Pe un grind din Delta Dunării trăia o mică comunitate de români, lipoveni, turci și tătari. Oameni liniștiți și însingurați de natura potrivnică. La un moment dat, pe vreme de foamete în Bărăgan, o familie de țărani munteni au venit pe grindul izolat. Au căutat un loc să se așeze și o bucată de pământ să își facă o casă.
La marginea comunității trăia un bătrân pescar, ursuz și tare zgârcit la vorba. După câteva zile în care s-a uitat distant la muntenii care nu găseau înțelegere in sat, le-a dat voie să își facă o gospodărie pe pământurile lui, lângă Dunăre. Nu a așteptat nici măcar un mulțumesc , și-a întors spatele și și-a văzut de treabă.
Dar viata pe grinduri este imposibilă fără o barcă. Drept pentru care, pescarul nostru, se trezea în fiecare dimineață devreme și lucra să le facă muntenilor o barcă nouă. După o lună de muncă, le-a adus barca. Urâcios, le-a amarat-o în fata casei și a plecat.
Lunile treceau și viata își continuă curgerea, lină și molcomă precum Dunărea.
In primăvara următorului an, pescarul văzu o șipcă distrusă pe fundul bărcii muntenilor. Taie o salcie de pe mal și, muncind toată noapte, le repară barca. A doua zi soția munteanului începu să îl boscoredească și să ii poarte vorbele în sat că a tăiat frumusețe de salcie și le-a stricat priveliștea. Bătrânul ridica din umeri și isi văzu de treabă.
In următoarea primăvară văzu că vâslele putreziseră și , lucrând toată noaptea, le făcu un set nou de vâsle. Femeia începu să îl bârfească că a făcut treabă de mântuială și nu a șlefuit bine vâslele, așchii intrându-le în palme.
Bătrânul tăcu, dădu din umeri și își văzu de pescuit.
In a treia primăvară, bătrânul văzu cum două sipci din fundul luntrii începură să se găurească. De data asta, dădu din umeri, oftă în barbă și își văzu de pescuit.
Nu trecu mult timp și, familia de munteni, plecă spre Chilia la cumpărături. In mijlocul Dunării, barca cedă și toți muriră înecați.
Bătrânul oftă, dădu din umeri și plecă la pescuit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu