Paștele Blajinilor. Dobrogea mea.

 „In credințele poporului nostru se găsesc și astăzi urme de fapte istorice privitoare la Dobrogea. Si ce e curios și interesant in același timp e că aceste amintiri le aflăm in afară de Dobrogea și chiar departe de ea, in Basarabia, Moldova, Bucovina, Transilvania de nord-est și Maramureș, și nu le aflăm in Muntenia, Banat, Ungaria, nici in Transilvania sud-vestică.

In aceste țări românești, poporul tine o sărbătoare numită Paștele Blajinilor sau Pastele Rohmanilor.

Blajinii sau Rohmanii se zice că sunt niște creștini, Români de-ai noștri, cari trăesc într'o tară îndepărtată, tocmai pe la marginea mării, pe unde se varsă apele care curg din Bucovina. Acolo ei se află sub putere păgână și n'au de unde află nici măcar când sunt Paștele. Numai când văd pe ape multe găoci de ouă și de ouă roșii atunci știu că sunt Pastele' la noi, si se apucă de fac și ei Pastele, fac și ei pasci și cozonaci, ouă roșii, ca și noi. De aceea prin mai toate țările pe unde se țin Paștele Blajinilor, și mai ales in cele mai despre Nord:. Transilvania, Bucovina, Maramureș , femeile au grijă la Paste să adune toate cojile de ouă și să le dea pe gârlă, ca din gârlă in gârlă apa să le ducă pană in tara unde sunt Blajinii.

Obiceiul de a se arunca pe apă găocile de ouă roșii se găsește până, și in unele comune la Românii din Galicia. Paștele Blajinilor se serbează in unele locuri Miercurea după Pasti, in altele după Duminica Tomei și in săptămâna a treia și a patra după Pasti. Lăsând la o parte amănuntele asupra acestei serbări populare, in cea mai mare parte datorite fantaziei și care împreună cu datele bibliografice se găsesc in scrierea "Sărbătorile la Români" de Sim. Fl. Marian, trecem la câteva chestiuni importante. Cine sunt Blajinii sau Rohmanii? Din tot ce se spune despre ei culegem ca: a) Trăesc pe lângă Mare. b) Trăesc pe unde se varsă, apele din Bucovina. c) Trăesc in țară păgânească.

După doamna Voronca, Blajinii sau Rohmanii ar fi un popor din cele emigratoare ce au trecut peste poporul nostru, și care prin bunătatea și blândețea lui ni s'a făcut simpatic. Însă de oarece poporul spune că locuința lor e peste mare, e mai posibil ca Blajinii să fie un popor pe care ai noștri l'au trecut in emigrarea lor încoace, ori că l-au avut ca vecin sau frate și l-au lăsat acolo peste mare, de unde ai noștri au venit.

După un comunicat de Vas. Lucan : „Poporul din Mihalcea” spune că ,"Rohmanii sunt Români ca si noi, ba încă mai buni decât cei din Moldova". .. Noi credem că Rohmanii sau Blajinii sunt Români și adică frați de ai noștri pe care i-am lăsat, nu peste Mare, cum zice Doamna Voronca, ci la Marea, in partea unde se varsă apele Bucovinei, adică, Dobrogea. Unul din popoarele năvălitoare, Visigoții ori poate mai târziu chiar Bulgarii, ocupând Dobrogea, parte din Românii de acolo au părăsit această regiune, retrăgându-se la munți, spre nord, parte au rămas pe loc. Cei rămași pe loc au putut foarte bine să fie numiți blajini, de către cei cari au plecat, pentru că blajin tocmai însemnează blând, suferitor, răbdător. Cei plecați din Dobrogea cu vremea, din cauza diferitelor năvăliri, s'au tot ridicat spre Nord si au ajuns până in Maramureș unde au dus cu dânșii și, amintirea despre frații lor cei blajini care au rămas la Mare.

Cuvântul blajin fiind slav, trebue să admitem că părăsirea Dobrogei, sau despărțirea de Blajini s'a făcut in urma contactului cu slavii, prin urmare cu mult mai târziu decât năvălirea Visigoților. Năvălitorii deci au putut mai probabil să fie Bulgarii. Zicem Bulgarii, pentru că spre a face o parte a populațiunii din Dobrogea s'o părăsească, trebuia să fie niște năvălitori cari să vie in Dobrogea, in dreapta Dunării.

Noi zicem apoi că tara Blajinilor este la Mare si nu peste Mare, căci vărsarea apelor bucovinene este dincoace de Mare. In decurgerea atâtor veacuri imaginațiunea poporului neavând nici un punct de reazăm a putut prea bine să schimbe adevărul istoric. Si I-a schimbat chiar in de ajuns. De pildă, Românii din Boian si Comănești zic că Blajinii träesc într'o pustietate foarte mare de pe țărmul Mării ; cei din Suceava, Rădăuți si Fundul Moldovei zic că trăesc in Ostroavele Mărilor; cei din Ilișești spun că trăesc într'o tara păgânească; cei din Marginea zic că ar fi undeva într'o țară foarte depărtată dela răsărit, niște închisori in cari se închid creștinii pe viață; cei din Mihalcea spun că Rohmanii sunt Români si trăesc foarte departe peste Mare, tocmai acolo de unde-s Jidanii, la Ierusalim, dar mai încoace de ei.

Alți Români, tot din Mihalcea, spun că Blajinii trăesc sub pământ, pe cealaltă lume, unde sunt orașe si sate ca și la noi ; iar cei din Băișești cred si spun că trăesc in hotar cu Raiul si că, la ei e totdeauna cald. Noi credem că descălicarea Moldovii cu Români din Maramureș sub conducerea lui Dragoș, nu e decât o reîntoarcere de Români din Maramureș in Moldova, adică o revenire in patrie. Acest fel de reîntoarceri in patrie sunt destul de cunoscute in Istorie. Expediția Argonauților n'a fost decât reîntoarcerea in Colhida. Ceea ce spune tradiția că Blajinii trăesc într'o tară de păgâni, corespunde de asemenea faptelor istorice. Aceasta însemnează că la despărțirea lor Românii ca și Blajinii erau creștini, iar cei ce au venit peste ei erau păgâni, cum au fost de pildă Bulgarii când au năvălit.

Noi știm că la 1877 am luat Dobrogea dela Turci si ca mai înainte de Turci ea a fost când a Romanilor, când independentă, când sub stăpânirea imperiului Româno-Bulgar, când sub a celui Bizantin ; iar la 680 știm că a fost cucerită de Bulgari. Cucerită, deci de Bulgari înainte de a fi creștini. Poporul însă nu le știe toate acestea, el tine înainte numai faptul inițial că cei ce au venit peste Români, si sub stăpânirea cărora au rămas Blajinii, erau păgâni.

Noi susținem apoi că Blajinii sunt Români, pentru ca altfel Românii n'ar fi avut nici un interes ca să-i țină minte, ar fi uitat de dânșii cum au uitat de mulți alții. Însă fiind Români, de același neam, negreșit că cei rămași erau in înrudire de aproape cu cei ce au plecat. Cei rămași vor fi fost frați, feciori; părinți, rude ai celor ce au plecat, vor fi fost persoane iubite si scumpe, pe care într'o vreme de restriște, la o cumpănă, la o nevoe mare i-au părăsit dar pe care in urmă inima nu i-a lăsat să-i poată uita. Această dragoste explică si păstrarea amintirii, si pedepsele ce s'au pus ca sancțiune pentru păstrarea obiceiurilor legate de aceste amintiri. Astfel, se zice că e foarte mare păcat a nu serba Pastele Blajinilor.

Cine nu serbează ori vorbește ceva rău de această sărbătoare îl trăsnește D-zeu. Dac aceste credințe se găsesc si la populația slava care conlocuiește cu Românii, e posibil că slavii s'o fi împrumutat dela Români, si e posibil chiar ca împreună cu Românii să fi emigrat in sus si parte din Slavii de pe lângă Dunăre. Ori cum ar fi, însă, Blajinii trebuie să fie români, caci masivul etnic cel mai mare la care se găsește această tradițiune este alcătuit din populația română din Basarabia, Moldova, Bucovina si Maramureș.

