Ourobos

Zilele trecute a fost pic mai frig. Si ,cum avem un nou membru al familiei , cățelandrul Thor, îl vedeam tremurând de frig. Fii mei atunci m-au rugat sa ii facem o cușcă. Sa o cumpărăm sau... orice. Cautând pe Internet, fie nu mi-au plăcut cuștile, fie nu mi-au plăcut preturile iar soluția a fost: sa fac o cușcă.
Dar nu despre asta doream sa vorbesc. Ci despre faptul ca, în momentul terminării ( fiind prima "lucrare" în lemn mi-a luat ceva- cușcă anvelopata) am primit un, aproape imperceptibil, "mulțumesc".
Am avut în acel moment imaginea aceleiași scene, întâmplate acum 40 de ani, cu tatăl meu terminând cușca, eu mormăind un "mulțumesc", el mormăind ceva neinteligibil ...
Am predat ștafeta. O datorie pe care tații parca și-o predau, generație de generație. Tăcuți și nesolicitand atenție, nici măcar acel șoptit "mulțumesc", construim pentru fii noștri cuștile câinilor. Ei, la rândul lor vor face la fel. Si iarăși. Si iarăși. Achitându-ne datoria, cred, ancestrala.
O datorie purtata peste timp. O eterna întoarcere la momentul plății, la momentul când trebuie sa facem ceea ce trebuie sa facem. Lucruri mici care le retrăim la distante de 40 de ani.

Eternul fir al creșterii fiilor în spiritul datoriei.