ăsta cred că avem amândoi aceeaşi vârstă.

Valoarea ta ? ( rep)

Na ca la ora asta ma chinuie intrebarea lui Marc Aureliu:
"Mereu m-a mirat cum fiecare om se iubeste pe sine mai mult decat pe restul oamenilor si totusi, pune o valoare mai mica pe opiniile sale decat pe ale celorlalti."

Si fiindca de 2000 de ani nu s-au gasit alte raspunsuri raminem la default-ul : You are an idiot !

Gluma zilei. Insemnele puterii ?

La Nastratin Hogea vine un om care nu ştia să citească, ţinând o scrisoare în mână:
- Te rog, Hoge Nastratin, citeşte-mi şi mie scrisoarea asta!
Se uită Hogea şi vede că autorul avea un scris absolut indescifrabil.
- Nu pot citi aşa ceva!
- Cum, nu poţi citi scrisoarea asta? Tocmai tu, Nastratin? Atunci la ce mai porţi turbanul de hoge pe capul tău?
Auzind asta, Nastratin îşi ia turbanul de pe cap şi-l pune pe capul omului:
- Poftim, acum citeşte-ţi scrisoarea!

Companie proasta ( republicare)

Atat de multa lume plange pe Internet ( adica pe Facebook) de singuratate incat imi aduc aminte de vorbele lui Sartre : Daca te simti singur cand esti singur esti o companie proasta.


Jean-Paul Charles Aymard Sartre (21.06.1905 – 15.04.1980) a fost un filozof francez ( existentialist). S-a mai jucat ( cu succes) cu viata in postura de nuvelist, scenograf, activist politic ( aici fara succes, chiar un pic tembel), biograf si critic literar. O reminiscenta a spiritului enciclopedist francez (care nu a murit si sper sa n-o faca).  Cand a fost tembel a fost marxist. Distractiv a fost refuzul lui de a primi premiul Nobel in 1964 motivand ca "un scriitor nu ar trebui sa isi permita sa fie transformat intr-o institutie".  Distractiv sau nu, pe asta a furat-o de la Emil Cioran care a refuzat ( cu o singura exceptie, primul premiu ) toate premiile si onorurile.

Sartre a mai fost simpatic cand a afirmat :


Când Dumnezeu tace, poate fi făcut să spună orice. / Le Diable et le bon die
Omul e o pasiune inutilă. / L'Être et le néant
Dumnezeu e singurătatea oamenilor. / Le Diable et le bon dieu
Nu ești un om atâta vreme cât n-ai găsit ceva pentru care ai accepta să mori. / L'Âge de la raison
Un copil, acest monstru pe care adulții îl fabrică din regretele lor. / Les Mots
A fi mort înseamnă a ajunge prada celor vii. / L'Être et le néant
Omul nu e nimic altceva decât ceea ce face din el. / L'Existentialisme est un humanisme

Legat de ziua de azi, atentie la ora trei caci Sartre spunea: La ora trei este intotdeuna prea tarziu sau prea devreme pentru orice ti-ai propus sa faci.

Gluma zilei. Puncte de vedere.

Doua neveste, povestind despre seara de dinainte:
Prima:
- Aseara a fost cumplit! A venit al meu acasa, obosit, a bagat iute in el 2-3 sarmale,a profitat de mine 2 minute si s-a culcat.
Cealalta:
- Aseara a fost una din cele mai minunate seri din viata mea. Am ajuns acasa de la munca, el ma astepta cu lumanari aprinse. M-a scos la restaurant, unde am mancat grozav si am baut sampanie. Am venit acasa pe jos, intr-o plimbare romantica, ne-am iubit o ora intreaga si apoi inca o ora am stat la povesti, ca pe vremuri…
Cei doi soti, povestind despre seara precedenta:
Primul:
- Aseara a fost super! Am ajuns acasa de la birt, rupt de foame. Am ras niste sarmale extraordinare facute de nevasta-mea, i-am tras-o iute sa ma descarc si am dormit ca un prunc!!
Celalalt:
- Nu-mi aminti de seara de ieri!! Ajung rupt de oboseala acasa, sigurantele arse. Aprind niste lumanari, sa vad ceva. Vine nevasta-mea, ii zic sa incalzeasca mancarea, dar cuptorul electric nu merge. O scot la restaurant, sa mancam ceva, dar ea isi comanda si sampanie. Raman fara bani de taxi, asa ca la toata oboseala mea, mergem pe jos vreo ora pana acasa. Acolo, are chef de “smecherii”, dar la nervii pe care-i am, eu nu am chef de nimic. Se chinuie si ma “mangaie” vreo ora pana reuseste ceva. Si colac peste pupaza, dupa aia a trebuit s-o mai ascult inca o ora despre cum si-a petrecut ziua la lucru !!