Din faptul că poporul știe că Blajinii sunt pe lângă Mare, rezultă de asemenea că, într’o vreme au trăit împreună, si amintirea că Blajinii sunt pe lângă Mare, e tocmai amintirea că i-a lăsat pe lângă Mare si deci că Blajinii sunt Români ca si ei. Părerea noastră e sprijinită si de faptul că aceasta credință nu se găsește la Românii din partea de jos a Basarabiei si a Moldovei, nici la cei din Muntenia, din Banat, din Ungaria si din partea sud-vestică a Transilvaniei. Aceasta tocmai dovedește că Românii plecați din Dobrogea, tovarășii si rudele Blajinilor, s'au retras numai la Nord, iar părțile de sud erau cutreierate si ocupate de năvălitori. Din întrebuințarea acestor numiri : Blajini si Rohmani, rezultă încă, ceva : Numirea Blajini e întrebuințată de obiceiu de către Români, cum e si firesc : știindu-i că sunt rude de ai lor, nu-i mai numesc si Români, ci le zic numai Blajini, ca si cum ar zice : ai noștri, cei blajini; iar străinii îi numesc Rohmani, Rocmani etc., adică întrebuințează cuvântul Romani pronunțat așa cum au putut să-l pronunțe niște străini. Deci chiar cuvintele Blajini si Rohmanii arată că Blajinii sunt Români.

Acestea toate ne arată pe de o parte legăturile noastre din vechime cu Dobrogea, iar pe de altă parte de ce importantă este folklorul, studiul legendelor, obiceiurilor, credințelor si al tuturor producțiilor intelectuale, estetice ale poporului, care poate să dea istoriei un material pe care cercetările arheologice n'au putut să-l procure.

Th. D. Speranția

Noua Revistă Română : Pentru politică, literatură, știință și artă, 14 aprilie 1913

 

Revenirea in preistorie

 Facebook-ul are nevoie de bani. Din aceasta cauză iți inundă ecranul cu reclame. Majoritatea ale unor magazine online sau servicii diferite. Așa aflu si eu despre "vrăjitoare", "ghicitoare" care emit si bonuri fiscale, idei aberante ale politicienilor de aici si de aiurea dar... văd si arta preistorică renăscuta. 

 O reclamă sponsorizată îmi arată un "costum de club". Cu numai 85 USD poți arăta ca o "divă" modernă. Imaginea îmi atrage atenția si fac un screenshot. Si da, aproape imediat o regăsesc. Doar că este o statuetă veche de 6.000 de ani aparținând culturii Gumelnița. Statueta a fost descoperită in anul 1965 in situl arheologic de la Sultana. Perioada: eneolitic (3.500-4000 îChr). 

 Nici o diferență intre cele două imagini. Merită să revin asupra acestei barbarizări a culturii moderne dar aceste imagini cred că spun totul. 

 "Sic transit gloria mundi!" vs "Shake it baby! Shake that big ass". 
PS : Oare Muzeul Culturii Gumelnița din Oltenița poate cere drepturi de autor asupra design-ului? 

 

Statueta cu vas pe cap. Cultura Gumelnita

 

Cultura Gumelnița.

In acest eseu îmi voi îndrepta atenția asupra unei statuete aparținând culturii Gumelnița, „Statueta cu vas pe cap”. Piesa a fost descoperită în anul 1963 în zona șantierului arheologic Măgura Gumelnița și este unica in istoria neo-eneoliticului european.

            Cultura Gumelnița este într-un con de umbră nemeritat. Ea este (alături de culturile Ariușd-Cucuteni-Tripolie) una dintre cele mai remarcabile civilizații din a doua jumătate a mileniului V îChr. Denumirea culturii apare prima dată în anul 1922 în cadrul scrierilor creatorului școlii arheologice românești, prof. Vasile Pârvan dar numele care va consacra această cultură și care își va pune toata energia în slujba ei este profesorul Vladimir Dumitrescu ale cărui lucrări sunt încă de actualitate pentru cercetarea istorică.
            Cultura Gumelnița în România se suprapune cu aceea a culturii Boian in Muntenia iar cercetări si dovezi moderne ne arată extinderea acesteia in spațiul dobrogean (vezi și „Cultura Gumelnița in Nordul Dobrogei”- Cristian Micu), sudul Basarabiei, partea orientală a Bulgariei, ajungând pană la Marea Egee. Dar „constatăm că centrul regiunii pe care se dovedește a fi existat civilizația Gumelnița - dar desigur nu centrul geometric, ci centrul spiritual, dacă putem spune, a fost fără îndoială Dunărea inferioară, dela răsărit de Olt și până aproape de vărsare.”( curs din anul 1930- profesor Vladimir Dumitrescu- Universitatea București).

