Rasboiul mondial s-a dezlantuit ca o
furtuna cotropitoare asupra omenirii.
Pe urma lui, aproape de doua decenii,
continentul, transformat dintr-o casa mortuara intr-o casa de sanatate, se
zbuciuma coplesit de teorii si formule, fara sa-si gaseasca locul. Cine ar
putea spune cit se va prelungi aceasta perioada de cutremur molecular al
batrinei Europe si ce surrize ne mai rezerva inca obositul laborator? Ca in
toate cataclismele insa si in recenta pravalire un principiu al sanatatii a
cautat sa-si faca drum, instalind pe ruine o noua orinduire de viata. Ideea
nationala, care in cursul veacului al XIX-lea a determinat schimbarile de harta
in Occident si-a impins mai departe triumful ei creeind noi frontiere de stat
in sensul unor delimitari etnice. Un act de justitie istorica destul de
intirziat s-a indeplinit astfel, normalizind oarecum raporturile de viata ale
unui colt de umanitate. Ca in aceasta asezare proaspata sint dibuiri si
intrebari care nu si-au primit raspunsul inca, fenomenul e firesc si orice
manual de istorie ne poate da lamuriri linistitoare prin capitolele similare
din alte epoci si alte parti.
Romania cu frontierele ei actuale e
rezultanta acestui act de evolutie istorica, prin care-si legitimeaza dreptul
de existenta si se incadreaza intr-unul din marile adevaruri elementare ale
unui patrimoniu comun de gindire.
Menirea rindurilor acestora e sa dea
in treacat citeva notiuni explicative pentru o carte care prin nota absolut
veridica a fotografiei va infatisa realitatea autentuca a unui popor, dincolo
de inventia subiectiva sau de comentariul interesat al vreunui atelier de
scriitor. Placa fotografica, cu marturisirea sincera a pitorescului romanesc,
va izbuti mai mult decit aceste pagini sa prezinte fragmente din cadrul de viata
al unein tari infiintate in forma ei de azi, dar cu puternice rezonante in
trecut.
Se impune totusi o seama de deslusiri
initiale care, fugitiv macar, sa lumineze atit misterul nostru de procreatie
cit si linii generale ale prezentului.
Care e mai intii configuratie
geografica si cum se infatiseaza structura solului la acest neam spre care se
indreapta de atitea ori intrebatoare privirile Apusului? Un poet, - cel mai
mare ginditor al nostru, al carui geniu si-a muita aripile in suferinta de
veacuri-, Eminescu, a condensat intr-un singur rind al unei biciuitoare poezii
raza etnicului romanesc: “ Dela Nistru pin’ la Tisa”. Chinuitul profet a avut
dreptate cind a codificat in versuri lapidare, obiectivul unei zbuciumari
milenare si a dat un program de lupta generatiilor venite in urma. Viziunea lui
de mare precursor s-a izbindit, ca si in alte parti unde la inceputul unei
miscari liberatoare a fost o poezie. Intre aceste riuri s-a jucat drama noastra
stropita cu belsug de lacrimi si singe in doua mii de ani. Pamintul acesta
apare ca o entitate organica. Un rup imens avind Carpatii coloana vertebrala si
respirind la Marea Neagra, sper care se indruma fluviile ce strabat ambele
flancuri, Romania ne arata o varietate de peisaje cu o bogatie cu totul
particulara. Muntii cu masivele impadurite si cu crestetele plesuve de piatra
vinetie, fara a avea inaltimea Alpilor, sunt de o severa maretie in aspectul
lor. Fie in Bucovina, la Fagaras, la fruntea Ceahlaului sau pe coamele de
stinca ale Bucegilor, ca si in lte colturi de tara, acesti munti exprima
salbaticia tragica a naturii, cu o vigoare neobisnuita, reamintind lantul
prapastios deasupra firodurilor norvegiene. Padurile care imbraca coastele
piezise cu adincimile lor umede netainse de secure, desisurile de brazi batrini
rasturnatzi de traznet, izvoarele care tisnesc de sub lespezi de piatra, toate
aceste privelisti iti dau un sentiment de intimitate ancestrala a naturii, pe
care Occidentul intretaiat pretutindeni de urmele omului nu-l mai incearca de
sute de ani. Acestei salbaticii de codru se atribuie si fauna carpatilor, unde
ursii, mistretii, lupii, caprele negre si cerbii roiesc prin cringuri si poiene
facind din Romania, in materie cinegetica, o tara unica pe continent.
