Cu Platon despre ateisti

Se intalnesc, intr-adevar, oameni care nu recunosc existenta zeilor, dar au un caracter just din natura; acestia au ura pe cei nedrepti, si fiindca le e scarba de nedreptate, unii nu sunt aplecati a savarsi asemenea crime si fug de oamenii nedrepti si iubesc pe cei drepti. Sunt altii care, pe langa conditia ca totul este lipsit de zei, dau dovada de neinfranare fata de placeri si de slabiciune fata de dureri, si au o memorie sanatoasa si o mare patrundere de spirit. Boala lor comuna este ca nu cred ca exista zei; dar cei dintai par mult mai putin vatamatori societatii, decat cei de al doilea. Intr-adevar, cel dintai va vorbi despre zei cu multa liberate, precum si despre sacrificii si despre juraminte si, batjocorind pe ceilalti ii poate face lesne si pe altii eretici, daca nu au nici o raspundere; insa cel de-al doilea, avand aceeasi parere ca si celalalt, dar plin de spirit, se slujeste de viclenie si de siretenie. Dintre ei se recruteaza prezicatorii si tot felul de facatori de minuni, cateodata se fac dintre ei si tirani, oratori, generali de armata; de asemenea ursitorii de culturi secrete si sofistii in rationamentele lor inselatoare; caci speciile acestei a doua clase de eretici sunt nenumarate. insa doua legi vor fi de ajuns contra lor. Crima celor din urma, care simuleaza o credinta ce n-o au, merita nu numai una, dar chiar mai multe morti. Pentru cei dintai este de ajuns mustrarea si inchisoarea.

Platon - Legile.

Spuneam mai demult ca voi continua demersul meu in a explica de ce il consider pe Platon a fi responsabil pentru o anumita denaturare si intransigenta a politicii si practicilor religioase europene (nu vorbim despre religii ci despre practici) . Inchizitia totusi l-a iubit pe Platon si mirajul Republicii acestuia inca bantuie subconstientul colectiv european.
Idealismul la cotele lui maxime prescria...omorarea sau inchiderea ateistilor chiar daca ( a se vedea inceputul ) le recunoaste caracterul benign pentru societate, chiar o conduita morala perfecta.

Desi afirma si sustin public o pozitie ( si o politica) toleranta, idealistilor el este intrinsec imposibil sa se situeze pe o alta pozitie decat cea de extrema. Promovarea si credinta intr-un ideal nu admite jumatati de masura sau principii tolerante. Rugurile Evului Mediu stau marturie.
Toleranta ca apanaj exclusiv al hedonistilor, eudemonistilor si epicureicilor. Apoi a sofistilor, gnosticilor si libertarienilor. Toti condamnati la un moment dat de idealismul crestin sau doar filosofic.

Platon, uneori atat de departe de seninatatea profunda a lui Socrate, atat de invidios pe Democrit si hedonism. Noroc cu copistii evului mediu care aproape au reusit sa ii stearga din istoria gandirii europene. Aproape. Pe de alta parte noroc cu toate acuzatiile filosofiilor mai sus mentionate care acum pot fi reconstruite doar din capetele de acuzare sau din citatele utilizate in sustinerea cauzei idealiste.

Idealismul ca pulsiune a mortii.