            Cultura gumelnițeană are specificitățiile ei intrinseci. Unele ușor de identificat si documentate (ne ferim a spune „bine documentate” căci întreaga cultura gumelnițeană este incredibil de slab cercetată în ciuda materialelor arheologice suficiente) cum ar fi așezările de tip tell situate în jurul unor resurse naturale necesare prosperității așezării, în vecinătatea unor cursuri de apă potrivite activităților agricole, creșterii animalelor, vânătorii si pescuitului. Așezările sunt totodată localizate în zone ușor de apărat ( terase, ostroave, istmuri) ulterior întărite (sau nu) cu sisteme create de apărare. 

Piesa în discuție apare bine documentată în primul (si singurul) catalog al sculpturii eneolitice ( in aceea perioada din „Muzeul Raional Oltenița”), planșa V.

            Statueta cu vas pe cap este aproape întreagă si are o înălțime de 22,5 cm. Datarea făcută o plasează în jurul anilor 4.400-3.950 îChr. Piesa a suferit o puternică ardere ulterioară creației, fiind astfel deformată si crăpată. Piesa are două fețe, capul ( oarecum exagerat în comparație cu restul corpului) indicând o dualitate a unei reprezentării, dualitate remarcată în mai multe artefacte ale aceleiași culturi descoperite în același sit. Cele două fețe au nasuri puternic evidențiate, nările clar definite iar gura sugerată printr-o linie orizontală cu gropițe. Ochii nu sunt desenați dar, la o examinare atentă se observă două depresiuni în zonele oculare. Urechile sunt străpunse de cinci găuri (?). Gâtul se continuă cu o rochie de tip cloche prin care străpung, în afară, sânii.  Aceasta rochie este decorată cu fascicule drepte, delimitate de dungi albe, si a fost colorată cu roșu-ocru. De altfel se remarcă existența si utilizarea culorii albe (brațe, rochie, față) putând afirma astfel că întreaga statueta a fost vopsită inițial. Partea de jos a statuetei nu a suferit aceeași ardere secundară care a deformat partea superioară și ne dă indicații asupra imaginii ei în ansamblu, înaintea deteriorării.

            Sculptura este greu de integrat în seria celor ce exprimă o divinitate (matriarhală) sau statuetelor mistico-magice. Reprezentările de acest gen sunt numeroase și sunt ușor de identificat. Spre deosebire de acestea, „Statueta cu vas pe cap” pare o operă de artă, creată pentru a încânta văzul, a aduce plăcere si a defini o activitate recognoscibilă. Stilizarea nu este în zona abstractizării, nu avem nici o încercare de redare fidelă a realității, avem o sculptură plăcută, menită a încânta, a da substanță existenței, vieții, realității imediate denotând o viață liniștită a membrilor comunității. Obiect de artă susținând probabil focul, opaiț menit a duce lumină în camera și în sufletul privitorului.

            Obiectele culturii gumelnițene (și nu numai ele) ar merita o cercetare interdisciplinară căci, acolo unde arheologii nu văd frumusețea sau utilitatea, artiști plastici sau psihologi ar putea identifica cu mare ușurință importanța acestor sculpturi vechi de peste 6000 de ani. O altă cercetare interdisciplinară ar putea evidenția și face lumină asupra gradului de „dezvoltare” al unor civilizații preistorice prin însăși existența „obiectelor de artă” si a Artei. 

 

Bibliografie :
1.        Catalogul sculpturilor eneolitice din Muzeul Raional Oltenița, Silvia Marinescu-Bilcu si Barbu Ionescu

2.        Omul in statuetele neolitice din RPR, Vladimir Dumitrescu 1961

3.        Semnificația și originea unui tip de figurina feminina descoperita la Rasl 1957, Vladimir Dumitrescu,

4.        Plastica antropomorfă și zoomorfă gumelnițeană, Radian Romus Andreescu

5.        Figurinele antropomorfe din epoca neolitică, E. Comșa, 1995,Bucureşti.

6.        Extras dintr-un curs ținut în anii 30 la Universitatea din București, de către profesor dr. docent Vladimir Dumitrescu

 

„Reforma monetară” a legilor lui Lycurg din perspectiva conceptului de Lege a Spartei.