Coborind insa de pe treptele muntilor
spre poale, trecind peste valul rostogolit al acestor temelii de granit cari
inchid in fibrele lor subterane aur, sare, carbuni, fier, o formidabila
revarsare de bogatii minerale, peisagiul se inmoaie preschimbindu-se in coline
pelinse in departari cu o nuantare infinita de culori, de la verdele intunecat
al padurilor de stejar pina la galbenul mat al miristilor arse. E o tara
agricola extraordinar de manoasa care se intinde sub ochii nostri, cu o
vegetatie luxurianta risipita pe o stralucitoare imbinare de cimpii si ape,
-desigur cel mai binecuvintat sol al Europei. La radacina muntilor, pe ambele
versante, ca din niste misterioase si uriase uzine ale unor titani zavoriti in
rarunchii pamintului, clocotesc riuri de foc cu mugetul infricosat al
zvircolirilor vulcanice. De o parte , in Ardeal, e gazul metan care pe o retea
de sute de kilometri razbate din adincuri ca o mare de lava aprinsa, facind sa
spintece vazduhul cite un stilp de flacara- pe de alta parte sunt zacamintele
de petrol din Valea Prahovei care in mii de sonde varsa zilnic acest fluid
fierbinte al unei conformatii geologice fara pereche pe pamint. De amindoua
partile, mergind inainte, se desface in fata privitorului cimpia vasta, limpede
si generoasa, ca o carte deschisa. De pe inaltimile Postavarului, deasupra
Brasovului, se vede Tara Birsei, tesatura admirabila de cultura agricola a
vechilor Sasi, aducind aminte de figurile geometrice din broderiile lor. Spre
nord, in continuare, ca o nesfirsita trena de smarald taiata de o fisie de
argint, se iveste Cimpia Muresului. Inapoi, iesind din defileul Prahovei,
planul moldovenesc, covor multiplu asternut spre infinit, rasare dintr-o data
uimindu-te cu tisnirea de energie a lutului lui negru napadit de verdeata. Cu
cit te duci mai departe pe malul Argesului sau Ialomitei, cu atit orizontul se
desface, conturele se pierd si ochii se ratacesc in gol fara un punct de
sprijin. Te gasesti in fata Baraganului, Canaanul Romaniei, cu huma grasa ca si
brazda cimpului din Banat sau anumite regiuni din Basarabia inseamna insasi
abundenta risipitoare, fara masura si fara hotar. O veche legenda romaneasca,
dorind sa explice aceasta nesabuita rasplata a gliei, spune glumind ca Dumnezeu
dupa facerea lumii pasind pe sus ca sa semene pamintul, aici I s-a spart sacul
si toata saminta a cazut pe aceste plaiuri. In zilele de vara lanurile aurii
deja se indoaie sub razele de soare, porumbul isi filfiie frunzele metalice ca
o padure de sabii sclipitoare, rapita galbena isi imprastie aroma adormitoare,
din toate unghiurile palpita parca viata cu o seva neastimparata care
fecundeaza la orice atingere. Cirezi de vite poposesc pe aceste livezi lenese,
cai salbatici zburda in fata fintinii cu cumpana, cirduri de dropii greoaie se
stirnesc de prin ascunzisuri si fug batucind tarina… Ceasuri, zile intregi,
poti rataci sub adierea aceluiasi vint cald in care ca un fuior argintat
stralucesc in zare fire de funigei. Din cind in cind ziduri si turnuri de
cetati calatoare isi plimba mirajul lor si dispar, imagini jucause din Fata
Morgana care mingiie des singuratatile cimpiilor noastre…
Intr-o asemenea ratacire, ca o
surpriza neasteptata gasesti inaintea ta Dunarea, care incolacindu-si pe tacute
spinarea cu luciri de otel imbratiseaza intreaga intindere a Valahiei. Intrind
in tara Dunarea strabate Portile de Fier cu turburari de ape rebele care se
lovesc de bolovani si stinci; cu cit inainteaza in drum culegind riurile si
povestile noastre, isi incetineaza mersul, devenind molateca si ginditoare, isi
largeste alvia si tot mai domol se apropie de Mare. Hotar stravechiu al
ase4zarilor de popoare si al formatiunilor de stat, inteleptul riu, -mosneag
care a inregistrat atitea nazuinti si a ocrotit atitea destine potrivnice,
curge calm spre eternitate, ca un simbol al resemnarii maiestuoase… Inainte de
a muri insa isi desface bratele si miraculoasa Delta se naste astfel din
aceasta uriasa gesticulare, jungla plina de coloare si mister ca un basm
oriental. Daca n-ar avea alta minune decit Delta Dunarii si atunci ar putea
revendica Romania de la toti indragostitii de natura un pelerinaj care sa le
dezvaluie farmece necunoscute inca. Aceasta imparatie de apa unde se oglindesc
insule plutitoare cu stufisuri de trestie si flori de nufar, nemarginit
Eldorado al pestilor peste care se rotesc in sboruri capricioase popoare de
giste salbatice, cocstirci, pelicani si egrete, e un colt ciudat si exotic,
ceva din aspectul vrajitului Gange care a facut un popas in mijlocul
civilizatiei noastre sceptice. Asa moare Dunarea pierzindu-se in Marea Neagra:
curgeri linistite de unde carunte. Din departare se ridica faldurile albastre
ale Pontului Euxin, violente in neastimparul lor fara odihna. Intilnirea celor
doua continente cu toata cascada ei vertiginoasa de lupte si inclestari dusmane
pe scara vremilor e prinsa parca in acest strigat din adincuri. O lumina
penetranta descinde de sus si tine praznic deasupra ei, proiectind neantul si
Divinitatea.
Pe acest pamint s-a depanat viata
noastra, veac cu veac, sub aspre lovituri ale sortii.
Cind a inceput copilaria acestui
popor, cronicarii n-au insemnat-o, nici unde s-a miscat mai intii leaganul lui
nu se stie. Suntem tot atit de autohtoni ca si stincile din Carpati, cari nu
pot avea o poveste a nasterii, fiindca s-au pomenit totdeauna la locul lor.
S-au gasit, desigur, savanti, istorici sau filologi, cari au emis diverse
teorii ale descendentei noastre, distrugindu-se unul pe altul. Realitatea e ca
primul aluat etnic pe care s-a grefat zestrea posteritatii la noi este acea
populatie traco-getica de care batrinul Herodot aminteste si care foarte
serioase cercetari moderne au justificat-o pe deplin. Probabil Dacii, a caror
puternica asezare de stat a oprit cele dintii tendinte de expansiune spre
rasarit ale Imperiului roman, sunt continuatorii acestor locuitori de bastina.
Neam vinjos si razboinic, asa cum ni-i infatiseaza columna lui Traian de la
Roma, acesti soldati, a caror spada pusese zagaz navalirii cavalerilor sciti,
au cazut infrinti de mestesugul strategiei romane. La inceputul veacului al
II-lea din era crestina, civilizatia latina cu toate atributele ei s-a
instapinit aici si noua provincie cu bogatiile puse in valoare a devenit: Dacia
Felix, care potrivit unor iscusite retete de guvernare, ridicindu-se pe sine,
alimenta centrul. Aproape doua secole a tinut aceasta infuziune de latinitate,
caci dupa acest timp legiunile ocupatiei s-au retras in Moesia, chemate de
Diocletian, dar fructul acestei cununii a ramas pe loc, coborindu-se ca intr-o
caldare in vagaunile muntilor. Un nou botez de credinta, de limba si obiceiuri,
o zguduitoare incrucisare de suflet si de singe s-a savirsit aici pe urma
cuceritorului Traian.