Iubirea mortii.

O superba constatare a lui Prous legata de ideea mortii. Undeva in adancul filonului epicurean exista una dintre cele mai solide solutii impotriva celei mai mari spaime ale umanitatii. Facilitatea insa a dogmelor religioase prevaleaza (inca) in mod nejustificat. 
In acelasi timp o dietetica a importantei actiunilor noastre. Pot trece toate aceste "urgente" cotidiene de furcile caudine ?


"Aceasta idee a mortii s-a instalat in mine pentru totdeauna asemeni unei iubiri. Nu ca mi-ar fi placut moartea, o detestam. Dar, dupa ce m-am gandit fara doar si poate la ea din cand in cand, ca la o femeie pe care n-o iubesti inca, acum prezenta ei adera la cel mai profund strat al mintii mele atat de complet incat nu puteam sa ma mai ocup de un lucru fara ca acesta sa fi traversat mai intai ideea mortii."

Gluma zilei. Ursul polar

In apropierea Cercului Polar merg prin zapada doi cercetatori:  un roman si un neamt. La un moment dat, apare un urs polar care ii vede si incepe sa alerge spre ei infometat. Repede, romanul se apuca sa-si puna schiurile si incepe sa schieze. Neamtul, calculand vitezele rapid, ii spune:
- Oricum, nu vei reusi sa alergi mai repede decat ursul!
La care romanul ii raspunde:
- Important este sa alerg mai repede decat tine!

Juramant de credinta 1933-2014

          Rasboiul mondial s-a dezlantuit ca o furtuna cotropitoare asupra omenirii.

          Pe urma lui, aproape de doua decenii, continentul, transformat dintr-o casa mortuara intr-o casa de sanatate, se zbuciuma coplesit de teorii si formule, fara sa-si gaseasca locul. Cine ar putea spune cit se va prelungi aceasta perioada de cutremur molecular al batrinei Europe si ce surrize ne mai rezerva inca obositul laborator? Ca in toate cataclismele insa si in recenta pravalire un principiu al sanatatii a cautat sa-si faca drum, instalind pe ruine o noua orinduire de viata. Ideea nationala, care in cursul veacului al XIX-lea a determinat schimbarile de harta in Occident si-a impins mai departe triumful ei creeind noi frontiere de stat in sensul unor delimitari etnice. Un act de justitie istorica destul de intirziat s-a indeplinit astfel, normalizind oarecum raporturile de viata ale unui colt de umanitate. Ca in aceasta asezare proaspata sint dibuiri si intrebari care nu si-au primit raspunsul inca, fenomenul e firesc si orice manual de istorie ne poate da lamuriri linistitoare prin capitolele similare din alte epoci si alte parti.

          Romania cu frontierele ei actuale e rezultanta acestui act de evolutie istorica, prin care-si legitimeaza dreptul de existenta si se incadreaza intr-unul din marile adevaruri elementare ale unui patrimoniu comun de gindire.

          Menirea rindurilor acestora e sa dea in treacat citeva notiuni explicative pentru o carte care prin nota absolut veridica a fotografiei va infatisa realitatea autentuca a unui popor, dincolo de inventia subiectiva sau de comentariul interesat al vreunui atelier de scriitor. Placa fotografica, cu marturisirea sincera a pitorescului romanesc, va izbuti mai mult decit aceste pagini sa prezinte fragmente din cadrul de viata al unein tari infiintate in forma ei de azi, dar cu puternice rezonante in trecut.

          Se impune totusi o seama de deslusiri initiale care, fugitiv macar, sa lumineze atit misterul nostru de procreatie cit si linii generale ale prezentului.

          Care e mai intii configuratie geografica si cum se infatiseaza structura solului la acest neam spre care se indreapta de atitea ori intrebatoare privirile Apusului? Un poet, - cel mai mare ginditor al nostru, al carui geniu si-a muita aripile in suferinta de veacuri-, Eminescu, a condensat intr-un singur rind al unei biciuitoare poezii raza etnicului romanesc: “ Dela Nistru pin’ la Tisa”. Chinuitul profet a avut dreptate cind a codificat in versuri lapidare, obiectivul unei zbuciumari milenare si a dat un program de lupta generatiilor venite in urma. Viziunea lui de mare precursor s-a izbindit, ca si in alte parti unde la inceputul unei miscari liberatoare a fost o poezie. Intre aceste riuri s-a jucat drama noastra stropita cu belsug de lacrimi si singe in doua mii de ani. Pamintul acesta apare ca o entitate organica. Un rup imens avind Carpatii coloana vertebrala si respirind la Marea Neagra, sper care se indruma fluviile ce strabat ambele flancuri, Romania ne arata o varietate de peisaje cu o bogatie cu totul particulara. Muntii cu masivele impadurite si cu crestetele plesuve de piatra vinetie, fara a avea inaltimea Alpilor, sunt de o severa maretie in aspectul lor. Fie in Bucovina, la Fagaras, la fruntea Ceahlaului sau pe coamele de stinca ale Bucegilor, ca si in lte colturi de tara, acesti munti exprima salbaticia tragica a naturii, cu o vigoare neobisnuita, reamintind lantul prapastios deasupra firodurilor norvegiene. Padurile care imbraca coastele piezise cu adincimile lor umede netainse de secure, desisurile de brazi batrini rasturnatzi de traznet, izvoarele care tisnesc de sub lespezi de piatra, toate aceste privelisti iti dau un sentiment de intimitate ancestrala a naturii, pe care Occidentul intretaiat pretutindeni de urmele omului nu-l mai incearca de sute de ani. Acestei salbaticii de codru se atribuie si fauna carpatilor, unde ursii, mistretii, lupii, caprele negre si cerbii roiesc prin cringuri si poiene facind din Romania, in materie cinegetica, o tara unica pe continent.

          Coborind insa de pe treptele muntilor spre poale, trecind peste valul rostogolit al acestor temelii de granit cari inchid in fibrele lor subterane aur, sare, carbuni, fier, o formidabila revarsare de bogatii minerale, peisagiul se inmoaie preschimbindu-se in coline pelinse in departari cu o nuantare infinita de culori, de la verdele intunecat al padurilor de stejar pina la galbenul mat al miristilor arse. E o tara agricola extraordinar de manoasa care se intinde sub ochii nostri, cu o vegetatie luxurianta risipita pe o stralucitoare imbinare de cimpii si ape, -desigur cel mai binecuvintat sol al Europei. La radacina muntilor, pe ambele versante, ca din niste misterioase si uriase uzine ale unor titani zavoriti in rarunchii pamintului, clocotesc riuri de foc cu mugetul infricosat al zvircolirilor vulcanice. De o parte , in Ardeal, e gazul metan care pe o retea de sute de kilometri razbate din adincuri ca o mare de lava aprinsa, facind sa spintece vazduhul cite un stilp de flacara- pe de alta parte sunt zacamintele de petrol din Valea Prahovei care in mii de sonde varsa zilnic acest fluid fierbinte al unei conformatii geologice fara pereche pe pamint. De amindoua partile, mergind inainte, se desface in fata privitorului cimpia vasta, limpede si generoasa, ca o carte deschisa. De pe inaltimile Postavarului, deasupra Brasovului, se vede Tara Birsei, tesatura admirabila de cultura agricola a vechilor Sasi, aducind aminte de figurile geometrice din broderiile lor. Spre nord, in continuare, ca o nesfirsita trena de smarald taiata de o fisie de argint, se iveste Cimpia Muresului. Inapoi, iesind din defileul Prahovei, planul moldovenesc, covor multiplu asternut spre infinit, rasare dintr-o data uimindu-te cu tisnirea de energie a lutului lui negru napadit de verdeata. Cu cit te duci mai departe pe malul Argesului sau Ialomitei, cu atit orizontul se desface, conturele se pierd si ochii se ratacesc in gol fara un punct de sprijin. Te gasesti in fata Baraganului, Canaanul Romaniei, cu huma grasa ca si brazda cimpului din Banat sau anumite regiuni din Basarabia inseamna insasi abundenta risipitoare, fara masura si fara hotar. O veche legenda romaneasca, dorind sa explice aceasta nesabuita rasplata a gliei, spune glumind ca Dumnezeu dupa facerea lumii pasind pe sus ca sa semene pamintul, aici I s-a spart sacul si toata saminta a cazut pe aceste plaiuri. In zilele de vara lanurile aurii deja se indoaie sub razele de soare, porumbul isi filfiie frunzele metalice ca o padure de sabii sclipitoare, rapita galbena isi imprastie aroma adormitoare, din toate unghiurile palpita parca viata cu o seva neastimparata care fecundeaza la orice atingere. Cirezi de vite poposesc pe aceste livezi lenese, cai salbatici zburda in fata fintinii cu cumpana, cirduri de dropii greoaie se stirnesc de prin ascunzisuri si fug batucind tarina… Ceasuri, zile intregi, poti rataci sub adierea aceluiasi vint cald in care ca un fuior argintat stralucesc in zare fire de funigei. Din cind in cind ziduri si turnuri de cetati calatoare isi plimba mirajul lor si dispar, imagini jucause din Fata Morgana care mingiie des singuratatile cimpiilor noastre…