     Ploutarkhos, istoric, scriitor si moralist grec, exponent al curentului aticist, personalitate de seamă a culturii Greciei Antice este autorul pe al cărui text îmi argumentez aceasta digresiune. In lunga-i viață (81 de ani – 46 d.Hr| 127 d.Hr), a creat o vastă operă, reunită in anul 1296 de către Maximos Planudes in două mari culegeri: Moralia si Bioi Paralleloi.  Asupra unui pasaj din această ultimă culegere îmi voi îndrepta atenția, mai exact asupra Vieții lui Lycurg. A fost folosită traducerea in limba română: Plutarh, Vieți Paralele, traducere, notă introductivă, notițe introductive și note de prof.univ. N.I.Barbu, Editura Științifică, București. 

            Fiind unul dintre istoricii cei mai cunoscuți ai Greciei Antice este inutil a insista asupra personalității acestuia sau a „încadrării in contextul istoric” a autorului, iar vastele efecte in timp a scrierilor sale au făcut subiectul multor lucrări de specialitate (dar si a multor deviații care exagerează impactul său asupra scriitorilor perioadei Renașterii si Iluminismului).

Textul vizat este :

„IX. Astfel, mai întâi a scos în afara legii orice monedă de aur și de argint, orânduind să se folosească doar cea din fier, dar și acestei monede, care cântărea greu și era mare, i-a dat o valoare atât de mică, încât echivalentul a zece mine avea nevoie de o mare încăpere în casă, ca s-o depună, și de un car tras de doi boi ca să o transporte. (...)

După aceasta, a izgonit și meșteșugurile nefolositoare și ușuratice. De altfel, și fără să le izgonească cineva, multe dintre aceste meșteșuguri se prăbușeau o dată cu noua monedă de vreme ce lucrurile nu-și mai găseau posibilități de vânzare, căci moneda de fier nu circula în celelalte cetăți grecești, și, luată în râs, nici nu avea preț, astfel că nici nu era cu putință să cumpere lucruri străine și ieftine, și în porturile Laconiei nu intra nici o încărcătură de marfa și în Sparta și Laconia nu se aducea nici un sofist, meșter la vorbe deșarte, nici un prezicător şarlatan, nici un întreținător de hetaire, nici un lucrător de podoabe de aur sau de argint de vreme ce nu exista monedă.

X. Dar plănuind să dea lovituri și mai puternice luxului și să nimicească pofta de bogăție, a pus în ființă o a treia și foarte frumoasă treabă politică, și anume a orânduit sisitiile. Sisitiile erau mese în comun, la care [spartanii] se ospătau cu mâncăruri și alimente anume statornicite, iar acasă nu mai obișnuiau să mănânce întinși pe paturi scumpe și luând bucate de pe mese de mare preț, fiind îngrășați la întuneric- întocmai ca niște animale lacome- de mâinile slujitorilor și bucătarilor, stricându-și o dată cu trupurile și moravurile...”

            Despre Sparta știm puține lucruri. Puține vestigii, puține date nemediate, puține scrieri si informații directe. Despre Sparta știm de la Ceilalți. Iar acești Ceilalți (in special Atenienii) sunt singurii care încearcă să ne definească Sparta si concepția de viață a Spartei. Atena este însă dușmana de moarte a Spartei. Atena a fost umilită in nenumărate rânduri de Sparta. Atena si-a văzut magnificele ziduri doborâte de Sparta. Cetatea Atenei a urât si respectat Sparta.

            Nu același lucru îl putem spune despre intelectualitatea Atenei. In imensa lor majoritate, filosofii antici (indiferent de școala cărora le aparțineau) au lăudat modul de viață si spiritul spartan. A judeca Sparta pe baza scrierilor ateniene este o întreprindere ce trebuie făcută cu atenție.  Înfruntarea celor două orașe-stat nu este doar o problemă politică sau o problemă generată de nevoia de expansiune a acestor state. Ele sunt intrinsec opuse, ele reprezintă două moduri antagonice de a exista, de a defini o cetate aici Jos si acolo- Sus, de a defini modul de viață al omului in cadrul societății ideale. A face o enumerare a ceea ce le deosebește pe cele două ar fi obositor atâta timp cat ceea ce le aseamănă s-ar rezuma la enumerarea lucrurilor de bază. Zidul Atenei, discursul atenian, mâncarea ateniană, concepția asupra morții, asupra valorii individului, asupra „democrației”, a maternității, educației, totul le pune in poziții antagonice. Dar aici ne referim la modul de a privi „averea”, „bogăția” si expunerea acesteia.

            Spartanul este parte a cetății fără ziduri, cărămidă a zidului viu al Spartei, celulă valoroasă a organismului viu al Ideii-Sparta. Căci Sparta nu este o cetate, ea este un modus vivendi, este o Idee. Si ideile sunt veșnice. Spartanul este Egalul Spartanului. Nu amândoi la fel de mici, ci amândoi la fel de mari. Nu săraci, nu bogați. Spartani. Nevalorizând aurul, metal sclipitor dar neavând o utilitate practică, ci recunoscând valoarea si importanta Fierului, metal al plugului si al kopis-ului. Dar daca ai un plug, un kopis si educația Spartei, ce îți mai trebuie?! Statul al cărei celula vie ești, a cărei existenta o propagi si o aperi, îți asigură restul nevoilor vieții. Si cu cat ai nevoie de mai puțin, cu atât vei fi mai mulțumit cu cat de mult ai.

            Lycurg nu a adus Spartei legile. Lycurg a revelat Spartei un mod de viață, o filosofie de viață care, o data acceptata, a devenit „trăirea” ideii de spartan. Spartanul nu respectă legile, el este Legea. Legea Spartei este clara, simpla, democratica (in adevăratul sens al cuvântului), este zidul de apărare al cetății, este unitatea falangei spartane, este politică demografica si politica externa, este relația economica cu sclavul, cu restul Eladei si lumii. Mai presus de religie sta legea Spartei. Legea devine religie introiectata prin educația spartana in fiecare egal de la vârste fragede. Legea este eugenia practicata, respingerea prostituției, a împodobirii cu lucruri, a mâncării ne-esențiale, a excesului sau al dependentei de Altul. Sparta si-a redus nevoile devenind, așa cum predica stoicismul ulterior, eliberata prin legea „necesarului”.

            Sparta își este ea însăși suficientă. Deși Sparta practicase expansiunea (coloniile si expansiunile lui Menelau, Liga Peloponesiaca etc), niciodată nu a făcut-o din rațiunea păguboasă a lăcomiei sau luxului, ci din rațiunile impuse de legea ei.

            Sparta a existat, a prosperat, a modificat umanitatea, a cucerit, a plâns, s-a dezvoltat si s-a prăbușit in uitare. Ideea pură nu poate supraviețui. Prăbușirea Sparte nu a fost generata de relațiile geo-politice sau economice ale acelei perioade. Prăbușirea Spartei (aidoma insuccesului Falansterelor ulterioare) a stat in incapacitatea ulterioară a spartanului de a respecta Legea Spartei. Respectarea legii Spartei a adus-o la nivelul canturilor eroice si nerespectarea acesteia a adus-o in colbul uitării. Omul nou -căutat si de comunism mai demult, dar si mai de curând- este greu de creat. Exteriorul nu va suporta existenta unui Ideal Utopic funcțional.

            „Utopia Spartană” (distopie a Atenei si a restului lumii) a fost susținută si creată de Legea Spartei, lege asumată intim de fiecare celulă a corpului Spartei. Din aceasta cauză, povestea Spartei este intangibilă, nedegradată si prezervată pentru generațiile ce i-au urmat ca „epoca de aur” a unui model de „laconism” (este impropriu chiar a folosi „stoicismul” atenian când discutam despre Sparta) exemplar.    

            Sic transit gloria mundi.