Aceasta mixtura e la baza existentei
noastre.
De atunci Evul Mediu, plin la noi de
intunerec si de blestem, a deslantuit cumplite furtuni cu puhoaie grele si
murdare. Prestigiul bogatiei a atitat poftele hoardelor nomade, iar specificul
configuratiei geografice a apasat totdeauna asupra noastra ca un blestem de
nastere. Citi n-au galopat in goana peste noi, ca o grindina de vara care
prapadeste totul ? Huni, Avari, Pecinegi, Unguri, Cumani, Turci, rase deosebite
au calcat Dacia cu copitele cailor lor marunti, semanind moartea si
destructiunea. Coridor al migratiunii popoarelor, noi am simtit pe trupul
nostru spasmurile nebune ale istoriei universale. In aceasta viltoare ne-am
indoit, dar nu ne-am frint. Potopul a trecut fara sa ne inece, fulgerele au
lovit alaturi fara sa ne atinga. Carpatii ne-au aparat adolescenta in cuibul
lor si cind am iesit in larg ca sa fim insemnati la cronici si letopisete, am adus
cu noi un arsenal strasnic de aparare: o constiinta de rasa bine definita si o
structura de limba romanica, in care se topeau toate infiltratiile diverselor
vecinatati etnice.
Cartile de istorie reoglindesc de aici
inainte intregul cortegiu de evenimente
in care s-a impletit o viata agitata peste masura. Cele doua principate
dunarene au fost cheagul permanent al unei resurectiuni nationale. Romanii, pe
deasupra si pe dedesubtul granitelor vremelnice, si-au pastrat activ si
constient simtamintul unitatilor organice. Politiceste acest indemn si-a gasit
in treacat formula concrate de realizare inainte cu trei sute de ani sub
sceptrul unui voievod valah, care a platit cu capul izbinda unui vis. De atunci
firul s-a tesut mai departe si nici o putere nu a fost in stare sa-l
stirpeasca. Tragedia geografica s-a mentinut necontenit cu catastrofele ei, de
cari Occidentul nu s-a impartasit niciodata. Poate tocmai aceasta volbura
infricosata a trezit in aceasta natie functiuni biologice deosebite care o
predestinau sa infrunte nenorocirile, gasindu-si o stare de echilibru in
mijlocul primejdiilor. Tinind piept navalirilor tatare si turce, romanii de
sapte veacuri continua fara intrerupere pe Dunare si pe Nistru o viata de stat
si afirma dreptul lor la o civilizatie proprie. Intre trei imparatii, ca intre
trei pietre de moara s-a macinat de o jumatate de mileniu fermentul
independentei noastre. Astazi cele trei imparatii cu vechea lor forma de stat
nu se mai gasesc pe harta Europei; ideea nationala a tras granitele singelui.
Romania, tara noua, cea mai veche dupa
inrudirea ei cu pamintul, e pentru intiia oara intronata in drepturile ei.
In acest rastimp de doua milenii in care s-a
plamadit romanismul, sufletul lui ca un vast rezervoriu a tras in el amintiri
si sperante, bucurii si plingeri, toti fiorii de care a tresarit in cursul
vremilor. Cine ar putea sa despice aceasta comoara de simtire si sa aleaga din
ce anume taina deriva gama multipla prin care se exprima specificul nostru
natioanl ?
