Istoriografii evului mediu

Istoria antică avansase in zona echidistantei politice si începuse a prețui exactitatea si validitatea datelor istorice verificate/ verificabile. In perioada Evului Mediu asistăm însă la un reflux, nu numai din punctul de vedere al științelor, la o decădere a culturii umanității. Nu sunt de acord cu expresia de „ev mediu întunecat” căci iarăși vad o proastă înțelegere a realităților din aceea perioadă. Ceea ce definim noi astăzi ca „întunecat” a fost însă luminos pentru trăitorii acelor vremuri. Știința se refugiază si este salvată in cadrul mânăstirilor cărora le datorăm astăzi tot ceea ce știm despre Antichitate. In cadrul acestora sunt copiate, păstrate, rescrise, de multe ori modificate, operele antichității. Intr-o perioada in care statele si conceptele socio-politice urmează ( uneori inconștient) un Imitatio Christi sau o reproducere a Cerului pe pământ, istoriografia nu avea cum sa iasă din acest concept. Superficiali fiind am putea firma că religia dorește a-si subordonat realitatea istorică si textele descriptive, istorice. Trecând de această facilă acuzație observăm cum istoriografia medievală își continuă menirea de scriere si dezvoltare a istoriei, consemnând cu atenție evenimente, fapte, realități astăzi apuse. Modul de înțelegere a lumii este diferit de al nostru dar faptele, datele, evenimentele pot si cu ușurință desprinse de explicația acestora. Aidoma majorității istoriografilor

antici, călugărul-istoric dorește să își si dea un răspuns la întrebarea: de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. El trece astfel de cronografie in înțelegerea lumii, in zona filosofiei. Chiar dacă ea este eminamente creștină.

Istoriografii evului mediu salvează antichitatea, consemnează realitățile imediate si imaginează o explicație care să dea sens lumii. Fără ei astăzi am fi fost văduviți atât de Antichitate cat si întregul Ev Mediu.