           

Istoriografii evului mediu

Istoria antică avansase in zona echidistantei politice si începuse a prețui exactitatea si validitatea datelor istorice verificate/ verificabile. In perioada Evului Mediu asistăm însă la un reflux, nu numai din punctul de vedere al științelor, la o decădere a culturii umanității. Nu sunt de acord cu expresia de „ev mediu întunecat” căci iarăși vad o proastă înțelegere a realităților din aceea perioadă. Ceea ce definim noi astăzi ca „întunecat” a fost însă luminos pentru trăitorii acelor vremuri. Știința se refugiază si este salvată in cadrul mânăstirilor cărora le datorăm astăzi tot ceea ce știm despre Antichitate. In cadrul acestora sunt copiate, păstrate, rescrise, de multe ori modificate, operele antichității. Intr-o perioada in care statele si conceptele socio-politice urmează ( uneori inconștient) un Imitatio Christi sau o reproducere a Cerului pe pământ, istoriografia nu avea cum sa iasă din acest concept. Superficiali fiind am putea firma că religia dorește a-si subordonat realitatea istorică si textele descriptive, istorice. Trecând de această facilă acuzație observăm cum istoriografia medievală își continuă menirea de scriere si dezvoltare a istoriei, consemnând cu atenție evenimente, fapte, realități astăzi apuse. Modul de înțelegere a lumii este diferit de al nostru dar faptele, datele, evenimentele pot si cu ușurință desprinse de explicația acestora. Aidoma majorității istoriografilor

antici, călugărul-istoric dorește să își si dea un răspuns la întrebarea: de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. El trece astfel de cronografie in înțelegerea lumii, in zona filosofiei. Chiar dacă ea este eminamente creștină.

Istoriografii evului mediu salvează antichitatea, consemnează realitățile imediate si imaginează o explicație care să dea sens lumii. Fără ei astăzi am fi fost văduviți atât de Antichitate cat si întregul Ev Mediu.

Elemente comune si diferențe intre istoriografiile grecești si romane (antichitate).

Din scrierile istoriografilor antici nu a rămas mai nimic. Deși cunoaștem numele a peste 600 de istorici greci, avem la dispoziție doar fragmente infime din operele a trei dintre ei: Polybus, Diodorus si Dionis din Halicarnas. Nici in zona Romei nu stăm mai bine : întreaga istorie scrisa de Sallust a dispărut alături de peste 100 de volume ale lui Tit Liviu sau două treimi din opera lui Tacit.

Intr-o asemenea situație ne vom mărgini a face presupuneri fără a avea vreodată pretenția de a da verdicte. Suplinim însă lipsa de date directe prin înțelegerea intimă a societăților care le-au generat, nici un intelectual neputându-se forma in afara unui cadrul intelectual general.

Istoriografia greacă pare a avea un traseu ușor de anticipat: din „mito-istorie”, prin etno-istorie si „istoria-locala”, la „crono-istorie” si „istoria” așa cum o definim si acceptăm noi astăzi (Jacob). Este însă o eroare a judeca astăzi, prin prisma propriei viziuni moderne asupra menirii istoriei, „erorile” istoriografiilor antice. Din păcate foarte multe studii moderne si contemporane asta fac: când tot ce ai in mană este un ciocan, toate probleme îți par cuie.

Înțelegerea istoriografiilor antice trebuie plasată in societatea care le-a născut, societate in care voința zeilor se manifestă direct si puternic in viața cetății ( Herodot, Homer etc), in care erau necesare sublinieri ale superiorității cetății tale in fata celorlalte, ca o justificare a pretențiilor de expansiune, o societate ( in special in Grecia) centrată in jurul cetății tale (polisul-stat) si nu a unei idei naționale ( inexistentă) dar, ulterior, a „dreptului” si „necesității” existentei unui imperiu.

Grecia antică prețuia mai mult alte ramuri intelectuale: filosofia, poezia, literatura, retorica, nedisprețuind însă istoria. Valoarea unei opere era (nu in mod eronat) dată de valoarea de culturalizare a acesteia, de valoarea de Adevăr conținut in aceasta scriere. Roma pe de altă parte sublinia si modela scrierea istorică in jurul „virtuții” si a lecției morale conținute in aceasta.

Istoriografii Greciei si Romei antice construiesc știința Istoriei căutându-i atât valoarea de exactitate si verificarea a datelor dar, in special, căutând valorile etice si morale reieșite care pot, ulterior, educa viața cetății.