In lumea materiala insa se vad urmele trecutului, ca
niste sarcofage monumentale ale unor glorii apuse. Contactul cu popoarele care
s-au stins, inrudirea cu culturi ingropate se poate descifra din atitea pietre
cari vobesc limpede pe teritoriul nostru. Iata in judetul Hunedoara bunaoara
zidurile cetatii Sarmisagetusa cari lamuresc in mod evident proportiile puterii
alcatuitoare de stat a dacilor si temelia bine inchegata a batrinului rege
Burebista. Daca ar exista o savanta alchimie a singelui care sa analizeze
provenienta minunatului lichid, globula cu globula, sunt convins ca multe ar
afirma coborirea noastra din acesti vlajgani cu pieptul gol care au muscat cu
dintii in pamintul lui Decebal. Cit despre resturile domniei romane, ele apar
pretutindeni ca niste certificate ale unui vast sistem militar si administrativ
cu care Roma impinzise provincia ocupata. Oasele stramslor nostri sunt
amestecate in toate colturile cu osemintele civilizatiei latine. La Turnu Severin se vede inca pe malul nostru zidul
podului lui Apolodor, - peste care Traian, la 101 dupa Hristos, a trecut ca sa
implinte dincolo de apa stralucirea vulturilor romani. Deasupra Dunarii se
ridica ruinele castrelor cari deslusesc in amanuntele indeletnicirile
legionarilor concentrati aici “ex toto orbe terrarum”. Sunt intacte inca
altarele zeilor si iarba creste blindaimprejurul marmurii a carei inscriptie
inseamna moartea unui centurion sau plingerea celor doi copii dupa mama lor. In
Dobrogea la Valul lui Traian, la Alba-Iulia in Transilvania, la Deva unde
cultul lui Mithras ne-a lasat o intreaga hecatomba de piatra, in toate partile
ca niste diplome de noblete pecetii acestei stapiniri ies la iveala. Mai mult:
ramificarea intinsa a orinduirii de stat s’a sadit pe urmele acestor doua
veacuri de activitate intensa, diriguita de pe malurile Tibrului. Drumurile de
capetenie sunt arterele comunicatiei fixate de inginerii de acum o mie opt sute
de ani, minele noastre de aur sau salinele exploatate de ei iti dau impresia ca
au fost parasite numai ieri-alaltaieri si ca in curind se vor intoarce. Cine
atinge in treacat macar cu privirile acest urias tintirim de energie risipita
aici, isi dau seama cite din impulsurile si patimile acestor mindrii
ocirmuitori de tara drom inchise in sufletul nostru, ca cenusa unor urne funerare….
Fireste ca si monumentele istorice medievale din
epocile mai recente se gasesc in numar respectabil semanate in tara.
Astefl este briul de fortarete pe malul Nistrului
zidite probabil intre veacurile XIV-XV de catre Domii Moldovei. Reoglindind
conceptia arhitecturala italiana aceste asezari ale apararii noastre spre
rasarit sunt opera mesterilor genovezi coboriti aici de pe corabiile iuti ale
vestitei republici care avea debuseuri comerciale pina in punctele departate
ale Marii Negre. Ridicate la Hotin, Soroca, Tighina si Cetatea-Alba, cu scop
initial de a sluji drept dig impotriva revarsarii Tatarilor din Crimea, aceste
ziduri de un pitoresc remarcabil au avut de multe ori un rol determinant in
rasboaiele ruso-turce gazduind intre altele exilul romantic al lui Carol
XII-lea si rascolite fiind mai in urma de fastul asiatic al lui Potemkin.
Astazi se oglindesc tacute in apa Nistrului, inaltindu-si jghiaburile de granit
ca niste pumni strinsi ai Europei.
In Ardeal, incepind cu veacul XIII, stilul gotic a
injghebat lucrari deosebite cari au ramas pina astazi ca niste pioni ai
Apusului pe pamintul romanesc. Intariturile de la Feldioara, Prejmer sau
Harman, croite de calugarii iohaniti sau templieri, s’au pastrat intacte,
marturii venerabile ale crestinatatii primejduite.
Sasii cu deosebire au instapinit in orasele lor pe o scara intinsa toate
nuantele goticului, dela umerii greoi ai bastioanelor masive pina la linia
indrasneatza a turnurilor de biserici. Cele citeva centre ca Brasovul, Sibiul
si Sighisoara sunt o intrupare caracteristicaa geniului german cu o
repercursiune directa a mesterilor dela Nurnberg sau Rothenburg. Tot astfel
castelul Bran cu cei vreo sapte sute de ani ai lui pare un cuib de ritteri
hrapareti smuls de pe o culme de pe malurile Rinului si printr-o minune catarat
pe stincile Carpatilor nostrii.
