Nu suntem atenti...

Nu suntem atenți la ce se întâmplă în jurul nostru. Nu mai avem răbdarea de a citi, de a ne informa. Totul este "pe scurt", un tweet, o postare micuță pe Facebook ( mică să nu deschidă altă pagină). Avem opinii făcute din comentariile cercului social ( îmi este greu să ii numesc "prieteni") și astfel devenim extrem de influențabili.

Zilele trecute publicam un text pe care îl identificam ca fiind "ilegal", interzis potrivit legii Vexler, lege votată suspect de rapid de către Parlamentul României și, la fel de repede, fără comentarii, promulgată de vremelnicul și absentul președinte al României.

Dar infama Lege Vexler nu a apărut din neant. A apărut ca urmare a unor "studii" făcute de fundații finanțate de însuși Guvernul României. Sfântă inconștientă. Unul din documentele de baza care stau la baza legii Vexler este "Raportul final", elaborat de "Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România" , președinte comisie - Elie Wiesel, editori : Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihai E. Ionescu și publicată apoi , în anul 2004, la editura Polirom, Iași.

Vorbă multa, sărăcia omului. Să lăsăm raportul să vorbească despre cultura noastră :

" Antisemitismul Gărzii de Fier asculta de vocile din trecut ale intolerantei antisemite românești care ii inspiraseră pe Cuza și pe alții în deceniile de dinaintea apariției pe scenă a Gărzii de Fier. In Pentru Legionari, Codreanu mărturisea în mod deosebit inspirația primita de la Conta, Alecsandri, Kogălniceanu, Eminescu, Hasdeu, Xenopol și alții, fără să-i mai menționăm pe A.C. Cuza, Paulescu și pe alți furnizori de antisemitism modern. " ( paginile 44-45).

Enumerându-i pe Vasile Conta ( filosof român aproape șters din cultura românească ), Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, doctorul Paulescu sau A.D. Xenopol ca fondatori morali, ideatici, ai Legiunii și implicit ai "antisemitismului românesc" mă întreb dacă autorii doresc o rapidă revigorare a acestuia sau doar au inconștienta de a ataca public vârfurile culturii naționale.

Să citim mai ales ce scriu adversarii ideologici. Monștrii urâți zac acolo și uneori capătă putere de Lege.

Clopotul

De la ferestra biroului meu văd turlele Catedralei Mântuirii Neamului. In față stă Academia Română dar turlele răsar în orizontul meu. Imagine plăcută și emblematică a timpului meu.

După Sfințirea Catedralei am început să aud clopotul acesteia. Puternic, penetrant și calm. Este ceva în ființa noastră legat de acest sunet. Este ceva ce se cutremură la auzul clopotului. Sunetul s-a imprimat în ADN-ul nostru, în inconstientul nostru colectiv,  și îl purtam în noi ca o comoară, ca un blestem, ca un memento mori. Am ascultat chemarea muezinului, meditația budistă, sunetul rugăciunilor tibetane... nimic nu mi-a făcut mintea sau sufletul să tresalte. Mintea mea înțelegea sunetele, ritualul și semnificația. Rațional. Apreciam chiar estetica ritualului. Totul prin prisma înțelegerii culturii care le-a dat naștere. Nimic din tresărirea pe care ți-o provoacă Clopotul.

Clopotul și toaca, cele două chemări care te răscolesc. Chemarea lui Dumnezeu la slujbă, clopotul, și chemarea preotului la slujbă, toaca. Sunetul grav, profund al clopotului, asemănător unui ceas care îți numără puține zile pe care le mai ai de trăit și te cheamă să te apropii de final. Ca o numărătoare a ultimelor bătăi ale ceasului înainte de apus. Chemarea către salvare și către casa unde vei sta o eternitate. Chemare pe care o auzi și o ignori. Reamintire a vremelniciei noastre pe care o negăm prin ignorare. Glas puternic și grav , care te învăluie într-o căldură neumană și îți atinge sufletul prea doritor de uitare.

Toaca, ciocănit în poarta-ți mereu închisă, ca o rugăciune care se înalță la cer a preotului. Plecată din mâna slujitorului, chemare a Tatălui mediată de îndrumător. Sunet sacadat ca păcatele și înălțările fiecărui trăitor. Plâns și speranță în iertare. Sunet curat de lemn al mântuirii după Răstignire. Implacabila secventialitate a cărei existenta o știm dar o refulăm.

Chemările sunt aici, în jurul nostru. Știm că sunt ale noastre si ne sunt adresate căci vibrăm intim cu ele. Si alegem să le amânăm. Sperând că avem timp. Dar timpul nu este al tău și nici nu a fost vreodată. Trăgând de timp. Ignorând ceea ce ființa noastră ne spune și unde ne cheamă a merge.
Vom merge toți acolo. Poate nu astăzi. Dar, în curând.

 

Voci - Eliza Matica

Centenar România.

Tara mea face prima sută de ani de la unificarea ei formală. Spun formală deoarece România a continuat să existe, să ființeze, ruptă și uneori ciuntită, dar vie, timp de peste 6.000 de ani. Și va continua să existe și după ce oasele noastre vor fi praf purtat de crivăț.

România este un vis al unui popor măreț. România este însă și un blestem pe care trebuie să îl purtăm în noi, cei care putem. Este un destin, nu o naționalitate.

În cea mai mare parte a existentei noastre am fost un popor anistoric. Refugiați în existentă și în rezistentă, încăpățânați în a exista în ciuda tuturor vitregiilor. Care nu au fost puține. Mereu ceva și cineva și-a dorit ceea ce noi aveam. Și au venit, au plecat, unii au rămas, au mințit, au falsificat și au încercat să scrie ceva ce noi nu ne doream atunci : istorie. Cea mai mare parte a existentei noastre este cronologie căci eternitatea s-a născut la sat și acolo este refugiul nostru în fata atacurilor care și-au dorit să ne șteargă din lume. Am stat și nu am plecat. Poate iarba era mai verde acolo sau viata mai ușoară. Dar nu am plecat.

În satele și cătunele noastre istoria a trecut ca o boare. Încremeniți în eternitatea unui ideal pe care nu l-am dorit glorios, am rezistat în jurul codrilor noștri, catedrale falnice și eterne, în jurul bisericilor noastre, legătură indestructibilă cu Tatăl, în cultura noastră populara în care am distilat iubire, tristețe, resemnare și toată frumusețea Lumii.

Ceilalți au creat istoria lor. Noi ne-am păstrat țara noastră din care nu putem fi șterși. Istoria lor s-a prefăcut în moloz și bisericile lor devin cluburi de noapte. Noi ne-am scris-o în ADN , am săpat blesteme în însăși ființa noastră imaterială și am umplut universul înconjurător cu semnele trăirii noastre.

Peste noi au venit ei. Au furat ce se putea fura. Au scris minciunile cronologiei și istoriei lor. Au pretins ca sunt români , prin dreptul nașterii. Nu au înțeles și nu pot înțelege ce înseamnă a fi român, și nimeni nu le poate explica. Maghiari, tătari, turci, bulgari, rusi, sași, șvabi, țigani. Au naționalitate. Nu pot fi români. Dacă ar înțelege destinul tragic la Românului nici nu și-ar dori asta. Mântuiți prin suferință dar înțelegând că fără Răstignire nu există Înviere, românii Există.

O țară cât o lume. O lume cât un destin al omenirii. Basmaua neagra. Biserica de lemn. Baltagul plin de sânge. Trădările. Păcatul de moarte al lăcomiei. Resemnarea în fata morții. Mereu zidurile noastre au o Ana. Și mereu eroul nostru este asasinat.

Și Centenarul. Marcând o perioadă în care am avut Istorie. Am avut dorințe istorice și năzuințe naționale. Perioadă în care, ieșind din eternitate ne avântăm furioși în Istoria europeană. Ca o rebeliune a celui blând. Arătând lumii că putem face istorie, putem sângera până la anihilare, putem crea Cultură și Civilizație modernă, superioară uneori celei create de ei. Putem schimba Soarta lumii prin ceea ce avem mai bun în noi. Uimind o lume întreagă prin forța ancestrală a unui popor etern.

Intrând în Istorie ne-am găsit însă în fata aceleași povesti pe care o trăisem de mii de ani : trădări, vânzări, umilințe, dispreț, cei 30 de arginti sau lăcomie. Intrând în istorie le-am deschis ușa lor. Cei care au intrat în istoria noastră au făcut-o pentru a face ce fac ei: distrugere și jaf. Ubi bene... nu exista la noi. Lăcomia lor nu ne era necunoscută dar baltagul nostru rămânea mereu umed de sânge. Nu și acum .

Și ne-am făcut Istoria noastră împotriva tuturor. Monedă de schimb intre mai marii zilei, am refuzat să ne jucam rolul minor și am zguduit planurile grandios-malefice ale unei Europe care își pierduse deja idealul. Într-o mocirlă opulentă dar în putrefacție, ne-am ridicat singuri în picioare.

Și Europa ne-a spus că nu avem cultură. Și le-am dat nu oameni de cultură ci Titani ai culturii mondiale. Ne-au spus că nu avem civilizație și le-am arătat o țară sărăcită de trimișii lor dar demnă și stând în fruntea civilizației mondiale. Ne-au spus ca suntem popor tânăr și le-am arătat cronologia noastră și momentele istorice ale noastre, pe acest pământ, atunci când seminția lor încă cutreiera stepele Asiei sau pustiurile Orientului. Pleavă statornicită apoi de molcoma frumusețe a Europei și de idealul statornic al Romei.

O sută de ani de Istorie și o eternitate de existentă.

După aceasta sută de ani începem să devenim ceea ce vor ei să ne atragă spre ce ar fi „europenismul” sau „globalizarea” . Și astăzi...
Fugim unde e mai ușor... ibi patria. De acolo dam lecții, îndoctrinați de un semidoctism mirosind a var, glet și spray. Pleava însă a plecat mereu. Întoarcerea fiului risipitor urmează a fi judecată altfel.
Vindem pe hârtii fără valoare pământ, apă și cer. Unor străini care nu au avut răbdarea să vadă că cine dorește să ne ia pământul, apa sau cerul, devine pământ, apă, cer și pulbere, colb prin care trec căruțe plictisite pline de fân. Ce nerozie să enervezi un popor al cărui desert preferat este coliva.
Imitând ce credem că înseamnă plăcerea, cădem în jenantul carusel al imitării decadentei Europei care și-a pierdut decenta.

Ne eliberăm de sat intrând în sclavia storcătoare de suflete a multinaționalelor lucrătoare împotriva intereselor noastre.

Admirând cultura vest-europeană, uităm de milenara cultura care ne-a creat și în care visul lui Burebista încă există.

Vânduți ca niște Iuda modificăm Dreptul până nu mai are nici o vaga legătură cu Dreptatea pe care, pierzându-l pe Dumnezeu, nu o mai știm a o căuta undeva.

Ne auto-distrugem doar pentru a primi aplauzele plictisite ale unei Uniunii care nu ne poate accepta asa cum suntem , ci încearcă să ne modeleze în ceea ce au ei nevoie să fim.

Dar într-un centenar am arătat că Cioran este al doilea autor al unei Miorițe pe care nu au cum să o înțeleagă. Sau să îl înțeleagă.

Am arătat că ei vad doar păsări dar nu văd zborul asa cum îl vedem noi și cum îl materializează Brâncuși.

Am arătat, prin Eliade, că înțelegerea religiilor nu se poate face decât fiind legat cu rădăcini adânci în religie. Am arătat că noi ii înțelegem pe ei. Ei, nu.

Versul și poezia noastră le este străină, intraductibilă și având un lirism atât de fin încât este renegat ca „barbar”. Întoarcerea la rădăcini se poate face doar după ce ai atins vârful . Dar asta ei o știu.

Am arătat că nu am uitat lecțiile lui Zalmoxes de tratare a corpului și spiritului. Dar ei nu au înțeles și au luat de la Paulescu doar insulina, nu și doctrina.

Am construit sisteme filosofice care se ridică la înălțimea oricăror filosofii europene. Dar l-am uitat pe Blaga într-un colt de bibliotecă de sat. Iar ei nu au vrut a-l cunoaște.

Un Centenar este un lucru măreț. Pentru popoarele tinere.

Pentru România este o picătură, o secundă, o respirație. Având în fată o eternitate și în spate o alta , stăm astăzi liniștiți în fata lumii. Infecția de astăzi, de origine „modernă”, va trece căci un stejar nu poate fi doborât niște căluți gălăgioși , oricât de lung ar fi pedigree-ul lor sau de prețioasă retorica.

Bucură-te Românie ! Când ideile lor vor fi praf și pulbere, când ideologiile lor vor fi studiate ca aberații intelectuale, când catedralelor lor vor fi minarete din care muezinul va cânta moartea vestului, când mărgeluțele și tinichelele lor vor fi încetat să mai atragă mințile slabe, tu tot aici vei fi.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De ai crede că viața-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucații ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-ați arătat arama sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Sic transit gloria mundi. Prăbusirea omului alb

Vezi că nu vezi.

Sunt momente, evenimente, lucrări artistice sau pur și simplu evenimente care mie îmi par majore și opiniei publice, minore. Chiar insignifiante. Si cum opinia publică ,manipulată sau nu de mass-media aservită ( sau nu) intereselor politice, ideologice sau pur și simplu financiare nu mă interesează deloc, tind să îmi dau eu mie dreptate. Atestându-mi dreptatea, simt nevoia să explic.

Un moment pentru mine determinant a fost sinuciderea istoricului Dominique Venner despre care scriam cu ani în urmă :

"22 Mai 2013. Un intelectual de dreapta (istoric) se sinucide în fata catedralei Notre-Dame. Dominique Venner. Dorește să atragă atenția asupra pericolelor ce vin asupra Franței și Europei. Inclusiv pericolul imigrației populațiilor musulmane.
Societatea pare ( pentru câteva secunde) șocată. Apoi trece peste și totul cade în uitare.
Semnale de alarmă au fost. Semnale evidente de criză sunt zilnic sub ochii noștri. De ce nu reușește Europa să reacționeze ?
Slăbiciunile care ne vor omora. Uităm repede. Când aflăm nu înțelegem. Apoi suntem mirați că nu am știut. Am știut, știm. Refuzăm să acționăm.

"New spectacular and symbolic actions are needed to wake up the sleepwalkers and shake the anaesthetised consciousness,"- Dominique Venner .

Franța ar putea să înceapă să ii onoreze memoria. A tras un semnal de alarmă. Neauzit. "

Timpul a trecut și liniștea s-a lăsat peste acest moment.


Un alt moment care a trecut într-o tăcere suspectă este instalația artistica "Sic transit gloria mundi" a regizorului olandez Dries Verhoven.
In cadrul festivalului Spring Festival Utrecht el realizează o "instalație artistică", piesă de teatru mut, protest ignorat și șocant. Poate atât de agresiv încât a trecut în neînțelegere/ refuzul intelegerii.


Monumentul ( inexistent și care nici nu va exista) este denumit Sic Transit gloria Mundi, formulă consacrată în ritualul înscăunării noilor Papi. Poate însă traducerea este una din cheile înțelegerii acestui protest : Asa trece gloria lumii. Subtitlul ( încercând să aibă o tentă de corectitudine politică - blestem al lumii moderne ) este "Monumentul prăbușirii hegemoniei Vestului". Dar acest "vest" este Omul alb. Rasa albă - caucaziană . Monumentul a fost recunoscut ca imaginea Prăbușirii Rasei Albe. Iar prăbușirea rasei caucaziene este, fără dubiu, prăbușirea "gloriei lumii".

Asa cum vedeți, monumentul înfățișează un alb, prăbușit de pe un piedestal masiv pe care este inscripționat textul latin. O privire, chiar și superficiala, îl identifica rapid ca fiind acel creator- Homo Faber ( mânecile ridicate ) modest ( priviți hainele) specific rasei albe. Prăbușit de pe acest piedestal pe un caldarâm care i-a zdrobit ființa.

Deși imensa majoritate a ziarelor au comentat "statuia" țin să precizez faptul ca ea nu a existat niciodată. Ea este inexistentă, în construcție sau deconstructie, instalația fiind însă cu atât mai puternică cu cat obiectul fizic ne-a fost refuzat.

Șantierul este în centrul orașului Utrecht dar este despărțit de oraș, de lume, de civilizația europeană prin mari panouri de OSB ( ieftină și umilitoare alegere), ținând departe de ochii privitorului prăbușirea noastră. Anunțurile postate pe aceste panouri promovează însă monumentul. Anunțurile  sunt scrise doar în Arabă, Chineză și Rusă. Anunțul este promovat călăului și nu victimei care își ignoră moartea. Nimic nu anunță într-o limbă de circulație mondială masacrul. Este ascuns, moderat, tradus doar spre vizionarea și satisfacția călăilor.

Intrând însă în "șantier", vizitatorul este întâmpinat de machete ale monumentului, de imagine/poze atârnate pe pereți ( poze ușor de identificat ca aparținând momentelor trădării rasei albe de către înșiși conducătorii tărilor noastre ) și imagini 3D ale viitorului monument. Privind cu atenție imaginile 3D ne apar și mai multe ascunse explicații. Vizitatorii viitorului monument sunt indivizi aparținând câștigătorilor : femei musulmane imbrăcate în burka, turisti chinezi , metisi. Nu vedem omul alb vizitandu-și mormantul. El a dispărut rămanand loc de joacă al copiilor actualilor imigranti.

In aceeasi sală de expozitie sunt geamurile prin care vizitatorii pot privi "santierul" în care este construit și distrus monumentul care nu va exista niciodată. Fără să inteleagă, privitorii văd oameni lucrand de zor ( excavatoare, macarale cărand o mană , autocamioane descărcand nisip etc). Privind însă cu atenție remarcăm aceeasi componentă etnică : cei mai harnici sunt muncitorii arabi, negri sub-saharieni, chinezi. Ei încarcă, descarcă, nivelează, lucrează frenetic. Oglindă a realitătii. Singuratic remarcăm un negru al Africii centrale stand singuratic, odhinindu-se pe un tub masiv de beton. El nu lucrează. El asistă aparent neputincios si cu sigurantă dezinteresat. In fundal răsună trist un concert de pian. Sentimentul de inmormantare este ascuns de prostia privitorului, nu de toate semnele evidente altfel. Centru de prezentare ca un cavou ascuns în plină zi.

In afara "santierului" viata cetătii continuă ignorand constructia.
Din sala de expozitie urci într-un magazin de suveniruri. Sărăcăcioasă incăpare plină ochi de machete din ipsos, asezate pe rafturile metalice utilizate de comerciantii chinezi în toate en-gross-urile lumii. Un tanăr chinez jucăndu-se pe telefon te întâmpină și iti împacheteză într-o hartie infectă macheta. Apoi ti-o inmanează în vesnica pungă de plastic. Undeva, cineva își castigă existenta din moartea rasei caucaziene. O ingemănare in colaborare, semănand a conspiratie rasială condusă de liderii lumii vestice însă, pare a domina "instalația".

Protestul culturii europene este de o delicatete aproape de nedescifrat. Murind în liniste nu vom avea insolenta de a striga. Vom muri în acordurile unui concert de pian. Afară, pe stradă răsună chemarea muezinului, flutură steaguri LGBT, sunt blocate străzile de protestele asistatilor sociali . O invălmăseală de sunete, imagini și acolo, în spate, prăbusită de pe piedestalul celor peste 3000 de ani de civilizație si cultură, rasa albă dispare ca o ceată în arhivele istoriei.

Un eveniment artistic desfăsurat în anul 2018. Trecut sub tăcere. Uitat inainte de a fi cunoscut.
Sic transit gloria mundi.

Resurse ( unele obligatorii) mai jos :


Video

https://driesverhoeven.com/en/project/sic-transit-gloria-mundi/
https://www.independent.co.uk/news/world/europe/far-right-french-historian-78-year-old-dominique-venner-commits-suicide-in-notre-dame-in-protest-8625877.html
https://digresiuni.blogspot.com/2016/07/stiam-cu-totii.html

Modificarea istoriei. Titulescu vs Garda de Fier

 

Istoria ar trebui sa fie o știință exactă. Ea ar trebui să Redea ceea ce s-a întâmplat, să înregistreze evenimente nepărtinitor, lăsând "judecata de valoare" la latitudinea cititorului sau scriitorilor de literatură. Eventual al jurnaliștilor. Menirea istoricului este să păstreze Adevărul istoric nealterat.

Misiunea Istoriei pare să fi fost abandonată, sau, mai bine spus, trădată de chiar cei care ar trebui să ii fie slujitori. Istoria pare să devină obiect de luptă politică, să fie alterată funcție de interesele sociale, economice sau rasiale ale potentaților zilei. Vae victis. S-a spus ( pe bună dreptate) că istoria este scrisă de învingător, realitatea învinsului fiind ștearsă. Si aceste realități distrug șansele generațiilor viitoare de a înțelege trecutul și, poate mai periculos, le anulează șansa înțelegerii complete a istoriei  punându-i în imposibilitatea de a învăța din ea. Căci este evidentă ciclicitatea crizelor, opiniilor, aberațiilor, revoluțiilor istorice. Nestudiind Istoria vom face iarăși și iarăși aceleași greșeli.

Nu cred să existe perioadă mai cenzurată, modificată sau interzisă a istoriei României moderne cum este perioada interbelică. In special vis-a-vis de Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier și activitățile partidelor politice în această perioada tumultuoasă. Sub privirea noastră, subtil orientată spre "probleme sociale", juridice și petarde sforăitoare , în vara anului 2018 a fost votată și promulgată, în regim de mare urgentă, legea Vexler care interzice orice fel de publicare a documentelor legate de această perioadă, într-o încercare ( cu forță penală ) penibilă de a cenzura Istoria României moderne.

Nu doresc aici să discut toată aceasta perioadă ci un singur capitol care este nu prost înțeles ci modificat, alterat și cenzurat. Si nu doar atât ci, prin multe articole "istorice" , "științifice", "wikipedii" etc, este încercată realizarea unei alte realități. In apărarea Istoriei ar trebui să sărim cu toții. Nu pentru noi ( generații prea slabe și manipulate grosolan) ci pentru o eventuală generație liberă care să aibă cel puțin informațiile corecte pentru (re)scrierea corectă a istoriei.

Capitolul la care vreau să fac referire este "lupta de moarte" dintre Legiune, Garda de Fier și Nicolae Titulescu. Opoziția dintre cele două "tabere" este problematică pentru intelectualul roman. Titulescu este un far în istoria României modern, cel mai strălucit diplomat al României, om de mare cultură care a condus și modificat destinele Europei în perioada interbelică. Acțiunile sale sunt celebrate de către întreaga Omenire atât în domeniul Diplomației cat și a culturii europene.

A prezenta și promova agresiv "ura" dintre Legiunea Arhanghelului Mihai și Nicolae Titulescu poate aduce beneficii doar entităților, ideilor și curentelor/partidelor politice pe care atât Legiunea cat și Titulescu le-au urat. Divide et impera.Mai mult, este greu pentru un simpatizant al Legiunii Arhanghelului Mihail să îl conteste pe Titulescu.

Care este însă adevărul istoric ? Si mai ales cum îl găsim ? Ce întrebări grele care au răspunsuri atât de simple . Pentru a clarifica aceasta situație conflictuala, însuși Nicolae Titulescu a formulat un răspuns clar, simplu și edificator. Pentru a avea impactul sperat a publicat aceasta clarificare într-o broșurică ( având 27 de pagini) , numită simplu : " EU și Garda de Fier" ( Tipografia Universul, 1937).

Pentru știința celor interesați de Adevăr am scanat răspunsul dat de dl Titulescu la aceasta "problema". Nu doresc să o comentez deocamdată. Opiniile mele nu contează. Doar Adevărul contează.

Cartea poate fi copiata în mod gratuit de aici :

https://drive.google.com/open?id=1AWO4AhjQvT8jmW5IjblJHWUbH6aKQOND

Lectura plăcută !


PS : Internetul abunda de prostii scrise pe aceasta tema. Cautati-le spre delicii intelectuale fine. Mai jos cateva asemenea perle cu pretenții de "istorie". Desigur ambele tabere sunt intr-o grava eroare. 


https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/despre-ostilitatea-dintre-corneliu-codreanu-si-nicolae-titulescu
https://ortodoxinfo.ro/2017/05/12/nicolae-titulescu-un-monstru-prezentat-ca-erou-national/
http://www.ziare.com/cultura/documentar/o-ideologie-a-crimei-cultul-mortii-in-garda-de-fier-ii-documentar-1279622


Dar și articlole cautand a arata adevărul istoric, din pacate ascunse în reviste de mica circulatie.

https://foaienationala.ro/nicolae-titulescu-micarea-legionar-vltoarea-campaniei-electorale-din-1937.html

Kerkoporta

Acum 565 de ani, în data de 29.mai.1453, Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin, a fost cucerită de către otomani. Pană în anul 1922 cetatea a rămas capitala Imperiului Otoman ( abia în 1930 a fost rebotezată Istanbul) care a făcut atât de mult rău civilizației și culturii est-europene.

Povestea căderii Constantinopolului este însă interesantă. Trebuie să ținem minte că asediul a durat 2 luni și că , fată în fată, se aflau doua armate disproporționate : armata apărătoare, bizantină, formată din cca 7.000 de osteni ( din care 2.000 de mercenari) și armata lui Mehmed al II-lea formată din 100.000 de osteni, inclusiv 20.000 de ieniceri.

Lung și greu a fost asediul otoman dar a fost punctat de eșecuri după eșecuri. Planuri interesante, tehnică de luptă de ultimă generație ( faimoasele mega-tunuri făcute de "inginerul" ungur-transilvănean Orban ) sau tunelurile săpate de kosovarii trimiși din Novo Brdo de Despotul Serbiei. Uneori te întrebi cu cine s-au luptat apărătorii Constantinopolului cu atâția dușmani-mercenari din tările vecine.

Dar orașul rezista. Si atunci, în noaptea de 28-29.mai a apărut eroarea : o poartă din zidul de apărare al Constantinopolului a fost uitată deschisă. Kerkoporta. Conform "tradiției" ar fi  trebui să urmeze trei zile de jaf, ucideri și violuri. După doar o zi , sultanul a oprit masacrul dorind să păstreze cetatea intactă. Din cca 50.000 de locuitori, mai puțin de jumătate mai erau în viată.

Totul începe cu o poartă lăsată deschisă. O mică poartă aparent inofensivă. Dar, printr-o mică poartă, se scurg armatele invadatoare. Care, în liniște, ajung în cetatea ale cărui ziduri nu au fost în stare să le distrugă în plină zi. Intrând în liniște și, după ce au ajuns la un număr considerabil inlăuntrul cetătii, pornesc atacul. Printr-o poartă mică năvălesc, ca un șuvoi, armate tăcute și mortale.

Porțile, portițele, găurile, tunelurile, fisurile trebuiesc păzite cu imensă grijă. Căci nu mega-tunul făcut de ungurul Orban sau cei 100.000 de osteni au făcut ca frumoasa capitală să cadă ci o poartă uitată deschisă.

Si m-am gândit zilele acestea la Kerkoporta căci sunt convins ca în 6-7 octombrie vom avea în fata tocmai această poartă care vreau să rămână închisă.

Soarta unui presedinte.

După declarațiile de aseară mi-am amintit un banc apărut în perioada comunismului ( da, atunci chiar apăreau foarte multe bancuri bune). 

Doi președinți de C.A.P. stăteau pe prispa cârciumii satului. Unul citește știrea zilei din ziarul "Scânteia", rar,cu voce tare, urmărind cu  degetul fiecare literă citită. Celălalt asculta îngândurat jucându-se cu un băt prin praful uliței. "Scânteia" descrie asasinarea lui J.F. Kennedy , evenimentele din Dallas, tristețea națională, sacrificiul făcut de președinte. Terminând de citit articolul, se lasă o tăcere adâncă.
După câteva minute de tăcere, cel de-al doilea decretează cu voce gravă:

- Asta e soarta noastră, a președinților.... 

Amândoi tac și cad pe gânduri....

Mens sana in corpore sano.

Într-o zi, un iepure alerga vesel prin pădure, când, deodată, sub un copac, vede un urs care își aprindea  un trabuc.
Iepurele:
- Ce faci? Ai înnebunit?! Într-o zi frumoasa ca asta, în mijlocul naturii, tu te intoxici? Hai cu mine sa alergi, sa-ți oxigenezi plămânii!
Ursul:
- Ai dreptate! și începe sa alerge cu iepurele.
In timp ce alergau, cei doi vad vulpea, care tocmai stătea cu nasul în cocaina.


- Domnișoară... aici, în mijlocul naturii, ți-ai găsit sa iei cocaina? Hai, mai bine, cu noi sa alergi, sa-ți oxigenezi plămânii!
Vulpea:
- Ai dreptate! și începe sa alerge cu iepurele și ursul.
Putin mai încolo, îl întâlnesc pe lup, cu seringa în mână și cu o doza de heroina pura la îndemână.

- Hei! Suntem în mijlocul naturii și tu te droghezi? Mai bine, vino sa alergi cu noi, sa-ți oxigenezi plămânii!
Lupul:
- Da' mai duce-ți-va naibii! De fiecare data, când iepurele ia extasy, noi începem sa alergam ca idioții prin pădure?!

Academia. Platon. Gradina

Cuvânt uzual:  Academie.

In mod incomplet ( sau pur și simplu dezinteresat), DEX informează:

ACADEMÍE, academii, s. f. 1. Societate de învățați, de literați, de artiști etc. creată pentru dezvoltarea științelor și a artelor; înaltă instituție culturală care reunește pe cei mai de seamă savanți și artiști. 2. Școală de învățământ superior. [Acc. și: (după lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.
sursa: DEX '09 (2009) 

In realitate Platon își ținea cursurile, "exercițiile", discuțiile filosofice într-o gradină, Hekademeia. Grădină închinată eroului atenian Hecademus (Ἑκάδημος). Sau Akademos (Ἀκάδημος ). Cel care a salvat Atena fiind pârâcios. Poveste pe care ati citit-o în legendele Greciei antice. Ceva cu o răpire, spartani, pedofilie, Elena din Troia etc...Nu ?.. Vine ea vremea pensionării și vei citi atunci. 

 

Corect ar fi deci Academeia, Academeie. Dar mai contează corectitudinea ? Aparent noi am preluat cuvântul din franceză, francezii fiind vinovați de eroarea făcută.
( Digresiune în digresiune : Într-o discuție publică, Alfred d'Orsay - cunoscut mai ales ca și contele de Orsay- ii explica lui Benjamin Disraeli - prim ministru britanic  :
Contele D'Orsay: Domnule, eu m-am născut francez, am trăit ca un francez și voi muri francez !
Benjamin Disraeli: Omule, dar tu nu ai nici o ambiție ?)

Acum pare logica preferința academiilor pentru filosofia idealist-platoniciană în detrimentul stoicilor, epicureicilor,  scepticilor sau oricărui alt curent filosofic. 

Suburbanul ca politică de stat

Rar reacționez la evenimentele politice și sociale imediate. In principal deoarece am constatat ( după aproape 25 de ani de politică) că este greu să vezi adevărul fără a căpăta o perspectivă. Perspectiva trecerii timpului. Patimile politice, opiniile anturajului sau chiar ale "prietenilor" din mediul social tind să distorsioneze adevărul. Si oricum, mai bine taci în banca ta decât să vorbești ca proasta satului.

De data asta însă nu cred că am nevoie să mă distanțez pentru a puncta o realitate sumbră: suburbanul și vulgarul promovat la rangul de politică de stat și de doctrină politică. Da, mă refer la utilizarea ( repetată după acel "Puie Monta" ) a indemnului : M*** PSD.

Recitiți indemnul și întrebați-vă când, în ultimii 10-20 de ani ați putut să spuneți asta cu voce tare. Dacă ați făcut-o , nu aveți ce să căutați aici. Deci nu ați făcut-o dar acum vă permiteți să o scrieți în mod public, să strigați într-o piață publică, să vă identificați cu vulgaritatea incontestabilă a expresiei. Si astfel vulgaritatea maximă intră în cotidian ? Expresia suburbană însă pare să determine un bulgăre de zăpadă care creste cu o viteză incredibilă. Expresiile suburbane invadează spațiul public, prelungiri ale acestei prime excepții. Si atunci mă întreb : voi asa ați gândit mereu și v-a fost frică să vă exprimați liber ( prefăcuți , mincinoși..) sau ați fost contaminați ? Desigur a doua opțiune este iluzorie căci un spirit, o minte curată nu poate fi contaminată de vulgar în acest ritm rapid.

Nu contest faptul ca acțiunile conducerilor politice actuale merită toată scârba noastră și trebuie luptat pentru a încerca măcar limitarea activităților acestora dar există ( sau ar trebui să existe) limite impuse de bunul-simt intrinsec individului. Bun simt pe care ați avut impresia că îl aveți. Nu, ați fost în eroare. Vulgarul este parte din voi, în mod intim și fiindu-vă mai apropiat esenței voastre decât limbajul civilizat. Șatra, suburbanul, josnicia sunt adânc înrădăcinate în voi dacă asta afirmați cu voce tare și în mod public.

Am fost surprins și de pseudo-încercarea unui pseudo-filosof ( mai curând l-as descrie ca un gropar norocos - a avut șansa de a îngropa câțiva titani ai culturii române) de a legitima și explica această expresie. L-as fi rugat, înainte de a scrie acel articol, să își imagineze scena în care, mergând la Păltiniș, i-ar fi spus lui Noica : "M*** !"
Intelectualitatea are menirea de a înălța un popor. Legitimând vulgarul părăsești această categorie.

Femei, tinere, vârstnici, pensionari și adulți, toți îmbrățișând vulgarul, arătându-și astfel nivelul la care se simt confortabili. Acel limbaj eliberator care îți este propriu, ca o mănușă. Limbajul crează realitatea în care trăiești. Wittgestein v-a explicat mai bine. Ceea ce văd eu este că lumea voastră este plină de vulgar.

Nu condamn pe nimeni. Vreau doar să vă cer să vă gândiți: dacă eu am dreptate ? Dacă sunteți în realitate grobieni sau cum, prin ce mister, ați fost contaminați de vulgar. Ce a putut să vă facă să vă prăbușiți în mlaștina călduț-slinoasă a suburbanului ?

Vă aștept înapoi într-o lume care tinde să se civilizeze și să impună generațiilor care ne urmează un limbaj curat, frumos, elevat. Un limbaj românesc nu țigănesc. Cât încă suntem români și nu au rămas doar descendenții șatrelor nomade în țară.

Libertatea artistului ?

Non est imaginum structura pictorum inventio, sed ecclesiae catholicae probata legislatio et traditio.


Al doilea conciliu de la Niceea 787

Condamnarea picturii la cenzura  ...

Opinia ta. Opinia publică

[...]Dar principala însușire a înțeleptului, considera Arkesilaos, în acord cu Zenon, consta în a se păzi să nu fie prins în capcană, în a băga de seamă să nu cadă în eroare. [...]

Cicero, Primele academice, II, 66

[...] In schimb, eroarea, nesocotința, ignoranța, opinia și presupunerea, într-un cuvânt toate cele străine de asentimentul ferm și constant, <Zenon> le socotea incompatibile cu virtutea și înțelepciunea. [...]

Cicero, Academicele posterioare, I, 42

Într-o lumea a înțelepciunii, talk-show-urile ar dispărea. Probabil majoritatea televiziunilor de știri ar dispărea. Multe vorbe, multe opinii, puțină minte, puțină ascultare.
Cuvânt definitoriu al contemporaneității: trăncănitul.

Pictura fotografică

Răspunsul lui Vincent Van Gogh la o scrisoare în care i se făcuse observația că figurile sale nu sunt "bune".

" Spune-i lui Serret că as fi disperat dacă figurile mele ar fi bune; spune-i că fotografiind un săpător, acesta - după părerea mea- nu sapă; spune-i că găsesc admirabile figurile lui Michel-Angelo, deși picioarele sunt hotărât prea lungi, soldurile, basinul prea late; spune-i că pentru mine Millet și L'Hermitte sunt adevărați pictori, fiindcă nu pictează lucrurile asa cum sunt, sec, analizându-le, ci asa cum ei le simt; spune-i că dorința mea cea mai mare e să învăț cum se fac astfel de abateri dela realitate, astfel de inexactități și prelucrări întâmplător născute: ei da, astfel de minciuni dacă vrei, dar mai de preț decât valorile propriu-zise."

( traducere Lucian Blaga, Filozofia stilului, Editura Cultura Națională, 1924, pag 3-4)

Într-o lume asaltată de imagine fotografică, din mediul virtual ( cate picturi ai văzut vreodată pe Instagram) pană în fostele galerii de artă devenite saloane de "expoziții fotografice", pictura pare să fi pierdut cursa cu fotografia. Plebea incultă respinge ca neînțeleasă pictura oricărui curent ( acceptată doar cea realist-fotografică, realism lipsit de substanță) neputând înțelege mesajul, sentimentul transmis. Lipsa de cultură ținând masele departe de pictură. Facilul, evidentul, decerebrata fotografie fiind maximul mesaj ce poate fi perceput.

Ruptura nu este însă - în umila-mi opinie - creată de pictori. Nu cred ca avem in pictură situatia filosofiei si a turnului ei de fildes. Nu, nu artistul trebuie să se coboare în noroi pentru a ridica privitorul ci acesta trebuie să își dorească această înțelegere superioară și să depună efortul de a se ridica la ea.

Pictura nu se îndepărtează de public. Ea își continuă drumul slăbită însă prin incapacitatea publicului de a o înțelege. Publicul însă se îndepărtează de cultură căzând pradă facilului, imediatului, explicatului, senzației animalice, imaginii brute, nude, care nu necesită sentiment sau educație.Cel mai are vânzător de tablouri - Ikea.

Facebook-ul plin de filmări cu picturi extrem-realiste, fără valoare intrinsecă. Doar tehnică și repetiție. Poza aproape perfectă care și-ar putea găsi locul doar în bâlciurile populare. Imagine fără sentiment.

Masele însă sunt arogante și s-au "eliberat" de "tirania" intelectualității. Răpirea din serai ascunsă în fotografia ridicată apoi la nivelul de artă. Sute de cursuri de fotografie și câteva de pictură. Facilul la îndemâna sub-mediocrității.

Deși acum 100 de ani România avea o populație la fel de needucată, lipsită de cunoaștere și de cultură, diferența este că atunci populația își dorea aceasta ridicare. Si ea a fost posibilă și realizată cu răbdare, umilință, atenție și dragoste. Intelectualitatea romană s-a aruncat atunci într-o cruciadă de culturalizare a poporului având însă toată susținerea acestuia. Învățarea poate începe de la acceptarea nevoii de cultură. De la acceptarea condiției tale inferioare din care dorești să te ridici. Dureros moment în care trebuie să iți accepți sub-mediocritatea urmat însă de înălțarea ta prin studiu, răbdare, acumularea de informații, definirea valorilor. Proces care nu se va finaliza niciodată, tu însă urcând prin fiecare efort spre vârfurile culturii. Poporul roman a putut să parcurgă acest drum o dată. Va mai putea să o mai facă încă o dată ?

Tristă lume care își uită cultura și își înlocuiește valorile cu insignifiantul.

Sic transit gloria mundi.

Toate's vechi...

Plângerea tării.


Frunză verde de negară,
Vai! sărmană biată țară
Cum te-ajunse focul iară!
Rusii vin te calicesc,
Nemții te batjocuresc
Si ciocoii te hulesc !
Nu mi-e ciudă de străini
Cât de pământeni haini,
Că tu, dragă, le-ai fost mumă
Si ei singuri te sugrumă!
Nu mi-e ciudă de Muscali
Nici de Nemții bocâncari*
Cât mi-e ciuda de ciocoi
Că te lasă la nevoi
De tipă sufletu 'n noi.
Frunză verde de neghină,
Vai s'amar de-a ta gradină,
Cea gradină cu flori plină!
Cum o calcă, cum o strică
Niște izme** fără frică!
Cum ii smulge florile
Si-i pradă rodurile!
Frunză verde de mohor,
Vai de sânu-ți plin de dor
Cât e el de hrănitor
Si la iepe căzăcești,
Si la câni flămânzi nemțești,
Si la pilafgii turcești
Si la râme ciocoiești!
Sărăcuț de maica mea
Cui a fi milă de ea ?
Sărăcuț de locul meu
Când l-a scăpa Dumnezeu ?
Hai copii la cei stejari
Să tăiem niscaiva pari,
Tara să ne-o țărcuim
Si de izme s'o ferim !

Poezii populare ale românilor - Vasile Alecsandri
pagina 104, editura Casa Scoalelor, 1942

* Porecla dată soldaților austriaci cari au ocupat Principatele-Unite in timpul războiului dela Crâm și cari erau încălțați cu ciobote groase sau bocanci. ( aceeași sursa)

**iazmă:sf [At: MARCOVICI, D. 167/21 / V: iasmă / Pl: iezme, (îvr) iasme, (îvr) iesme / E: nct] 1 (În superstiții) Arătare stranie și monstruoasă. 2 (Pop) Vedenie. 3 (Fig) Om foarte slab. 4 (Fig) Femeie foarte slabă și urâtă. 5 (Mtp) Ființă care este schilodită de iele.

Voluptatea artei

"[...] Arta este ea însăși un omagiu pe care îl aducem lui Dumnezeu și făpturilor lui și inima, care tresare la atingerile frumuseții, trecând peste maldările de adorări ce i se aruncă la picioare, nu se poate smulge acelei voluptăți neasemănate de a se umili în fata minunilor firi, aducându-le omagiul acesta al înțelegerii și al simțirii, care este creația artistic.[...]"

Nichifor Crainic, "Icoanele vremii", "Tara reginei", pag 17,
editor H. Steinberg, Librar, București, 1919

"Costișă în Dâmbovița" - Eliza Matica
ulei pe panza , 100 x 120 cm

Raiul tuturor.

După o viată lungă și plină de seninătate, un ateu moare. Vede cum camera de spital se încețoșează, dispare și cum o beznă pune stăpânire pe tot ce îl înconjoară. Apoi o luminiță ii apare în fata. Care creste, și creste urmând o explozie de lumină. În fată apare poarta Raiului, măreață și impunătoare.

”Da, numai prostia mea putea să mă facă ateu o viată întreagă. Și iată-mă aici, la poarta Raiului de care am râs toată viata.”

Încruntat se aproprie de poartă și se uită lung la ea. Oftează greu și..bate.

După o secundă lungă cât o eternitate, ușa se deschide. În prag stă un bătrânel simpatic, zâmbindu-i încurajator.

„Și acum urmează dezamăgirea, explicațiile în van și izgonirea în Iad. Căci existenta Iadului creștin atrage și izgonirea ateistului în Iad.”

-Bună ziua.... Sfântul Petru presupun.

• Bună să îți fie inima. Da, chiar el.
• Aaaa...am murit. Cred. Și am ajuns aici. Și acum...
• Da, ai murit dacă ai ajuns aici.
• Și acum... judecata și pedeapsa...și Iadul..și..
• De ce crezi asa ceva, fiule ?
• Sfinte... eu toată viata mea am fost ateu convins. Am fost convins că nu exista Rai, Iad și nici.... Dumnezeu.

Sfântul Petru zâmbește își întinde mâna după o carte imensă. Răsfoiește cartea îndelung. În cele din urma suspină....

• Aici erai. Ai omorât pe cineva ?
• Nu.
• Ai fost egoist? Ai fost lacom ?
• Nu, nu cred că am fost.
• Ai fost furios ? Răzbunător ?
• Nu, am considerat ca răzbunarea este săparea a două morminte în cimitir.
• Da, da... Buddha. Ai păcătuit mult ? Ai furat ? Ai mințit? Ai râvnit la femeia altuia?
• Nu. nu cred că am făcut asa ceva. Am încercat să trăiesc după o morală strictă. Din păcate pentru mine , una a filosofiei și nu cea a credinței religioase. M-am înșelat.
  

Sfântul zâmbea și răsfoia cartea.

• Ai ajutat oameni..multi. Ai fost drept în viata... Ai încercat să îți educi în spiritul binelui copii, prietenii.
• Cred că da. Sau asta am încercat să fac.
• O viată frumoasă. Bine ai venit în Rai !

Omul încremenește. Ar vrea sa zâmbească dar nu ii vine a crede. Se uită neîncrezător la Sfânt.

• Hai, nu mai fi asa crispat. Ai avut o viata frumoasă, ai făcut mult bine, ai respectat Poruncile. Ai fost un Om frumos. Ne ești drag și viata ta a fost o binecuvântare pentru tine, pentru ceilalți și pentru Noi. Că ai făcut-o crezând în bunătatea lumii , este egal cu a crede în bunătatea Zeului. A-i iubi și proteja Creația este a fi ceea ce el a dorit să fi. Să îți arăt Raiul...
  

Împreună se plimbară prin rai. Grădinile imense, mereu însorite, liniștea împăcată, absenta dorințelor, a durerii și a răului. Absenta a tot în afara Lui. Oameni destinși discutau în liniște. Unii aveau turban. Ridică ochii spre Sfânt care zâmbi văzându-i mirarea. Sub un copac câțiva budhisti stăteau de vorba cu însuși Buddha. Aceeași mirare. Dar nu întrebă nimic... Au mai mers și iată-i pe filosofii antici alături de cei medievali și ..cei moderni. Filosofii ateismului... Crispare...și se uită din nou către Sfântul care abia își stăpânea râsul.

• Toți cei de aici, știind sau neștiind, au fost buni oameni, au protejat și aparat Umanitatea, Creația, Adevărul și Frumusețea. Crezi tu că ei nu ar trebui să fie în Rai ?

Se mai plimbară un pic și, în zare, văzură niște ziduri înalte până aproape de cerul mereu senin. Zidurile părea a nu se mai termina și despărțeau Raiul în două. Ziduri...Nu putu să se abțină a intreba...

• Iertată să îmi fie mirarea. Ce sunt acele ziduri ? Este acolo Iadul ?
• Nicidecum ! Acolo este tot Raiul. Doar că dincolo de zid stau creștinii. În definitiv nu putem să ii dezamăgim arătându-le că Raiul este și pentru voi. 
  
  
  
   

Mormântul

„ Fost-am pe unde-am iubit ,

Pe mândruța n'am găsit

Și m'am lăsat după vânt

Și am dat de un mormânt.

Vântu 'mprejur suspina,

Iarba 'ncet se clătina.

Sărăcuț, amar de mine,

De-asi simți moartea că vine
As lăsa cu jurământ
să mă 'ngroape 'n cel mormânt.”

Poezie populară – culeasă de Vasile Alecsandri

pag. 113, Poezii populare ale românilor- editura Casa Scoalelor , 1942

Moartea vine cu uitarea

" Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din cârpă și mi-ar dărui o bucățică de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric as gândi tot ceea ce zic.

As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifica.
As dormi mai puțin, dar as visa mai mult, înțelegând ca pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem șaizeci de secunde de lumina. As merge când ceilalți se opresc, m-as trezi când ceilalți dorm. As asculta când ceilalți vorbesc și cat m-as bucura de o înghețată cu ciocolata!

Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucățică de viata, m-as îmbrăca foarte modest, m-as întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci și sufletul meu.

Doamne, Dumnezeul meu ,dacă as avea inima, as grava ura mea peste gheata și as aștepta pana soarele răsare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, și un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simți durerea spinilor și sărutul incarnat al petalelor…

Dumnezeul meu, dacă as avea o bucățică de viata… N-as lăsa sa treacă nici o zi fără sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le ca sunt favoriții mei și as trai îndrăgostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se înșeală crezând ca nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neștiind ca îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lăsa sa învețe sa zboare singur. Pe bătrâni i-as învăța ca moartea nu vine cu bătrânețea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am învățat de la voi, oamenii… Am învățat ca toată lumea vrea sa trăiască pe vârful muntelui, însă fără sa bage de seama ca adevărata fericire rezida în felul de a-l escalada. Am învățat ca atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuț, pentru prima oara, degetul părintelui, l-a acaparat pentru întotdeauna.
Am învățat ca un om are dreptul sa se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atâtea lucruri pe care am putut sa le învăț de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci când o sa fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă ca în mod nefericit mor.
Spune întotdeauna ce simți și fa ceea ce gândești. Daca as ști ca asta ar fi ultima oara când te voi vedea dormind, te-as îmbrățișa foarte strâns și l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu păzitorul sufletului tău. Daca as ști ca asta ar fi ultima oara când te voi vedea ieșind pe ușă, ți-as da o îmbrățișare, un sărut și te-as chema înapoi sa-ți dau mai multe. Daca as ști ca asta ar fi ultima oara când voi auzi vocea ta, as înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data și încă o data pana la infinit. Daca as ști ca acestea ar fi ultimele minute în care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, în mod prostesc, gândul ca deja știi.
Întotdeauna exista ziua de mâine și viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greșesc și ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere sa-ți spun cat te iubesc, ca niciodată te voi uita.
Ziua de mâine nu-i este asigurata nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate sa fie ultima zi când ii vezi pe cei pe care-i iubești. De aceea, nu mai aștepta, fa-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ți-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrățișare, un sărut și ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorință. Sa-i menții pe cei pe care-i iubești aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubește-i și tratează-i bine, ia-ți timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” și toate cuvintele de dragoste pe care le știi.
Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului taria și intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine."

Gabriel Garcia Marquez

Scopul nostru suprem

" Supremul scop al luptei noastre este spiritualizarea vieții marelui organ social-politic și cultural-creator care e națiunea. 
   Mijloacele întrebuințate de noi sunt exclusiv de caracter social-cultural și pleacă din izvorul unic al idealismului național. 
  Metoda noastră e aceea a cultivării și selecțiunii sufletelor superioare, prin punerea la proba a fiecărui individ care ne este încredințat, cu piatra de încercare a Cultului Ideei. Cine rezistă și dă scântei e vrednic să intre în confraternizarea Universității naționale. Cine e un simplu pietroi brut, e dat înapoi în grămadă, spre a servi ca pavaj de sosea pentru construirea drumului nou către sferele cele de sus. Oportunisme, tocmeli, reductibilități, nouă nu ne sunt permise. Noi suntem preoții aspri ai unei religii de purificare. Suntem preoții unui timp, cu mult prea îndepărtat pentru poftele grăbite ale hămesiților contemporani, dar nouă imediat accesibil, prin largul orizont al vederii istoric-filosofice."

Vasile Pârvan - Fragment dintr-o lecție de deschidere la Universitate , volumul "Idei și forme istorice"

O vreme în care intelectualitatea nu se ferea să arate calea spre succesul unei națiuni: promovarea agresivă a valorilor elitiste, investiția în vârful intelectualității, în detrimentul mediocrității, totul bazat pe un naționalism puternic, autentic și discriminator, promovarea culturii naționale și naționaliste creatoare a unui viitor potrivit acestei nații.
Generația de aur a României nu avea jumătăți de măsură și nici nu era "corectă politic".
Scopul măreț al făuririi unei națiuni mandre cere sacrificii și duritate. Otelul trebuie topit, bătut, călit, retopit, bătut, recălit pană când devine dur, ascuțit și necruțător.
Elitele gândite pentru salvarea celor care nu au cum, nu știu, nu vor sau nu pot să se salveze singuri. Elitele pregătite pentru sacrificiul suprem în numele binelui național.

Tristă contemporaneitate în care acest tip de discurs a dispărut, poate fi acuzat de diverse legi protecționiste și este imposibil de înțeles sau reprodus de către politicianul de vârf.

In doi peri ?

Per = fir.

Expresie întâlnită în multe opere literare ale generației de aur ( Ispirescu, Alexandri, Chiriac, Creangă, etc). Potrivit cărții "Proverbele românilor" - Bucuresci, 1899:

"Pentru un lucru ne-hotărât, îndoielnic, cam cu doue înțelesuri. Mi-a respuns cam în doi peri, nu mi-a dat un respuns hotărât. Un om umblă în politica cam în doi peri, când se dă pe lângă tote partidele.
  Acesta locuțiune vine de la cuvintul stofă în doi peri, adică o stofă țesută cu fire de doue fete deosebite, și ast-fel lucrate ca să se obțină ceea-ce se mai numesce stofă ca gușa porumbelului sau, în limba francesă, etoff changeante."

Si acum știi.

Nu pot să adaptez/actualizez textul căci este atât de savuros asa cum este el scris.