          Intr-o asemenea ratacire, ca o surpriza neasteptata gasesti inaintea ta Dunarea, care incolacindu-si pe tacute spinarea cu luciri de otel imbratiseaza intreaga intindere a Valahiei. Intrind in tara Dunarea strabate Portile de Fier cu turburari de ape rebele care se lovesc de bolovani si stinci; cu cit inainteaza in drum culegind riurile si povestile noastre, isi incetineaza mersul, devenind molateca si ginditoare, isi largeste alvia si tot mai domol se apropie de Mare. Hotar stravechiu al ase4zarilor de popoare si al formatiunilor de stat, inteleptul riu, -mosneag care a inregistrat atitea nazuinti si a ocrotit atitea destine potrivnice, curge calm spre eternitate, ca un simbol al resemnarii maiestuoase… Inainte de a muri insa isi desface bratele si miraculoasa Delta se naste astfel din aceasta uriasa gesticulare, jungla plina de coloare si mister ca un basm oriental. Daca n-ar avea alta minune decit Delta Dunarii si atunci ar putea revendica Romania de la toti indragostitii de natura un pelerinaj care sa le dezvaluie farmece necunoscute inca. Aceasta imparatie de apa unde se oglindesc insule plutitoare cu stufisuri de trestie si flori de nufar, nemarginit Eldorado al pestilor peste care se rotesc in sboruri capricioase popoare de giste salbatice, cocstirci, pelicani si egrete, e un colt ciudat si exotic, ceva din aspectul vrajitului Gange care a facut un popas in mijlocul civilizatiei noastre sceptice. Asa moare Dunarea pierzindu-se in Marea Neagra: curgeri linistite de unde carunte. Din departare se ridica faldurile albastre ale Pontului Euxin, violente in neastimparul lor fara odihna. Intilnirea celor doua continente cu toata cascada ei vertiginoasa de lupte si inclestari dusmane pe scara vremilor e prinsa parca in acest strigat din adincuri. O lumina penetranta descinde de sus si tine praznic deasupra ei, proiectind neantul si Divinitatea. 

         

          Pe acest pamint s-a depanat viata noastra, veac cu veac, sub aspre lovituri ale sortii.

          Cind a inceput copilaria acestui popor, cronicarii n-au insemnat-o, nici unde s-a miscat mai intii leaganul lui nu se stie. Suntem tot atit de autohtoni ca si stincile din Carpati, cari nu pot avea o poveste a nasterii, fiindca s-au pomenit totdeauna la locul lor. S-au gasit, desigur, savanti, istorici sau filologi, cari au emis diverse teorii ale descendentei noastre, distrugindu-se unul pe altul. Realitatea e ca primul aluat etnic pe care s-a grefat zestrea posteritatii la noi este acea populatie traco-getica de care batrinul Herodot aminteste si care foarte serioase cercetari moderne au justificat-o pe deplin. Probabil Dacii, a caror puternica asezare de stat a oprit cele dintii tendinte de expansiune spre rasarit ale Imperiului roman, sunt continuatorii acestor locuitori de bastina. Neam vinjos si razboinic, asa cum ni-i infatiseaza columna lui Traian de la Roma, acesti soldati, a caror spada pusese zagaz navalirii cavalerilor sciti, au cazut infrinti de mestesugul strategiei romane. La inceputul veacului al II-lea din era crestina, civilizatia latina cu toate atributele ei s-a instapinit aici si noua provincie cu bogatiile puse in valoare a devenit: Dacia Felix, care potrivit unor iscusite retete de guvernare, ridicindu-se pe sine, alimenta centrul. Aproape doua secole a tinut aceasta infuziune de latinitate, caci dupa acest timp legiunile ocupatiei s-au retras in Moesia, chemate de Diocletian, dar fructul acestei cununii a ramas pe loc, coborindu-se ca intr-o caldare in vagaunile muntilor. Un nou botez de credinta, de limba si obiceiuri, o zguduitoare incrucisare de suflet si de singe s-a savirsit aici pe urma cuceritorului Traian. 

          Aceasta mixtura e la baza existentei noastre.

          De atunci Evul Mediu, plin la noi de intunerec si de blestem, a deslantuit cumplite furtuni cu puhoaie grele si murdare. Prestigiul bogatiei a atitat poftele hoardelor nomade, iar specificul configuratiei geografice a apasat totdeauna asupra noastra ca un blestem de nastere. Citi n-au galopat in goana peste noi, ca o grindina de vara care prapadeste totul ? Huni, Avari, Pecinegi, Unguri, Cumani, Turci, rase deosebite au calcat Dacia cu copitele cailor lor marunti, semanind moartea si destructiunea. Coridor al migratiunii popoarelor, noi am simtit pe trupul nostru spasmurile nebune ale istoriei universale. In aceasta viltoare ne-am indoit, dar nu ne-am frint. Potopul a trecut fara sa ne inece, fulgerele au lovit alaturi fara sa ne atinga. Carpatii ne-au aparat adolescenta in cuibul lor si cind am iesit in larg ca sa fim insemnati la cronici si letopisete, am adus cu noi un arsenal strasnic de aparare: o constiinta de rasa bine definita si o structura de limba romanica, in care se topeau toate infiltratiile diverselor vecinatati etnice.

          Cartile de istorie reoglindesc de aici inainte intregul cortegiu de evenimente  in care s-a impletit o viata agitata peste masura. Cele doua principate dunarene au fost cheagul permanent al unei resurectiuni nationale. Romanii, pe deasupra si pe dedesubtul granitelor vremelnice, si-au pastrat activ si constient simtamintul unitatilor organice. Politiceste acest indemn si-a gasit in treacat formula concrate de realizare inainte cu trei sute de ani sub sceptrul unui voievod valah, care a platit cu capul izbinda unui vis. De atunci firul s-a tesut mai departe si nici o putere nu a fost in stare sa-l stirpeasca. Tragedia geografica s-a mentinut necontenit cu catastrofele ei, de cari Occidentul nu s-a impartasit niciodata. Poate tocmai aceasta volbura infricosata a trezit in aceasta natie functiuni biologice deosebite care o predestinau sa infrunte nenorocirile, gasindu-si o stare de echilibru in mijlocul primejdiilor. Tinind piept navalirilor tatare si turce, romanii de sapte veacuri continua fara intrerupere pe Dunare si pe Nistru o viata de stat si afirma dreptul lor la o civilizatie proprie. Intre trei imparatii, ca intre trei pietre de moara s-a macinat de o jumatate de mileniu fermentul independentei noastre. Astazi cele trei imparatii cu vechea lor forma de stat nu se mai gasesc pe harta Europei; ideea nationala a tras granitele singelui.

          Romania, tara noua, cea mai veche dupa inrudirea ei cu pamintul, e pentru intiia oara intronata in drepturile ei.

In acest rastimp de doua milenii in care s-a plamadit romanismul, sufletul lui ca un vast rezervoriu a tras in el amintiri si sperante, bucurii si plingeri, toti fiorii de care a tresarit in cursul vremilor. Cine ar putea sa despice aceasta comoara de simtire si sa aleaga din ce anume taina deriva gama multipla prin care se exprima specificul nostru natioanl ?

In lumea materiala insa se vad urmele trecutului, ca niste sarcofage monumentale ale unor glorii apuse. Contactul cu popoarele care s-au stins, inrudirea cu culturi ingropate se poate descifra din atitea pietre cari vobesc limpede pe teritoriul nostru. Iata in judetul Hunedoara bunaoara zidurile cetatii Sarmisagetusa cari lamuresc in mod evident proportiile puterii alcatuitoare de stat a dacilor si temelia bine inchegata a batrinului rege Burebista. Daca ar exista o savanta alchimie a singelui care sa analizeze provenienta minunatului lichid, globula cu globula, sunt convins ca multe ar afirma coborirea noastra din acesti vlajgani cu pieptul gol care au muscat cu dintii in pamintul lui Decebal. Cit despre resturile domniei romane, ele apar pretutindeni ca niste certificate ale unui vast sistem militar si administrativ cu care Roma impinzise provincia ocupata. Oasele stramslor nostri sunt amestecate in toate colturile cu osemintele civilizatiei latine. La Turnu  Severin se vede inca pe malul nostru zidul podului lui Apolodor, - peste care Traian, la 101 dupa Hristos, a trecut ca sa implinte dincolo de apa stralucirea vulturilor romani. Deasupra Dunarii se ridica ruinele castrelor cari deslusesc in amanuntele indeletnicirile legionarilor concentrati aici “ex toto orbe terrarum”. Sunt intacte inca altarele zeilor si iarba creste blindaimprejurul marmurii a carei inscriptie inseamna moartea unui centurion sau plingerea celor doi copii dupa mama lor. In Dobrogea la Valul lui Traian, la Alba-Iulia in Transilvania, la Deva unde cultul lui Mithras ne-a lasat o intreaga hecatomba de piatra, in toate partile ca niste diplome de noblete pecetii acestei stapiniri ies la iveala. Mai mult: ramificarea intinsa a orinduirii de stat s’a sadit pe urmele acestor doua veacuri de activitate intensa, diriguita de pe malurile Tibrului. Drumurile de capetenie sunt arterele comunicatiei fixate de inginerii de acum o mie opt sute de ani, minele noastre de aur sau salinele exploatate de ei iti dau impresia ca au fost parasite numai ieri-alaltaieri si ca in curind se vor intoarce. Cine atinge in treacat macar cu privirile acest urias tintirim de energie risipita aici, isi dau seama cite din impulsurile si patimile acestor mindrii ocirmuitori de tara drom inchise in sufletul nostru, ca cenusa unor urne funerare….

Fireste ca si monumentele istorice medievale din epocile mai recente se gasesc in numar respectabil semanate in tara.

Astefl este briul de fortarete pe malul Nistrului zidite probabil intre veacurile XIV-XV de catre Domii Moldovei. Reoglindind conceptia arhitecturala italiana aceste asezari ale apararii noastre spre rasarit sunt opera mesterilor genovezi coboriti aici de pe corabiile iuti ale vestitei republici care avea debuseuri comerciale pina in punctele departate ale Marii Negre. Ridicate la Hotin, Soroca, Tighina si Cetatea-Alba, cu scop initial de a sluji drept dig impotriva revarsarii Tatarilor din Crimea, aceste ziduri de un pitoresc remarcabil au avut de multe ori un rol determinant in rasboaiele ruso-turce gazduind intre altele exilul romantic al lui Carol XII-lea si rascolite fiind mai in urma de fastul asiatic al lui Potemkin. Astazi se oglindesc tacute in apa Nistrului, inaltindu-si jghiaburile de granit ca niste pumni strinsi ai Europei.

In Ardeal, incepind cu veacul XIII, stilul gotic a injghebat lucrari deosebite cari au ramas pina astazi ca niste pioni ai Apusului pe pamintul romanesc. Intariturile de la Feldioara, Prejmer sau Harman, croite de calugarii iohaniti sau templieri, s’au pastrat intacte, marturii venerabile ale  crestinatatii primejduite. Sasii cu deosebire au instapinit in orasele lor pe o scara intinsa toate nuantele goticului, dela umerii greoi ai bastioanelor masive pina la linia indrasneatza a turnurilor de biserici. Cele citeva centre ca Brasovul, Sibiul si Sighisoara sunt o intrupare caracteristicaa geniului german cu o repercursiune directa a mesterilor dela Nurnberg sau Rothenburg. Tot astfel castelul Bran cu cei vreo sapte sute de ani ai lui pare un cuib de ritteri hrapareti smuls de pe o culme de pe malurile Rinului si printr-o minune catarat pe stincile Carpatilor nostrii.

Si-au scluptat atitia in piatra visul lor de marire pe acest pamint , din care intr’o clipa tisnind seva autohtona s’a revarsat pe tot intinsul ca o mare cotropitoare.

Eternul cintec al tuturor acumularilor de forta in natura.

Sub negura vremurilor romanismul s’a pitit in scorburile din munti.

Ca riurile cari in drumul lor isi fac albie subterana si la o departare rasar din nou, asa ne-am retras din fata istoriei ca peste citeva veacuri cu o pornire impetuoasa sa cerem cuvintul. In aceasta tacere s’a elaborat un suflet si o constiinta. Sub crestele brazilor sau pe iarba inrourata din poiene, in mijlocul turmelor de oi, stranepotii vechiului amalgan traco-romanic si-au depanat traiul. Pusi in contact direct cu toate tainele firii, ei si-au instrunat o impresionabilitate delicata si o viata interioara plina de intrebari. Mostenirile stravechi imbinate cu panteismul roman, precepte crestine brodate pe findul de lumina al paganismului de demult, svonul codrilor si trasnetele cazute pe piscuri, sopotul de isvoare si cintecul de greer, toate aceste coarde dintr’o claviatura larga, fara inceput si fara sfirsit, au ascutit simturile si au adincit resonanta lor launtrica. In aceasta viata primitiva patriarhala valorile estetice s’au fixat cu preciziune, o armonie de linii si colori a povatuit ochiul si miinile.

Cine va cauta sa examineze cu competenta imensul tezaur al etnografiei romanesti va constata neasemanata noastra superioritate fata de manifestarile similare ale altor popoare. Variatia porturilor dela regiune la regiune, adesea de la sat la sat, inventia si finetea acestor poeme cusute pe pinza de in, gustul discret in tonuri si in motive aplicate, toate dau o ampla simfonie vizuala care nu se poate compara decit cu comoara folklorului literar si muzical risipita in umbra satelor. Un strain nu poate banui aceasta cascada de senzatii care nu va avea niciodata putinta de a se cobori pe hirtie. Ca s’o verifice va trebui sa se duca el insusi acolo, pe muchia unui deal la poala muntelui, intr’o Duminca de vara sa vada fetele la hora, sa desprinda din mladierile lor ritmul antic al miscarilor incremenite in desenul vaselor grecesti, sa se uite in treacat la crestaturile unei maciuci de cioban dela Rucar, sau sa ramiie uimit de splendida eleganta barbara a scoartelor oltenesti. Un simt al formei si al proportiilor impecabil e salasuit aiic la tara si sefuriseaza in toate creatiunile populare mari si mici, dela portile sculptate in lemn de stejar ale Gorjului pian la ultimul ciob care astimpara setea unui calator… Ce anume influente ancestrale au hranit particularismul acestei flore artistice din Carpatise va stabili, poate, de catre invatatii cari admirind vitrinele din Muzeul britanic din Londra vor descoperi cu mirare frapantele asemanari ale unor cusaturi din Egipt sau din Irak cu unele produse ale etnografiei romanesti.

Pentru noi, din ele respira eternitatea.

Exista insa o civilizatie straluita, ale carei forme si principii s’au repercutat pe solul nostru, au prins radacini aici si incetatenindu-se au primit o semnificatie noua, gasindu-si a doua patrei. E prelungirea culturala a Bizantului. Legati bisericeste de Rasarit, am transplantat la noi odata cu dogmele si ritul ortodoxiei o conceptie de viata cu toate consecintele ei. Acest import spritual facindu-si culcus in suflete, si-a atras botezul mostenirilor locale. Arhitectura si pictura stilului bizantin in penetratia lor spre nord s’au oprit la noi si la adapostul asezamintelor eclesiastice s’au nascut neperitoare opere de arta. Dupa caderea Constantinopolului, exodul unui complex patrimoniu s’a stramutat in cele doua principate dunarene. Au venit printii din vechiile familii imperiale, calugari asceti, zugravi de iconostase si retori elinesti cu dialectica subtire. S’a suprapus o intreaga patura de elita sociala pe culcusul moldo-valah. Acesti nou veniti au dat domnite la curtea voievozilor, au dat sefi bisericesti si mari intriganti poltici, au adus lumina si noroi, care framintindu-se cu duhul bastinas au facut sa pulseze un emporiu proaspat de civilizatie. Sute de ani am fost paznicii constienti la cari s’a refugiat slava Bizantului. Cine vrea o dovada de o netagaduita maretie o poate gasi in cladirile Domnilor nostri pe muntele Athos, unde se pastreaza inca pe pareti chipurile ctitoriei unui Vasile Lupu.

Neobizantismul romanesc ca manifestare artistica este o continuare amplificata si adaptata a conceptiei initiale. Atat in arhitectura si pictura, cat si in scluptura ornamentala, creatiunile noastre duc mai departe si cizeleaza preceptele de baza ale stilului. Nota locala insa se exprima distinct la tot pasul. Cine ar putea spune ca frescele dela Biserica Domneasca din Curtea de Arges nu realizeaza principiile generale in care se incadreaza mozaicele dela Ravena sau stralucirea grea a Pantocratorului in Domul din Monreale, dar cine nu-si da seama ca din retina noastra s’au prins pe paleta tonuri mult mai blinde si mai moi, severitatea ascetica a fost inlocuita cu o blindete umanizata si monumentalitatea proportiilor gigantice a fost deadreptul sacrificata? Romania se mandreste pe drept cuvint cu bisericile si manastirile ei. In vechiul Regat se gasesc pretutindeni dupa coline verzi sau dupa piepturi de padure aceste monumente cari vorbesc de continuitatea nestirbita a unei doctrine religioase-culturale si de exceptionalele aptitudini ale unui popor incercat de groaznice mizerii. Cinci sute de ani vorbesc de pe zidurile lor, o respectabila vetustate culturala aici in pragul Orientului. In aceasta vreme multe au fost rase de fanatismul islamului sau deteriorate cu prilejul navalirilor turcesti. Sfintii zugraviti in manastirea dela Cozia unde doarme mama lui Mihai Vitezu, pastrati si astazi cu ochii scosi de lanciile spahiilor sunt o impresionanta imagine simbolica a straduintelor noastre… Spre nord aceste lacasuri se inmultesc in masura in care au fos puse la adapost de incursiunile salbatice din vecini. De aceea Bucovina cu manastirile ei e sub acest raport un muzeu in care sunt inchise clenodii nepretuite din tezaurul Europei.

Arta bizantina a devenit un blazon al creatiunii si sensibilitatii noastre intelectuale.

Ianus din mitologia greco-romana exprima in modul cel mai nimerit fiinta unui popor: doua fete, trecut si viitor.

O fata la noi e brazdata de suferinta, cealalta e incordarea vointei cu ochii tulburi si cu buzele strinse.

Cea dintii e o chezasie pentru cea de a doua.

Romania de azi in plenitudinea drepturilor ei de consfintite isi traieste prima perioada istorica. Ca desrobire de un zagaz, unde intelenisera de mult, puteri nebanuite isbucnesc din adincime si cer cuvint. E o viata tumultoasa plina de sgomot si de coloare, e nervoza unui trup care isi trozneste incheieturile intepenite de veacuri, se freaca la ochi dibuind si se scutura de parful care l’a napadit pe drum. Sunt ezitari, de sigur, semne de intrebare, strigoi ai zidurilor darimate, planuri pripite si sunt descatusari de energie care se rostogolesc in gol…..

Nu-I nimic! Asteptati putin!

Luptatorul de pe arena are picioarele bine infipte in pamint si ochii atintit spre cer!

El a venit tirziu, abia acum incepe sa-si spue cuvintul…….

                                      OCTAVIAN GOGA- 1933