Si-au scluptat atitia in piatra visul lor de marire
pe acest pamint , din care intr’o clipa tisnind seva autohtona s’a revarsat pe
tot intinsul ca o mare cotropitoare.
Eternul cintec al tuturor acumularilor de forta in
natura.
Sub negura vremurilor romanismul s’a pitit in
scorburile din munti.
Ca riurile cari in drumul lor isi fac albie
subterana si la o departare rasar din nou, asa ne-am retras din fata istoriei
ca peste citeva veacuri cu o pornire impetuoasa sa cerem cuvintul. In aceasta
tacere s’a elaborat un suflet si o constiinta. Sub crestele brazilor sau pe
iarba inrourata din poiene, in mijlocul turmelor de oi, stranepotii vechiului
amalgan traco-romanic si-au depanat traiul. Pusi in contact direct cu toate
tainele firii, ei si-au instrunat o impresionabilitate delicata si o viata
interioara plina de intrebari. Mostenirile stravechi imbinate cu panteismul
roman, precepte crestine brodate pe findul de lumina al paganismului de demult,
svonul codrilor si trasnetele cazute pe piscuri, sopotul de isvoare si cintecul
de greer, toate aceste coarde dintr’o claviatura larga, fara inceput si fara
sfirsit, au ascutit simturile si au adincit resonanta lor launtrica. In aceasta
viata primitiva patriarhala valorile estetice s’au fixat cu preciziune, o
armonie de linii si colori a povatuit ochiul si miinile.
Cine va cauta sa examineze cu competenta imensul
tezaur al etnografiei romanesti va constata neasemanata noastra superioritate
fata de manifestarile similare ale altor popoare. Variatia porturilor dela
regiune la regiune, adesea de la sat la sat, inventia si finetea acestor poeme
cusute pe pinza de in, gustul discret in tonuri si in motive aplicate, toate
dau o ampla simfonie vizuala care nu se poate compara decit cu comoara
folklorului literar si muzical risipita in umbra satelor. Un strain nu poate
banui aceasta cascada de senzatii care nu va avea niciodata putinta de a se
cobori pe hirtie. Ca s’o verifice va trebui sa se duca el insusi acolo, pe
muchia unui deal la poala muntelui, intr’o Duminca de vara sa vada fetele la
hora, sa desprinda din mladierile lor ritmul antic al miscarilor incremenite in
desenul vaselor grecesti, sa se uite in treacat la crestaturile unei maciuci de
cioban dela Rucar, sau sa ramiie uimit de splendida eleganta barbara a
scoartelor oltenesti. Un simt al formei si al proportiilor impecabil e salasuit
aiic la tara si sefuriseaza in toate creatiunile populare mari si mici, dela
portile sculptate in lemn de stejar ale Gorjului pian la ultimul ciob care
astimpara setea unui calator… Ce anume influente ancestrale au hranit
particularismul acestei flore artistice din Carpatise va stabili, poate, de
catre invatatii cari admirind vitrinele din Muzeul britanic din Londra vor
descoperi cu mirare frapantele asemanari ale unor cusaturi din Egipt sau din
Irak cu unele produse ale etnografiei romanesti.
Pentru noi, din ele respira eternitatea.
Exista insa o civilizatie straluita, ale carei forme
si principii s’au repercutat pe solul nostru, au prins radacini aici si
incetatenindu-se au primit o semnificatie noua, gasindu-si a doua patrei. E
prelungirea culturala a Bizantului. Legati bisericeste de Rasarit, am
transplantat la noi odata cu dogmele si ritul ortodoxiei o conceptie de viata
cu toate consecintele ei. Acest import spritual facindu-si culcus in suflete,
si-a atras botezul mostenirilor locale. Arhitectura si pictura stilului
bizantin in penetratia lor spre nord s’au oprit la noi si la adapostul
asezamintelor eclesiastice s’au nascut neperitoare opere de arta. Dupa caderea
Constantinopolului, exodul unui complex patrimoniu s’a stramutat in cele doua
principate dunarene. Au venit printii din vechiile familii imperiale, calugari
asceti, zugravi de iconostase si retori elinesti cu dialectica subtire. S’a
suprapus o intreaga patura de elita sociala pe culcusul moldo-valah. Acesti nou
veniti au dat domnite la curtea voievozilor, au dat sefi bisericesti si mari
intriganti poltici, au adus lumina si noroi, care framintindu-se cu duhul
bastinas au facut sa pulseze un emporiu proaspat de civilizatie. Sute de ani am
fost paznicii constienti la cari s’a refugiat slava Bizantului. Cine vrea o
dovada de o netagaduita maretie o poate gasi in cladirile Domnilor nostri pe
muntele Athos, unde se pastreaza inca pe pareti chipurile ctitoriei unui Vasile
Lupu.
Neobizantismul romanesc ca manifestare artistica
este o continuare amplificata si adaptata a conceptiei initiale. Atat in
arhitectura si pictura, cat si in scluptura ornamentala, creatiunile noastre
duc mai departe si cizeleaza preceptele de baza ale stilului. Nota locala insa
se exprima distinct la tot pasul. Cine ar putea spune ca frescele dela Biserica
Domneasca din Curtea de Arges nu realizeaza principiile generale in care se
incadreaza mozaicele dela Ravena sau stralucirea grea a Pantocratorului in
Domul din Monreale, dar cine nu-si da seama ca din retina noastra s’au prins pe
paleta tonuri mult mai blinde si mai moi, severitatea ascetica a fost inlocuita
cu o blindete umanizata si monumentalitatea proportiilor gigantice a fost
deadreptul sacrificata? Romania se mandreste pe drept cuvint cu bisericile si
manastirile ei. In vechiul Regat se gasesc pretutindeni dupa coline verzi sau
dupa piepturi de padure aceste monumente cari vorbesc de continuitatea nestirbita
a unei doctrine religioase-culturale si de exceptionalele aptitudini ale unui
popor incercat de groaznice mizerii. Cinci sute de ani vorbesc de pe zidurile
lor, o respectabila vetustate culturala aici in pragul Orientului. In aceasta
vreme multe au fost rase de fanatismul islamului sau deteriorate cu prilejul
navalirilor turcesti. Sfintii zugraviti in manastirea dela Cozia unde doarme
mama lui Mihai Vitezu, pastrati si astazi cu ochii scosi de lanciile spahiilor
sunt o impresionanta imagine simbolica a straduintelor noastre… Spre nord
aceste lacasuri se inmultesc in masura in care au fos puse la adapost de
incursiunile salbatice din vecini. De aceea Bucovina cu manastirile ei e sub
acest raport un muzeu in care sunt inchise clenodii nepretuite din tezaurul
Europei.
Arta bizantina a devenit un blazon al creatiunii si
sensibilitatii noastre intelectuale.
Ianus din mitologia greco-romana exprima in modul
cel mai nimerit fiinta unui popor: doua fete, trecut si viitor.
O fata la noi e brazdata de suferinta, cealalta e
incordarea vointei cu ochii tulburi si cu buzele strinse.
Cea dintii e o chezasie pentru cea de a doua.
Romania de azi in plenitudinea drepturilor ei de
consfintite isi traieste prima perioada istorica. Ca desrobire de un zagaz,
unde intelenisera de mult, puteri nebanuite isbucnesc din adincime si cer
cuvint. E o viata tumultoasa plina de sgomot si de coloare, e nervoza unui trup
care isi trozneste incheieturile intepenite de veacuri, se freaca la ochi
dibuind si se scutura de parful care l’a napadit pe drum. Sunt ezitari, de
sigur, semne de intrebare, strigoi ai zidurilor darimate, planuri pripite si
sunt descatusari de energie care se rostogolesc in gol…..
Nu-I nimic! Asteptati putin!
Luptatorul de pe arena are picioarele bine infipte
in pamint si ochii atintit spre cer!
El a venit tirziu, abia acum incepe sa-si spue
cuvintul…….
OCTAVIAN
GOGA- 1933
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu